Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Duhul Sfânt (Sfântul Duh) (I)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

 
Conceptul de „Duh Miraculos” ocupă un loc cu totul aparte în tradiţiile religioase. Atât în gândirea indiană, cât şi în tradiţia occidentală a înţelepciunii, se vorbeşte despre un „substrat” primordial şi misterios al întregii Creaţii. „Din Nefiinţa lui BRAHMAN (DUMNEZEU) a apărut Duhul, Duhul l-a făcut la rândul său să apară pe Stăpânul tuturor creaturilor (ISHVARA). Apoi, Stăpânul tuturor creaturilor (ISHVARA) a făcut să apară creaturile. În felul acesta, tot şi toate care au fost create şi care există se sprijină în ultimă instanţă pe Duhul care a apărut la începuturi”. (Taittiriya Brahmana II, 2, 9, 10)

În celebrul text al „Eneidei” (opera poetului latin Virgiliu) descoperim doi termeni, şi anume: „mens”, care înseamnă „minte”, şi „spiritus”, care înseamnă „spirit”, termeni prin intermediul cărora este descris principiul misterios care guvernează lumea: „Mai întâi cerul şi continentele, fundurile mărilor, globul strălucitor al Lunii, focurile radioase ale lui Titan, au fost făcute să existe şi să trăiască de către un suflu tainic ce exista deja înlăuntrul lor (Spiritus intus alit); fiind infuzat într-un anume fel în toate membrele (părţile, zonele) lumii, acest duh mişcă întreaga masă a creaţiei (Mens agitat molem) şi totodată el se amestecă şi este prezent fără încetare în acest mare trup universal“. (Virgiliu, Eneida, VI).

În „Biblie” se vorbeşte întotdeauna despre „suflul“ cel tainic al lui DUMNEZEU care plutea deasupra apelor (Facerea 1-2), precedând ontologic întreaga Creaţie: crearea lumii şi crearea omului, care a dobândit viaţă atunci când DUMNEZEU i-a insuflat-o (sub forma unui astfel de suflu) în nări (Facerea 2,7).

Atunci când în „Biblie” citim Cartea lui Iov, descoperim că un astfel de suflu (ce i-a fost insuflat omului primordial în nări) a făcut ca omul să fie o fiinţă vie (însufleţită). De altfel, în legătură cu aceasta amintim faptul că termenul latin „anima” („suflet”) mai are şi sensul de „vânt” (la fel, în limba greacă cuvântul „anemos” înseamnă şi el tot „aer” sau „vânt”).

Analizând toate aceste aspecte, ne putem da seama cu uşurinţă că Duhul Sfânt este o mare enigmă şi totodată o tainică realitate cu care este necesar să intrăm în comuniune subtilă (prin declanşarea în universul nostru lăuntric a unui proces adecvat de rezonanţă ocultă). În felul acesta, devine cu putinţă să descoperim, dincolo de orice speculaţii şi teorii, realitatea tainică şi copleşitoate a Duhului Sfânt, ce îmbrăţişează fără încetare întreaga creaţie a lui DUMNEZEU şi, mai mult decât atât, o manifestă şi o susţine fără încetare. Atunci când Duhul Sfânt îşi manifestă prezenţa şi realitatea în fiinţa noastră, trăirea profundă şi copleşitoare care apare ne ajută să descoperim printr-o experienţă directă că Duhul Sfânt există cu adevărat. În afara acestei inefabile stări lăuntrice care ne dezvăluie realitatea Duhului Sfânt, este foarte greu şi delicat să îl putem defini vreodată cu precizie. Prin urmare, am putea spune că Duhul Sfânt este, înainte de toate, o mare enigmă ce persistă ca atare (ca un profund mister) chiar şi atunci când energia sa tainică se revarsă în universul nostru lăuntric şi declanşează felurite stări şi efecte sublime, complexe, care multe dintre ele sunt indescriptibile.

Prezenţa şi manifestarea ascunsă – dar adeseori copleşitoare – a Duhului Sfânt ne este sugerată şi de textul Cântării Cântărilor ce există în „Biblie”. Astfel, atunci când citim într-o stare de transfigurare poetică textul Cântării Cântărilor, reuşim să intuim într-o anumită măsură, dincolo de cuvinte, realitatea enigmatică a Duhului Sfânt. Dacă tradiţia occidentală a reuşit până la urmă să distingă mai multe feluri de „suflete”, dintre care unul aşa-zis „spiritual” (şi nemuritor), textul biblic nu operează nici o distincţie atunci când descrie în Facerea „lucrarea cea tainică a celei de-a şasea zi”. Astfel, atât fiinţa umană, cât şi animalele sunt înzestrate cu „suflul (Duhul) vieţii” (Facerea, 1,30).

Atunci când studiem cu atenţie „Biblia”, descoperim că uneori se vorbeşte acolo despre un aşa-numit „duh” al geloziei sau, în alte pasaje, despre un aşa-numit „duh” al destrăbălării, ori (în alte pasaje) despre de un aşa-zis „duh” al înţelepciunii etc. Atunci când studiem cu foarte multă atenţie aceste aspecte, ajungem să intuim că în realitate în toate aceste fragmente biblice se vorbeşte despre anumite energii subtile tainice cu care fiinţele umane intră în legătură şi ce declanşează astfel în universul lor lăuntric diferite procese tainice de rezonanţă ocultă care în anumite situaţii pot fi faste, benefice, iar în alte situaţii pot fi nefaste, malefice. Tot în „Biblie” mai găsim referiri semnificative la anumite fenomene, cum ar fi acela care este descris prin faptul că o fiinţă umană poate „să-şi dea duhul” (sau, altfel spus, să moară). Este evident că în „Biblie” realităţile fizice şi cele psihice nu sunt într-un mod clar diferenţiate. În cazul textelor originale în limba greacă ale „Noului Testament“ (cu excepţia Evangheliei după Matei, singura care a fost scrisă în aramaică), s-a folosit termenul de „pneuma” pentru a desemna Duhul Sfânt. În felul acesta, descoperim în „Biblie” afirmaţia: „Duhul Sfânt suflă acolo unde el vrea”.
Atunci când analizăm cu multă atenţie şi bun-simţ aceste aspecte, lăsându-ne totodată ghidaţi de înţelepciunea inimii şi de intuiţie, descoperim că, de fapt, Duhul Sfânt este Duhul cel enigmatic al lui DUMNEZEU şi este evident că, în realitate, Duhul Sfânt este o ipostază a Fiinţei supreme (DUMNEZEU Tatăl).

Este, însă, semnificativ, totodată, că în „Coran” (4,171) se vorbeşte despre ceva echivalent şi se spune: „Duhul care a venit de la El (DUMNEZEU)”. Merită, însă, să amintim că în teologia musulmană sufletul omului are un statut de intermediar între lumea spirituală a îngerilor şi lumea trupească. În exegeza creştină, termenul latin „spiritus” (sau altfel spus „duhul”) devine sinonim al sufletului, ce este considerat a fi o parte intermediară între sfera spirituală şi cea trupească. Independent de diferitele sale etimologii, conceptul de „spirit” (care, am putea spune, este un element de legătură între gândire şi suflul vital) păstrează în discursul filozofic occidental o anumită unitate.

Alte tradiţii culturale structurează, însă, cu totul altfel acestă realitate a experienţei interioare şi empirice. Spre exemplu, în textul indian „Vaisheshika Sutra” (al cărui titlu poate să fie tradus prin: „Tratatul ce se bazează pe determinări, caracteristici sau specificări”) se spune că există un element intermediar (mediator) care împiedică Sinele Suprem Etern şi Nemuritor (ATMAN) să ne ofere în fiecare clipă cunoaşterea divină, constantă, universală (generală) şi mereu plină de înţelepciune. Acest mediator este deci, într-un anume fel, şi un  separator pentru actele noastre de cunoaştere sau de voinţă, precum şi un fel de „pulverizator” de senzaţii. Dacă MANAS desemnează mintea comună sau mentalul uman obişnuit, el este descris ca fiind un principiu al instabilităţii în multitudinea de asociaţii de idei şi de proiecţii ale imaginarului. Tocmai de aceea, este necesar ca el (mentalul, MANAS) să fie disciplinat, pentru a-l controla şi chiar pentru a-i putea stopa la voinţă activitatea, în vederea transcenderii sale complete: „De fiecare dată când mentalul (MANAS) cel instabil şi inconstant caută să scape (să divagheze sau să fluctueze), el trebuie să fie prins (fixat) într-un mod ferm şi să fie strunit spre a fi oprit (perfect controlat), căci numai în felul acesta devine cu putinţă să fie descoperit şi revelat Sinele Suprem Nemuritor (ATMAN)”. („Bhagavad Gita”, V)

Atunci când în fiinţa noastră apare o profundă stare de comuniune indescriptibilă cu realitatea enigmatică a Duhului Sfânt, descoperim că tot ceea ce se află în faţa noastră (în jurul nostru) în lumea fizică, este foarte puţin în comparaţie cu tot ceea ce descoperim într-un mod intuitiv că există în realitatea Duhului Sfânt care este întotdeauna identic cu ceea ce mulţi dintre noi înţelegem prin conceptele de natură, viaţă universală, etern feminin etc. Dat fiind faptul că tot ceea ce există în întregul Macrocosmos este, totodată, prezent în Microcomosul fiinţei noastre, este evident că Duhul Sfânt ne îmbrăţişează în permanenţă şi este prezent în fiinţa noastră, acţionând clipă de clipă pentru ca să avem viaţă şi să existăm. Datorită intimei şi perfectei sale comuniuni cu realitatea absolută a lui DUMNEZEU TATĂL, Duhul Sfânt este în permanenţă omniprezent şi prin însăşi natura sa, el este şi omniscient.

În ceea ce priveşte aspectul enigmatic al omnipotenţei Duhului Sfânt, se poate spune că întotdeauna acesta (Duhul Sfânt) face numai şi numai Voia Tatălui Ceresc (DUMNEZEU), care este UNICUL ce este în veşnicie într-un mod suprem ATOTPUTERNIC. Altfel spus, cu toate că Duhul Sfânt este fără nicio îndoială omnipotent, această omnipotenţă a sa este reală şi se exprimă fără încetare în sfera întregii Creaţii a lui DUMNEZEU TATĂL (altfel spus, în întreaga manifestare care este opera (lucrarea) constantă a Duhului Sfânt, acesta (Duhul Sfânt) împlineşte fără încetare Voia Tatălui Ceresc (DUMNEZEU)), el fiind, totuşi, întotdeauna subordonat doar lui DUMNEZEU TATĂL. Această nuanţă esenţială trebuie să fie înţeleasă ca atare de toţi aceia care vor fi capabili să pătrundă această revelaţie şi chiar dacă vor fi unii care vor fi incapabili să înţeleagă acest aspect fundamental, îndrăznim totuşi să vi-l prezentăm ca atare, cu toate că pentru unii (care cred adeseori orbeşte în anumite dogme), această revelaţie vine în contradicţie cu anumite dogme ce există. Noi amintim, însă, şi cu această ocazie că adeseori s-a dovedit că litera dogmei ucide, iar Duhul Sfânt dă viaţă (cunoaşterii pline de înţelepciune a Adevărului Ultim Suprem (care ne eliberează din închisoarea dogmelor osificate şi sterile)). Dincolo de toate acestea, dat fiind faptul că fiecare dintre noi avem un liber arbitru, avem în permanenţă posibilitatea de a alege în strânsă legătură cu intuiţia noastră, cu înţelepciunea inimii şi cu bunul-simţ de care dispunem. Ceea ce afirmăm aici se bazează în totalitate atât pe o experienţă lăuntrică directă, cât şi pe anumite revelaţii divine care ni s-au oferit în decursul timpului.

În concluzie, fiecare dintre voi, cei care veţi studia cu atenţie aceste aspecte, are posibilitatea de a alege şi suplimentar, vă sfătuim să realizaţi o consacrare către DUMNEZEU TATĂL şi să-L întrebaţi cu umilinţă, dăruire şi aspiraţie care anume este adevărul (referitor la aceste aspecte esenţiale). Vă sfătuim apoi să vă bazaţi pe răspunsul tainic, inefabil şi copleşitor pe care o să-l primiţi imediat după aceea. În felul acesta, veţi putea cunoaşte cu ajutorul lui DUMNEZEU TATĂL care este Adevărul cu privire la acest aspect pe care dogmele ni-l prezintă fără nicio nuanţare. Cu toate acestea, ştim că este cu putinţă ca unii să aleagă fără să gândească dogma ce a fost stabilită în această direcţie, confirmând în felul acesta încă o dată celebra afirmaţie a genialului fizician Albert Einstein, care la un moment dat a spus: „Mai repede dezintegrezi un atom decât o prejudecată”.

Nu trebuie să uităm că adeseori, dogmele sterile şi osificate sunt nişte bizare seminţe de dezbinare, de discordie, de neînţelegere, de lupte şi chiar de crime, ce sunt aruncate între oamenii ce sunt lipsiţi de înţelepciune, de bun-simţ şi de intuiţie. În multe cazuri, dogmele s-au dovedit ulterior (atunci când era deja prea târziu ca să se mai poată face ceva) a fi manifestările cele mai evidente ale semidoctismului şi ale părtinirii acelora cărora le-a fost lene să gândească într-un mod complex şi profund.

Dogmatismul cel sterp şi închistat este cel mai adesea caracterizat de tendinţa de a proclama sus şi tare unele axiome, sau de a decide că anumite adevăruri parţiale (fie acelea ale noastre, fie acelea ale unui anumit grup) sunt definitive şi incontestabile. În felul acesta, suntem împinşi într-un mod insidios să întoarcem pentru totdeauna spatele anumitor FAŢETE ALE REALITĂŢII, iar până la urmă aceasta contribuie în mod ineluctabil la denaturarea realităţii şi face să apară pentru noi falimentul adevărului. Aceste adevăruri fundamentale pot fi descoperite prin experienţă directă pe măsură ce intrăm în comuniune profundă, indescriptibilă, cu realitatea enigmatică a Duhului Sfânt.

O caracteristică fundamentală a Duhului Sfânt este aceea că el este şi rămâne, întocmai ca şi DUMNEZEU TATĂL (dar nu în mod identic), un copleşitor şi profund mister. Orice tentativă de a defini cu exactitate Duhul Sfânt eşuează, deoarece Duhul Sfânt este fără încetare o realitate enigmatică spirituală nelimitată, care îmbrăţişează şi, în acelaşi timp, include universul fenomenelor pe care le experimentăm. În permanenţă, fiecare dintre noi suntem îmbrăţişaţi de Duhul Sfânt şi, totodată, suntem o manifestare individualizată a Duhului Sfânt, care realizează în felul acesta voia Tatălui Ceresc (DUMNEZEU).

În stările elevate de extaz divin, Duhul Sfânt ni se revelează ca fiind un enigmatic sistem unificat, care funcţionează în permanenţă ca un tot indivizibil, ce acţionează astfel încât să realizeze intenţiile şi Voia lui DUMNEZEU. Întregul Macrocosmos a fost manifestat prin intermediul Duhului Sfânt, care în felul acesta exprimă în totalitate intenţiile esenţiale şi Voia Tatălui Ceresc (DUMNEZEU). Totodată, Duhul Sfânt este o putere feminină sacră ce acţionează în permanenţă într-o perfectă şi deplină stare de unison cu înţelepciunea supremă a lui DUMNEZEU TATĂL.

Duhul Sfânt are o origine dumnezeiască transcendentă. În universul fiinţei umane, Duhul Sfânt este mereu prezent în ipostaza de principiu imaterial, iar realitatea sa enigmatică susţine şi structurează atât funcţiile mentale, cât şi funcţiile supramentale. Atunci când se manifestă din plin în universul fiinţei umane, Duhul Sfânt face să apară o stare extraordinară de vivacitate şi de inteligenţă superioară. Realitatea enigmatică a Duhului Sfânt susţine şi inspiră într-o mare măsură ansamblul creaţiilor umane în ordinea lor arhetipală şi simbolică. Ideile lui DUMNEZEU şi Intenţiile Sale misterioase prind viaţă şi apoi devin realitate prin intermediul realităţii enigmatice a Duhului Sfânt, care le manifestă întru totul la unison cu voia Tatălui Ceresc (DUMNEZEU).

Prin intermediul realităţii enigmatice a Duhului Sfânt, DUMNEZEU TATĂL se exteriorizează şi în felul acesta Creaţia apare cu cooperarea perfectă şi deplină a Duhului Sfânt, care este Natura ce face în permanenţă doar Voia Sa. Există în permanenţă o tainică şi perfectă legătură, ce evidenţiază o deplină unitate, între Spiritul Absolut al lui DUMNEZEU TATĂL şi Duhul Sfânt, care este Totalitatea Naturii Sale, ce adeseori mai este supranumită şi Eternul Feminin. Întreaga Sa Creaţie este manifestată şi susţinută printr-o stare de beatitudine divină ce caracterizează acest proces neîncetat al Creaţiei dumnezeieşti. Stările de fericire copleşitoare, de bucurie, de încântare, de uimire divină şi de minunare, împreună cu stările de orgasm pe care le trăim noi oamenii, precum şi stările de extaz divin, sunt fiecare dintre ele expresii parţiale ale acestei beatitudini dumnezeieşti ce caracterizează perfecta şi misterioasa stare de comuniune beatifică ce există între Spiritul absolut al lui DUMNEZEU TATĂL şi realitatea enigmatică a Duhului Sfânt. Tot ceea ce apare în Manifestare este exprimat ca atare şi apoi păstrat (menţinut) prin intermediul naturii enigmatice a Duhului Sfânt.

Acţionând în permanenţă la unison cu Duhul Sfânt, DUMNEZEU TATĂL reprezintă o Totalitate ce precede apariţia Creaţiei propriu-zise, sau altfel spus, naşterea şi continuitatea întregului Macrocosmos. În universul fiinţei umane, realitatea enigmatică a Duhului Sfânt este prezentă şi se exprimă prin ceea ce am putea numi într-un mod plastic „starea de spirit a fineţii”. Intuiţia spirituală este şi ea o altă expresie a realităţii enigmatice a Duhului Sfânt în universul fiinţei umane. Realitatea enigmatică a Duhului Sfânt este în permanenţă prezentă în toate stările fiinţei şi are felurite grade de manifestare. Duhul Sfânt este în fiecare fiinţă umană o realitate foarte intimă şi foarte profundă. Această realitate enigmatică a Duhului Sfânt îşi face cunoscută prezenţa îndeosebi prin intermediul aşa-numitei „înţelepciuni a inimii”. Atunci când fiinţa umană realizează acea reîntoarcere salvatoare către realitatea misterioasă a lui DUMNEZEU, care o eliberează de iluzoriul sentiment ce o face să se creadă un „eu” separat, ea descoperă în felul acesta realitatea distinctă şi enigmatică a Duhului Sfânt. În permanenţă, realitatea enigmatică a Duhului Sfânt (care mai poate fi înţeleasă şi ca puterea şi energia enigmatică a Eternului Feminin Divin), cuprinde şi îmbrăţişează tot ceea ce există, întreaga creaţie a lui DUMNEZEU TATĂL fiind o manifestare a sa (a Duhului Sfânt). Atunci când contemplăm cu atenţie şi luciditate dimensiunea simbolică a Duhului Sfânt, descoperim că există o tainică relaţie de corespondenţă între Duhul Sfânt şi energiile subtile ale Apei. Această relaţie tainică este o constantă comună în toate tradiţiile spirituale ale umanităţii.

Dacă în hinduism Spiritul absolut al lui DUMNEZEU TATĂL este identificat cu PURUSHA, la rândul ei, Apa o reprezintă întotdeauna pe PRAKRITI (principiul feminin pasiv, nediferenţiat, care este adeseori considerat ca fiind energia şi substanţa primordială). Împreună cu PURUSHA (spiritul absolut sau DUMNEZEU TATĂL), PRAKRITI (principiul feminin pasiv, nediferenţiat, care este adeseori considerat ca fiind energia şi substanţa primordială) constituie cei doi poli ai Manifestării. PRAKRITI îşi primeşte întotdeauna decizia şi intenţia creatoare de la PURUSHA (spiritul absolut sau DUMNEZEU TATĂL). PRAKRITI nu este o „cauză eficientă” sau altfel spus, o cauză auto-suficientă (care ar putea fi pentru ea însăşi propria sa cauză). Ea (PRAKRITI) se află în permanenţă într-o relaţie de dependenţă directă faţă de PURUSHA. PRAKRITI este, de fapt, o sui generis „natură primordială” care cu toate că este una în nediferenţierea ei, conţine în ea însăşi o triplicitate care se actualizează sub influenţa suprem ordonatoare a lui PURUSHA (spiritul absolut sau DUMNEZEU TATĂL), dând astfel naştere multiplelor sale determinări. Fiind un principiu feminin etern foarte plastic, PRAKRITI este energia feminină şi substanţa ce conţine în stare potenţială toate posibilităţile manifestării. Prin intermediul ei sunt născute în sfera manifestării toate modificările şi adaptările ce apar prin dezvoltarea însăşi a posibilităţilor din sfera nemanifestată a lui PRAKRITI sau, pentru a folosi limbajul filozofului Aristotel, prin trecerea acestor posibilităţi de la existenţa lor ca potenţialitate la existenţa lor ca acţiune sau act.

S-ar putea spune că există o necesitate ocultă ca Apa să fie reprezentativă pentru PRAKRITI (principiul feminin pasiv, nediferenţiat, care este adeseori considerat ca fiind energia şi substanţa primordială). Această relaţie ocultă este exprimată, de asemenea, în celebrul pasaj de la începutul Facerii biblice: „şi Duhul cel sfânt al lui DUMNEZEU se purta peste întinderea apelor” (Facerea 1, 2). În tradiţia milenară a înţelepciunii se menţionează că din punct de vedere simbolic, Apa ce oglindeşte lumina solară este comparabilă cu PRAKRITI, ea fiind o imagine caracteristică a „pasivităţii universale” care se regăseşte în toate tradiţiile ca o imagine semnificativă a posibilităţilor (potenţialităţilor) desemnate de „Apele primordiale” deasupra cărora se mişcă şi se manifestă suflul divin creator sau Duhul Sfânt. În ipostaza de aspect potenţial al Fiinţei universale (PURUSHA), PRAKRITI reprezintă, în germene, ansamblul tuturor posibilităţilor Manifestării sau, altfel spus, ea este „rădăcina” substanţială a oricărei manifestări. Atunci când este privită din acest punct de vedere, se poate spune că PRAKRITI este suprema SHAKTI a lui BRAHMAN (DUMNEZEU TATĂL), sau altfel spus, ea este MAHASHAKTI. În ipostaza de MAHASHAKTI, PRAKRITI este în permanenţă „Voinţa Divină creatoare (producătoare)” care este, la modul fundamental vorbind, o „putere feminină supremă”.

Duhul (care este numit în limba ebraică „ruah”) şi care în textul biblic este numit în mod exact „Ruah Elohim” este, în realitate, Duhul Sfânt.
În tradiţia înţelepciunii orientale, realitatea enigmatică a Duhului Sfânt este asimilabilă cu HAMSA sau altfel spus, Lebăda Sacră care îi serveşte drept vehicul lui BRAHMA şi care cloceşte „Oul primordial al lumii (al Macrocosmosului)”, BRAHMANDA, Ou misterios care există în sânul „Apelor primordiale”. Atunci când este privit din acest punct de vedere, HAMSA (Lebăda Sacră) este asimilabilă şi cu „suflul divin creator” („pneuma”,„spiritus”), care este sensul iniţial al termenului „ruah” („duh”) în limba ebraică.
Termenul „ruah” („duh”) este comparabil cu termenul sanscrit „vayu” (aerul cel subtil), în felul acesta apărând o uimitoare apropiere între „Biblie” şi „Vede” în ceea ce priveşte ordinea de apariţie şi de dezvoltare a elementelor fundamentale sensibile (TATTVA-ele).

Duhul Sfânt poate fi, de asemenea, asociat cu Lumina, deoarece Duhul Sfânt în calitatea sa de Lumină a Conştiinţei este esenţa (dhat – în limba ebraică) Spiritului (erruh – în limba arabă). Duhul Sfânt este, deci, chiar Lumina oricărei forme de conştiinţă, atunci când el este privit în aspectul său universal, ceea ce explică faptul că expresiile En-Nur  El-Muhammadi (Lumina cea sfântă) şi Er-Ruh El-Muhammadiyah (Duhul cel sfânt) sunt perfect echivalente.

În „Vechiul Testament”, Duhul are sensul fizic de suflu sau energie tainică şi acest cuvânt apare acolo de 378 de ori. Exprimarea realităţii tainice a Duhului ca energie subtilă creatoare este profund semnificativă. În aproximativ 80 de locuri în „Biblie”, Duhul desemnează, deloc întâmplător, mintea fiinţei umane în sensul psihic al termenului. Apartenenţa divină a Duhului este subliniată prin expresiile „Duhul lui DUMNEZEU” şi ea apare ca atare în „Biblie” de 23 de ori. Expresia „Duhul Sfânt” este însă relativ rară, ea apărând în „Biblie” numai de 6 ori. În „Biblie” se spune că Duhul Sfânt realizează anumite acţiuni. Uneori, acţiunea Duhului Sfânt este bruscă şi face să se reverse în anumite fiinţe umane unele haruri dumnezeieşti. În situaţii de acest gen, se menţionează că Duhul Sfânt este atunci în sau vine asupra unei fiinţe umane şi o inspiră sau o transformă într-un mod profund. Revărsarea energiei enigmatice a Duhului Sfânt face să se trezească în fiinţa umană darul profeţiei şi, în unele cazuri, se menţionează că Duhul Sfânt poate fi chiar transmis în mod direct şi altor oameni, el fiind transferat astfel de la o fiinţă umană profund transformată şi inspirată la un succesor spiritual al acesteia.
O astfel de transmisie tainică se realizează cel mai adesea prin atingere, aspect care este numit în „Biblie” transmisie (transfer) prin „punerea mâinilor”.

Citiţi continuarea: Duhul Sfânt (partea a doua)
 

Fragment preluat din glosarul lucrării Programul planetar de acţiune urgentă „NU APOCALIPSA” de profesor yoga Gregorian Bivolaru


 


Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga