Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Inima descătuşează forţa supranaturală a rugăciunii


de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Rugăciunile sfinţilor şi ale celor care aspiră către Absolut au o simplitate pură şi o ardentă sete de comuniune cu Dumnezeu, în pofida tuturor complicaţiilor şi obstacolelor uneori inevitabile. Iar acest lucru este la fel de adevărat atât pentru sfinţii „pământeşti”, cât şi pentru cei a căror vocaţie primordială o reprezintă contemplarea Divinului în tot ce-i înconjoară.

Sfinţii dau o sumedenie de sfaturi, câteodată aparent contradictorii, despre cum să te rogi, sfaturi care, de la caz la caz, reflectă felurite nevoi, temperamente şi vocaţii. Contemplativii ca Sfântul Ioan al Crucii şi autorul anonim al lucrării „Norul necunoaşterii” sunt interesaţi mai mult de nuanţele aproape inefabile ale stărilor lăuntrice care corespund stadiilor prin care trece sufletul în călătoria sa spre contopirea cu Dumnezeu. Alţi reprezentaţi ai aspiraţiei către Absolut – ca Ignaţius de Loyola ori Anthony Mary Claret – ne dau cele mai bune îndrumări despre cum să stai aproape de Dumnezeu chiar în tumultul vieţii şi al tentaţiilor de tot felul; aceste sfaturi pline de înţelepciune şi de bun simţ reflectă în mod firesc propria lor experienţă uluitoare.

Dorul tăcut conduce la Împărăţia supremă

Pentru mine, aspiraţia intensă către Absolut sau rugăciunea înseamnă, înainte de toate, avântul inimii către Divin; înseamnă dorul nestăvilit care te face să-ţi ridici ochii către cer; înseamnă lacrimi de iubire şi recunoştinţă ce izvorăsc spontan când ne aflăm pe culmile bucuriei sau în cea mai adâncă prăpastie a disperării. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea astfel realizată trezeşte în noi o forţă imensă, supranaturală, care ne deschide inima şi ne ţine strâns aproape de Dumnezeu. Bineînţeles, este foarte lăudabil să meditezi profund asupra bunătăţii Sale, să-L iubeşti cu toată fiinţa şi să te închini Lui pentru această bunătate. Dar mult mai folositor este să-ţi laşi mintea şi inima să se topească în cunoaşterea extatică a lui Dumnezeu, căci astfel ni se revelează pura sa esenţă, cea care ne face să-L iubim şi să-L slăvim pentru ceea ce este El cu adevărat. Să urmărim pe cât posibil să ne deschidem sufletul şi mintea şi, plini de dragoste, să nu-i spunem nimic lui Dumnezeu. Dar să stăm liniştiţi şi să-L contemplăm, căci ne priveşte neştiut şi ne îmbrăţişează în tot ceea ce ne înconjoară, dintotdeauna.
 
Un începător în aspiraţia către Absolut sau în rugăciune – să nu uităm asta, pentru că este foarte important – trebuie să urmărească să-şi păstreze credinţa fermă în Dumnezeu şi să caute cu întreaga sârguinţă ca voinţa lui să fie şi să rămână UNA cu voinţa supremă.
 
Oamenii se lasă adesea înşelaţi de revărsarea de cuvinte în cazul aspiraţiei către Absolut sau în rugăciuni. Mai degrabă să rostim însă doar cinci cuvinte, dar din adâncul inimii, decât cinci mii de vorbe pe care sufletul nostru şi mintea nu le savurează cu dragoste neţărmurită şi adâncă înţelegere.
 
Pentru mulţi dintre noi însă aspiraţia către Absolut sau rugăciunea rostită se potriveşte mult mai bine decât cea strict mentală, în care urmărim să mulţumim tăcuţi Domnului. Asemenea fiinţe cu suflet pur întrezăresc în fiecare cuvânt din „Tatăl Nostru” sau din „Crezul” un ocean de forţă, bunătate, iubire, înţelepciune şi milostenie. Domnul Dumnezeu ne acordă atunci Graţia de a le rosti foarte concentraţi şi plini de fervoare; în marea Sa bunătate, ne va acorda treptat Graţia chiar şi în rugăciunea mentală, cu toate că adeseori apropierea de Divin se realizează prin rugăciunea verbală. Totuşi, prin rugăciunea mentală conştiinţa noastră pătrunde mai adânc în Împărăţia lui Dumnezeu.
 
Atunci când intrăm într-o biserică sau într-o capelă este bine să ne aşezăm în faţa unei icoane ce-L reprezintă pe El şi să-I spunem: „Doamne, iată-mă, dăruieşte-mi doar ceea ce Tu vrei şi ştii că-mi este de folos. Căci orice îmi dăruieşti acum sau altă dată mă face profund fericit şi, de aceea, Îţi mulţumesc. Dacă Tu, Doamne, nu-mi dăruieşti nimic Îţi mulţumesc cu aceeaşi iubire, pentru că ştiu astfel că încă nu merit nimic. De aceea, caut să-ţi spun acum Tot, despre bucuriile mele, gândurile mele, suferinţele mele şi apoi, copleşit de dragoste şi recunoştinţă pentru infinita Ta compasiune şi bunătate, ascult cu toată fiinţa ceea ce Tu spui”.
 
Orice loc devine un templu

Când aspirăm către Absolut, ne este de mare folos să înţelegem şi să resimţim sensul sacrificiului lui Iisus, concentrându-ne asupra imaginii Crucii şi meditând asupra ei. Chiar dacă acum nu suntem capabili să o facem cu toată fiinţa, cel puţin să rechemăm interior şi să ne concentrăm intens şi cu sârguinţă asupra tuturor aspectelor şi stărilor lăuntrice care ţin de crucificare, căci evocând-o mereu prin trăiri şi imagini semnificative pe care le menţinem ferm în minte, în inima noastră se nasc mai mult elan şi înflăcărare dumnezeiască.
 
Aspiră către Absolut din tot sufletul şi înalţă-ţi inima către Dumnezeu la începutul fiecărei acţiuni, rostind cu adâncă simţire: „O, Doamne Dumnezeule, mă îndrept spre Tine şi doresc cu toată fiinţa să renunţ la mine, la propria mea minte limitată, la propria mea vrere imperfectă, la iubirea egoistă de mine. Mă abandonez în totalitate Ţie, spiritului Tău sfânt şi iubirii Tale divine. Scoate-mă afară din mine şi călăuzeşte-mă cu puterea, voinţa şi înţelepciunea Ta în această acţiune, aşa cum numai Tu vrei, pentru a fi cât mai bine.”
 
Atunci când aspirăm cu ardoare către Absolut şi ne rugăm este foarte bine să învăţăm stăruinţa în iubire, dăruirea plină de atenţie, care aşteaptă în linişte ca Dumnezeu să se manifeste în fiinţa noastră. Mai cu seamă atunci trebuie să ne stăpânim imaginaţia, să nu-i îngăduim să ne distragă prin plăsmuirile sale, căci, aşa cum am spus, puterea sufletului de a comunica intim cu Dumnezeu stă în tăcerea profundă, în pacea extatică, în dulcea şi pura aşteptare a dragostei de Divin.
 
Pentru sufletele cale au ajuns la comuniunea adevărată cu El, orice loc este un templu de aspiraţie către Absolut, orice clipă – un moment de rugăciune trăită intens, orice acţiune – un pas care le apropie de fiecare dată mai mult de El. Relaţia unor asemenea fiinţe umane se ridică de pe pământ la cer – şi, mulţumită divinei transfigurări, piere treptat orice formă de afecţiune egoist pământeană şi inferior senzuală. Iar atunci fiecare trăire lăuntrică le înalţă fulgerător şi le dilată la nesfârşit în Împărăţia atotprezentă a Tatălui Ceresc, preabunul Dumnezeu. Însă trebuie să ştim – indiferent cât de mult ne preocupăm de progresul nostru spiritual, nimic nu vine vreodată fără ajutorul direct al Divinului, fără marele sprijin pe care El îl oferă oamenilor care Îl cheamă din toată inima, cu smerenie şi devoţiune. Căci Dumnezeu se dăruieşte numai celor care Îl caută neobosiţi prin rugăciune, dragoste şi dor de îmbrăţişarea Sa beatifică.

O sută de invocaţii scurte şi intense


Ni se vorbeşte uneori despre călugării de la munte Athos care aspiră către Absolut şi se roagă continuu, cu formulări foarte scurte, impetuoase şi exclamative, tocmai pentru ca efortul lăuntric intens, atât de necesar când invocăm Divinul, să nu se estompeze şi să nu-şi piardă subtilitatea printr-o rostire tărăgănată, înceată.
 
Slujitorii de frunte ai lui Dumnezeu au un obicei rămas din vechime – să-şi pregătească rugăciuni scurte (de pildă „Doamne, miluieşte-mă!”) pe care le rostesc adesea în timpul zilei, printr-o aspiraţie explozivă către Absolut, ţâşnind către un rai suprem; în acele momente îşi îndreaptă mintea către Divin cu toată puterea, ridicându-se fulgerător deasupra mizeriei lumeşti. Cel care va urma un astfel de drum va culege nebănuite roade divine, fără un efort prea mare.
 
De aceea trebuie să-L invocăm pe Dumnezeu cu efuziuni intense şi scurte ale inimii. Procedând cât mai des astfel, ne vom putea bucura de toate darurile Sale! Atunci când Îi cerem plini de dragoste ajutorul, trebuie să ne adunăm aproape toată mintea în inimă şi să evocăm Crucea, să îngenunchem lângă ea, implorând bunătatea divină şi rugându-ne lui Dumnezeu pentru iluminarea şi salvarea noastră. Asemenea invocaţii trebuie realizate de cel puţin o sută de ori pe zi.
 
Prin aspiraţie nestăvilită către Absolut sau rugăciune, întreaga noastră viaţă se transformă pas cu pas şi devine o nesfârşită sărbătoare; atunci suntem pe deplin convinşi de faptul că Dumnezeu se află peste tot, întotdeauna. Muncim simţind puterea Sa, iubim savurându-I bunătatea şi toate acţiunile obişnuite ale vieţii le facem într-o continuă şi dătătoare de fericire comuniune cu El.

Cel care stăruieşte triumfă

Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea minţii nu e desăvârşită până când nu-ţi revelezi Sinele care te face să atingi scopul suprem tocmai cu ajutorul permanentei invocări a Divinului. Căci sufletul fără aspiraţie către Absolut sau rugăciune este ca omul complet paralizat – are mâini şi picioare, dar nu le poate controla.
 
Vedem în jurul nostru oameni atât de preocupaţi de probleme exterioare, lumeşti, încât se simt atât de neputincioşi, incapabili să pătrundă cu totul în ei înşişi. Asemenea suflete infirme sunt chiar speriate când cineva care le intuieşte slăbiciunea vine spre ele, plin de dragoste, urmărind să le ajute. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este într-adevăr esenţială pentru cel care vrea să câştige lupta împotriva gândurilor rele. Rugăciunea îl va ajuta să înlăture treptat vălurile ignoranţei care-i acoperă înţelegerea. Iar la un moment dat îl va face capabil să se îndrepte cu uşurinţă către Dumnezeu şi să renunţe la calea perversă a gândurilor rătăcitoare care îl ţineau în contact cu infernul.
 
Uneori, aspiraţia plină de fervoare către Absolut sau rugăciunea îndurerată şi făcută cu trudă este mult mai dragă lui Dumnezeu decât una domoală, uşuratică, din vârful buzelor. Suferinţa datorată aspiraţiei către Divin şi setea sublimă a celui care pentru moment se străduieşte zadarnic să se roage, plângându-şi sincer neputinţa, până la urmă fac din el un învingător, asupra căruia Dumnezeu îşi coboară Graţia. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea înseamnă uneori chiar geamătul sufletului, înseamnă lacrimi lăuntrice şi nu cuvinte fără miez. În asemenea clipe realizăm că Dumnezeu îşi pune lacrimile de compasiune în ochii noştri, căci strigătul nostru sincer, sufletul care tânjeşte după îmbrăţişarea Sa nu I le putem ascunde. Dumnezeu, Cel care a creat toate lucrurile şi fiinţele prin Cuvântul Său, nu cere niciodată vorbe goale de la oameni.
 
Pe măsură ce suntem mai aproape de El prin puterea rugăciunii şi a aspiraţiei către Absolut este ca şi cum ne-am strânge mâinile. Simţim din ce în ce mai puternic faptul că El ne îmbrăţişează în timp ce mergem împreună de-a lungul unei căi acum foarte sigure. Şi simţim cu toată fiinţa minunata Sa generozitate, ne sprijinim pe puterea Sa infinită şi cu atât mai ferm suntem uniţi cu El, într-o dragoste cu adevărat divină şi frăţească.
 
Cel care aspiră către Absolut sau se roagă nu trebuie să cadă în greşeala de a se irosi cu fleacuri şi lucruri efemere, de a confunda atracţia cu marea devoţiune. Adevărata aspiraţie către Absolut sau rugăciune va fi totdeauna aceea care îţi conduce rapid inima şi mintea spre binefăcătoarea cale divină. Trebuie să realizăm că cel mai preţios dar este ceea ce Creatorul nostru, Dumnezeu, ne picură în inimă şi ne oferă, călăuzindu-ne spre evlavia din care izvorăsc dragostea spirituală şi înţelepciunea.

Dăruieşte şi vei dobândi


Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este precum roua înmiresmată, extatică; pentru a-i simţi atingerea suavă trebuie să-L invocăm pe Dumnezeu plini de fervoarea unei inimi pure. Puterea rugăciunii face să curgă prin fiinţa noastră dulceaţa diafană a nectarului paradisiac; atunci când este sinceră şi profundă, necazurile noastre se topesc la fel de grabnic cum se topeşte zăpada sub razele fierbinţi ale soarelui. Dar ca să te apropii de Dumnezeu trebuie să te duci direct către El, plin de dragoste şi fără şovăire, aşa cum ţâşneşte o ghiulea din tun. Aspiraţia intensă către Absolut sau rugăciunea desprinde sufletul nostru de înlănţuirile materiei şi îl face să se ridice ca un gaz uşor, care propulsează spre înălţimi un balon. Cu cât aspirăm către Absolut sau ne rugăm mai mult, cu atât dorinţa de a aspira către Absolut sau de a ne ruga este tot mai mare.
 
Precum peştele care înoată la început doar la suprafaţa apei şi apoi plonjează din ce în ce mai adânc, sufletul nostru plonjează extaziat, se afundă, se pierde în dulceaţa comuniunii beatifice cu Dumnezeu. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea este miraculoasa apă sfinţită care face să înverzească şi să înflorească plantele dorinţelor nostru sublime, divine. Totodată, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea ne primeneşte pe de-a-ntregul sufletele, le scapă de imperfecţiuni şi stinge pasiunile înlănţuitoare, degradante, în inimile noastre.
 
Oricât de mare ar fi tentaţia, dacă ştim să folosim aşa cum trebuie puterea nesfârşită a rugăciunii sau aspiraţia intensă către Absolut, vom deveni cu uşurinţă învingători pentru că invocarea lui Dumnezeu este mult mai puternică decât toţi diavolii sau demonii. Cel atacat uneori de spiritele malefice al întunericului, datorită rezonanţelor rele ce există în aura sa, nu trebuie decât să se roage cu ardoare şi să aspire cu perseverenţă către Absolut. Acţionând astfel o anumită perioadă de timp, va izbuti să se descătuşeze şi va triumfa asupra puterii lor inferioare.
 
Învaţă să meditezi asupra Divinului

Există un lucru foarte important pe care îl putem face pentru aspiraţia noastră către Absolut, pentru rugăciunea noastră: să aprindem în inimă focul care hrăneşte fervoarea şi dragostea divină. Dacă, însă, datorită oboselii şi devitalizării unui trup firav, constatăm că zelul şi elanul nostru tind să scadă, trebuie să ne oprim imediat şi să nu ne mai rugăm, urmărind totuşi să ne concentrăm în mod sistematic şi binefăcător către alte căi sau modalităţi spirituale autentice.
 
Sistemul yoga este singurul care ne-a învăţat actul meditaţiei mentale asupra lui Dumnezeu, iar asta ne permite să aspirăm către Absolut rugându-ne lăuntric în duh şi adevăr. Mulţi oameni stagnează totuşi în progresul lor spiritual, deoarece se opresc la stadiul de aspiraţie către Absolut numai prin rugăciune verbală.
 
Într-o zi, unul din profesorii şcolii noastre a întrebat un student începător ce a făcut din punct de vedere spiritual în perioada de vară, când nu sunt cursuri de yoga. Studentul i-a mărturisit că se ducea în camera sa şi se aşeza în spaţiul gol din spatele patului, unde se putea izola după o perdea groasă. Pur şi simplu obişnuia să stea acolo şi să se gândească. Asta se întâmpla, aşadar, în timpul vacanţei, după primul an de practică yoga. „Să te gândeşti, bine, dar la ce?”, a întrebat curios profesorul. „O”, a răspuns studentul bucuros, „la Dumnezeu, la viaţă, la dragoste şi relaxare. Ştiţi, prin yoga am învăţat să mă şi gândesc lăuntric la Dumnezeu şi cu timpul am constatat că acest gen de meditaţie este o formă sublimă de rugă şi dor spiritual care mă umple de încântare şi putere.”
 
Pentru ca aspiraţia către Absolut sau rugăciunea noastră să fie profundă este necesar să conştientizăm un focar gigantic de iubire divină în regiunea inimii, să ne interiorizăm cât mai bine chiar acolo, în centrul fiinţei noastre şi să începem să comunicăm cu Dumnezeu ca nişte copii plini de candoare.
 
Un mare talent este totdeauna un dar divin, un dar pe care îl merităm; dar nu ne ajută să aspirăm total către Absolut sau să ne rugăm mai intens. Acest talent îl primeşti adeseori doar pentru a conversa mai uşor cu oamenii, însă n-ai nevoie de el pentru a comunica plenar cu Dumnezeu. Pentru a aspira cu fervoare către Absolut sau pentru a te ruga nu-ţi trebuie nimic mai mult decât aspiraţie frenetică şi o mare credinţă.

 
Articol preluat din revista YOGA MAGAZIN, nr. 62
 

yogaesoteric
20 decembrie 2010
 
 
 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga