Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca

Despre părinţi şi copii
 

Material extras din cartea „Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Tinerii, familia şi copii născuţi în lanţuri”, Editura Pelerinul, Iaşi
 
 
Iisus vorbea într-o casă, poate în Capernaum. Iar bărbaţii, femeile, toţi nevoiţii de odihnă şi mângâiere, umpluseră casa şi-L împresurau de-aproape, se uitau la El cum te uiţi la părintele pe care l-ai regăsit, la fratele care s-a făcut bine, la binefăcătorul care mântuie.
Atâta erau de înfometaţi de cuvântul Său acei bărbaţi şi acele femei, că Iisus şi prietenii Săi nu aveau parte nici măcar să înghită o înghiţitură. Vorbea de multă vreme şi aceia ar fi dorit să mai vorbească, până noaptea, fără întrerupere, fără a se odihni o clipă. De-atâta vreme-L adăstau.

Părinţii şi mamele lor adăstaseră în josnică pângărire şi dobitocească încrucişare de braţe, mii de ani. Ei înşişi de prea multă vreme adăstau, în ceaţa tâmpă a unui dor nelămurit. Cu toţii oftaseră noapte de noapte după o dâră de lumină, după o făgăduială de fericire, după un cuvânt de iubire. Iar acum îl vedeau în faţă pe Cel ce împărţea răsplăţile îndelungatelor aşteptări. Şi le cereau fără alte amânări.

Acei bărbaţi şi acele femei stăteau în jurul lui Iisus, nerăbdători ca nişte creditori cu drepturi, care, în sfârşit, puseseră mâna pe dumnezeiescul lor datornic – veşnic aşteptat – să-şi ceară partea până la cel din urmă ban.

N-aveau decât să se lipsească de mâncare – veacuri după veacuri părinţii lor trebuit-au să se lipsească de pâinea adevărului, ani după ani ei înşişi nu-şi putuseră potoli foamea cu pâinea nădejdii.

Iisus, aşadar, le vorbeşte de una oamenilor care au ticsit casa. Rosteşte iarăşi cele mai ademenitoare imagini ale inspiraţiei Sale, povesteşte noutăţile cele mai nedezminţite despre Împărăţia Cerurilor, Se uită la ei cu acei ochi plini de invocaţie, Se coboară în inima sufletelor, coboară de cu zori în ţarcul neguros al caselor.
Oricare dintre noi şi-ar da zilele ce-i mai rămân ca să fie privit de acei ochi, ca să cate o clipă, să asculte o singură dată glasu-I cotropitor ce se schimbă-n melodioasă armonie, graiul acela smerit.

Acei oameni care au răposat, acele sărmane femei, acei nemernici care-s pulbere azi în văzduhul pustiului ori noroi sub copitele cămilelor, acei bărbaţi şi acele femei pe care nimeni nu îi pizmuia, atâta vreme cât pizmă poate fi după o moarte atât de îndelungată şi învăluită în ceaţa depărtării, acei bărbaţi şi acele femei îi auzeau glasul, îi vedeau ochii.

Dar iată un zgomot, larmă pe la uşa casei. Careva dă să intre. Unul din cei de faţă îi spune lui Iisus: „Mama Ta, fraţii şi surorile Tale au venit să Te caute.” Dar Iisus stă locului: „Cine-i mama? Cine-s fraţii?” Şi rotindu-Şi ochii deasupra celor ce-i stăteau în preajmă, le zice: „Iată mama şi fraţii, oricare dintre voi va împlini voinţa Domnului, Mi-e frate, Mi-e soră, Mi-e mamă. Întreaga-Mi familie aici îmi este. Alta n-am. Legăturile de sânge n-au preţ când nu-s consfinţite în suflet. Tatăl Meu e Părintele care Mă face asemenea Lui, în desăvârşirea binelui. Fraţii îmi sunt sărmanii ce-au plâns, surorile - femeile ce-au împărtăşit iubirile pentru Iubire.” Prin aceste cuvinte nu înţelegea să Se lepede de îndurerata Fecioară, din al cărei pântece Se născuse, ci voia să spună că ziua surghiunului voit de bunăvoie, nu mai ţinea de mica familie din Nazaret; era pe dea-ntregul al menirii Sale de Mântuitor al marii familii omeneşti.

Filiaţia duhovnicească în noua iconomie a mântuirii întrece şi lasă în urmă simpla filiaţie trupească. Dacă vine cineva la Mine şi nu-l urăşte pe tatăl său, pe mama sa, nevasta, copiii, fraţii şi surorile, până chiar şi propria-i viaţă, nu-mi poate fi ucenic. Iubirea lăuntrică va să fie pusă mai prejos de iubirea obştească. Eşti ţinut să alegi între vechile legături de dragoste ale omului vechi şi singura iubire a omului nou.

Familia se va stinge atunci când oamenii, în viaţa cerească, vor fi mai mult decât oameni. Acum familia e o piedică pentru cel ce-i ajută pe ceilalţi să intre în Rai. „Să nu chemaţi vouă tată pe pământ, că unul este Tatăl vostru, Cel din ceruri” (Matei 32,9). Cel ce-şi va părăsi familia, fi-va răsplătit în nesaţ. „Adevăr vă grăiesc vouă, că nimeni nu este care şi-a lăsat casă, nevastă, fraţi, părinţi, copii din dragostea pentru împărăţia lui Dumnezeu, care să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta şi în veacul ce va să vină viaţă veşnică” (Luca 18, 29-30).
Tatăl Cel din ceruri e vrednic de încredere, fraţii voştri din împărăţie sunt vrednici de încredere, dar părinţii şi fraţii de pe pământ pot să fie ucigaşii voştri: „veţi fi vânduţi până şi de părinţi şi de fraţi şi de rude şi de prieteni, şi vă vor omorî pe mulţi dintre voi şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Luca 21,16-17).

Cu toate acestea, măcar părinţii s-ar cuveni să fie credincioşi. Căci, după Iisus, părinţii au cu mult mai mari îndatoriri faţă de copii, decât au copiii faţă de părinţi. Străvechea Lege nu-i cunoaşte decât pe cei dintâi: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta. Copiii sunt avuţia celui ce i-a făcut. Viaţa pe acele timpuri pare atât de frumoasă şi de preţ că nu vor fi în stare niciodată să se plătească de datorie. Vor trebui să fie mereu robi, veşnic robi. Nu au a trăi decât pentru bătrân, la poruncile bătrânului.

Şi aici, dumnezeiescul geniu al Răsturnătorului vede ce le lipseşte străbunilor. Părinţii trebuie să dea fără zgârcenie, fără răgaz – să dea. Chiar dacă copiii sunt răi, chiar dacă-l părăsesc pe părinte, chiar dacă nu-s vrednici de nimic, după chibzuinţa măruntei înţelepciuni a lumii, Tatăl Nostru e jumătate o rugăciune a copiilor către Părinte. E rugăciunea şi cererea pe care orice copil i-ar putea-o face tatălui său.

Iar părinţii chiar dacă dau tot, pot fi părinţi. Dacă fiii se lasă de ei spre a se arunca în vâltoarea vieţii desfrânate, trebuie să fie iertaţi de îndată ce se întorc, precum iertat a fost fiul risipitor din parabolă. Dacă îşi lasă părinţii spre a căuta o viaţă mai înaltă şi mai desăvârşită – cum sunt cei ce se îndreaptă pe căile împărăţiei – fi-vor răsplătiţi înmiit, în această viaţă şi în cea de-a doua.
Dar părinţii, oricum ar fi, sunt datornici, groaznica răspundere pe care şi-au luat-o dând viaţă unor făpturi noi, va să fie împlinită. Asemenea singurului Tată din ceruri, sunt ţinuţi să le dea celor ce cer şi celor ce tac, celor vrednici şi celor nevrednici, celor ce stau la masa casei şi celor ce hoinăresc prin lume, celor buni şi celor răi, celor dintâi ca şi celor de pe urmă. Nu le este îngăduit să se dea înapoi nici din faţa copiilor ce fug de ei şi îi lovesc, din faţa copiilor ce se leapădă de dânşii.

Pe care dintre voi l-ar lăsa inima să-i dea copilului său o piatră când cere pâine?” Cine nu-i va da atunci copilului care se îndepărtează fără să ceară nimic, cel mai mare dar: iubirea care nu aşteaptă răsplata iubirii?
Totuşi sunt fii ai Fiului Omului, dar nimeni nu-I putea spune tată după legea firii şi a cărnii.

Poate singura bucurie ce nu dezamăgeşte dintre dezamăgitoarele bucurii ale oamenilor, e aceea de a ţine la piept ori pe genunchi un copilaş îmbujorat la faţă de un sânge care să fie al tău, care să-ţi zâmbească cu cea dintâi străfulgerare a ochilor, care să-ţi îngâne numele, să te facă să mai descoperi o dată duioşia pierdută a celei dintâi pruncii. Să simţi lipită de pielea îmbătrânită, întărită de vânturi şi arşiţă, o carne nouă, moale şi născândă, sub care sângele parcă ar păstra încă ceva din dulceaţa laptelui, o carne plămădită parcă din petale calde şi vii, să simţi că astă carne-i a ta, făcută-n carnea femeii tale, hrănită cu laptele sânilor ei, să iscodeşti ivirea  înceată a sufletului în această carne care-i a ta, care-i a aceleia a ta, să fii singurul tată al acestei singure făpturi, al acestei flori ce-i gata să se învolte-n lumina lumii, să te recunoşti în ea, să-ţi descoperi ochii aceia miraţi, să-ţi auzi iarăşi glasul în frageda-i gură, să copilăreşti din nou pentru acest copilaş, pentru a fi vrednic de el, pentru a-i fi mai aproape, să te faci mai mic, mai bun, mai curat, uitând toţi anii ce te-au apropiat tăcuţi de moarte, să uiţi trufia bărbăţiei, făloşia înţelepciunii, cele dintâi brăzdături ale feţei, ispăşirile, pângăririle, josniciile vieţii, şi să redobândeşti fecioria lângă acea feciorie, senin lângă acea seninătate, bun de o bunătate pe care n-ai mai cunoscut-o niciodată, să fii, cu un cuvânt, părintele unui copil al tău, care creşte zi de zi în patul tău, în casa ta, în braţele nevestei tale, e fără îndoială cea mai mare desfătare omenească din care îi sunt date omului cu sufletul încătuşat în măduva tinei.

Iisus simţea înclinarea pentru copii ca şi pentru păcătoşi. Spirit absolut, nu-I plăceau decât extremele. Nevinovăţia şi căderea erau pentru El arvunele mântuirii. Nevinovăţia, pentru că n-are nevoie să fie curăţită; josnicia, pentru care se simţea mai cotropitoare nevoia de a se curăţi. În primejdie sunt oamenii de mijloc: cei jumătate stricaţi şi jumătate neatinşi; oamenii ciumaţi pe dinăuntru şi care vor să pară neîntinaţi şi buni la Dumnezeu; cei ce şi-au pierdut odată cu copilăria curăţenia din născare şi nu simt încă mirosul greu al lăuntricei lor putreziri.

Iisus îi iubea cu duioşie pe copii şi cu milă pe ucigaşi, cu duioşie pe cei curaţi şi cu milă pe cei ce nu pot zăbovi să se cureţe. Mâna-I stăruia cu voioşie pe părul afânat al pruncului desprins de la sân şi nu dădea în lături părul prostituatei, îmbibat cu mirodenii. Ieşea în calea păcătoşilor, deoarece ei n-aveau întotdeauna tăria să-I iasă în cale, dar îi chema la Sine pe copii, deoarece copiii îl simt pe cel ce-i îndrăgeşte şi dau fuga la el cu bucurie.

Mamele-I întindeau pruncii să-i atingă. Ucenicii, cu obişnuita lor nătângie, le ţineau de rău, iar Iisus, Care vedea acestea, a trebuit să-i dojenească. „Lăsaţi copiii în pace şi nu-i opriţi să vină la Mine, căci a lor e împărăţia Cerurilor, şi adevărat grăiesc: fiecare dintre voi care nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu ca un copil – nu va mai intra într-însa.”

Ucenicii, oameni în toată puterea cuvântului, mândri de puterea lor de oameni cu trecere şi de slujitori ai Stăpânului de mâine, nu pricepeau cum de-I venea învăţătorului să-Şi piardă vremea cu nişte copii ce abia-abia începeau să lege cuvintele şi nici nu puteau înţelege încă tâlcul vorbelor celor vârstnici. Dar Iisus, punând în mijlocul lor pe unul dintre aceşti copii, îi ţinu de rău: „Adevăr grăiesc vouă, că de nu vă veţi schimba şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia Cerurilor. Că cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela mare este întru împărăţia Cerurilor şi cine va primi un prunc ca acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul din aceşti copilaşi care cred întru Mine, mai de folos i-ar fi lui ca să-i spânzure o piatră de moară de gât şi să se înece în adâncul mării” (Matei 18, 3-6).

Şi aici răsturnarea valorilor e totală. După străvechea Lege, copilul era acela care trebuia să-i poarte respect omului mare, să-l cinstească pe bătrân. Cel mic era ţinut să-l ia pe cel mare drept pildă, desăvârşirea era lăsată pe seama vârstei coapte sau mai degrabă pe seama bătrâneţii. Copilul era respectat numai într-atât cât păstra în el nădejdea unei viitoare bărbăţii. Iisus răstoarnă Legea, cei mari să ia pildă de la cei mici, vârstnicii trebuie să se întoarcă iarăşi în copilărie, părinţii să se poarte cum se poartă copiii, în lumea aceea în care avea trecere puterea, în care se bucura de faimă doar maşterul  îmbogăţirii şi al obijduirii, copilul mai-mai că nu era om. În noua lume propovăduită de Hristos, în care vor domni doar castitatea încrezătoare şi drăgălăşia nevinovăţiei, copiii sunt icoana fericirilor de mâine. Copilul, care până atunci părea om „neîntreg”, e mai desăvârşit ca bărbatul. Bărbatul, care crede că a ajuns la deplinătatea vârstei şi a sufletului său, va să se întoarcă înapoi, să se despoaie de nărăvita-i bătrâneţe şi să se-ntoarcă iarăşi la anii copilăriei. Din călăuzitor ajunge călăuzit, de la locul dintâi coboară iarăşi la cel din urmă.

Iisus, întrucât îl privea pe El, îşi dezvăluia făţiş copilăria şi Se mărturisea fără pic de sfială asemenea copiilor ce-I ieşeau în cale: „Oricare dintre voi întinde mâna unui copilaş ca acesta, Mie Mi-o întinde.” Sfântul, săracul, poetul se înfăţişează sub această nouă întruchipare – care le întruchipează pe toate: copilul, curat şi neîntinat ca sfântul, gol şi nevoiaş ca săracul, uimit şi îndrăgostit ca poetul.

Iisus nu-i iubeşte pe copii numai ca modele ne-ştiutoare ale candidaţilor la desăvârşirea împărăţiei, dar şi ca adevăraţii mijlocitori ai adevărului. Neştiinţa lor e mai luminată decât învăţul învăţaţilor; nevinovăţia lor e mai puternică decât înţelepciunea ce se răsfrânge în vorbele întreţesute de raţionamente. Numai oglinda netedă poate primi răsfrângerile revelaţiei. „Mulţumescu-ţi Ţie, Părinte- strigă într-o zi – Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor” (Matei 11,25). Celor pricepuţi le strică însăşi învăţătura lor, deoarece socotesc că ştiu totul. Pe cei înţelepţi îi încurcă însăşi înţelepciunea lor, deoarece nu-s în stare să descopere altă lumină, afară de lumina minţii. Numai cei neştiutori pricep nepriceperea, nevinovaţii - nevinovăţia, îndrăgostiţii – dragostea.

Revelaţia lui Iisus, dezvăluită numai în faţa sufletelor feciorelnice, stă în umilire, în purificare, în milă. Şi omul crescând se strică, se trufeşte deprinde păcătoasa desfătare a urii. Se depărtează zilnic de Rai, e din ce în ce mai neînstare să-l găsească. Se simte bine în treptata-i coborâre, se făleşte cu netrebnica-i ştiinţă ce ascunde singurul adevăr de care ar avea nevoie.

Ca să descopere iarăşi Raiul cel nou, împărăţia nevinovăţiei şi a iubirii, omul vârstnic e nevoit să se regăsească copil; copilul prin harul naşterii e de la început aşa cum vor trebui să fie vârstnicii, după cumplite strădanii.

Iisus caută, da, tovărăşia bărbaţilor şi a femeilor, a păcătoşilor şi a păcătoaselor, dar Se simte a fi în mijlocul adevăraţilor Săi fraţi, numai când mângâie capul copiilor, pe care femeile galileene I-l întind lui Iisus ca pe o ofrandă.
 
 
Citiţi şi:
 
 
yogaesoteric
30 iunie 2010
 
 

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga