Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Marea trecere din murire în nemurire (III)

de Mugurel Atudorei
 
Vă invităm să citiţi prima şi a doua parte a acestui articol.
 

La unison cu multe alte tradiţii, spiritualitatea tibetană transmite faptul ca viaţa în planul material este necesară tocmai pentru a ne împlini dorinţele fizice şi a ne detaşa (decondiţiona) astfel de ele. Este o etapă  inevitabilă, a evoluţiei noastre. Planul fizic este planul concretizărilor maxime, al condensării în materie, în care totul (plăcere sau durere) se manifestă în trupul material. În schimb, planul astral e cel în care se manifestă cu mare claritate dorinţele psiho-mentale, eliberate de limitarea fizică.
Conform acestor învăţături, este foarte important să înţelegem că existenţa în lumea fizică este extrem de avantajoasă pentru că aici avem cel mai mult şansa exprimării liberului arbitru. Este suficient să vrem cu adevărat şi de aici putem accesa absolut orice plan al manifestării, orice nivel existenţial, orice stare de conştiinţă, mai ales când am avut şansa să aflăm că acest lucru este posibil şi să mai aflăm pe deasupra şi cum se poate face aceasta. Ei bine, în astral aceasta nu mai este la fel de uşor (dacă nu suntem deja o conştiinţă deosebit de elevată şi, să nu ne amăgim, sunt foarte puţini asemenea oameni). Pentru marea majoritate a oamenilor, „dincolo” e ca şi cum ai vrea să arunci un bolovan mare, fiind aşezat pe un teren mlăştinos, care se schimbă tot timpul şi pe care nu ai nicio stabilitate şi e foarte dificil chiar şi măcar să stai în picioare. În lumea fizică însă e destul de simplu să te fixezi pe un „pământ” ferm simţit sub „picioare” şi să alegi o direcţie în care apoi să-ţi lansezi gândurile şi aspiraţiile cu toată forţa de care eşti capabil.

Relaţiile din lumea astrală nu sunt animate neapărat de gradul de rudenie, ci sunt mai mult bazate pe afinităţi vibratorii. Astfel, cu adevărat Iubirea ne leagă şi ne face să ne reîntâlnim dincolo de timp şi spaţiu.
Forma astrală poate fi aleasă: de exemplu cea pe care o aveai când erai în cea mai bună perioadă din timpul vieţii, sau pentru cei mai detaşaţi şi care înţeleg că în astral oricum totul e relativ şi se poate modifica la voinţa, e foarte bună şi forma de la bătrâneţe, având chiar o expresie mai înţeleaptă.

Maniera prin care operează Bardo Thodol este aceea că un oficiant (sau mai mulţi) transmite sistematic anumite recomandări celui care pleacă. Tradiţia tibetană afirmă că nu este nicio îndoială că cel ce tocmai şi-a părăsit corpul mai aude totuşi ceea ce i se spune, ba chiar se spune că el aude acum mult mai bine şi este mult mai lucid decât era pe când trăia. Este foarte important ca cel ce moare să fie deja pregătit încă din timpul vieţii, pentru a înţelege şi a-şi aminti cu cea mai mare uşurinţă sfaturile pe care le aude şi a realiza astfel atitudinea cea mai potrivită pentru ocazia extrem de privilegiată a momentului morţii. Aceasta este o mare şansă de Eliberare spirituală pentru că în momentul morţii conştiinţa se decondiţionează în mod spontan şi tot ceea ce rămâne de făcut este doar să recunoşti aceasta. Dacă nu te-ai eliberat în timpul vieţii de iluziile şi condiţionările minţii şi implicit ale ataşamentului faţă de exterioritate, mai ai totuşi o mare şansă chiar în momentul morţii. Eliberarea spirituală înseamnă, spus într-un mod foarte simplificat, a recunoaşte, a realiza că experienţele nu sunt altceva decât mintea însăşi. Oficiantul îi spune de exemplu decedatului în prima zi după moarte: „O, nobil fiu, (numele), ascultă cu atenţie! Acum experimentezi strălucirea Luminii Clare a Purei Realităţi ! Recunoaşte-o!”.
Dacă te poţi „agăţa” de un aspect al Divinului sau de învăţătorul tău spiritual, amintindu-ţi de acestea fie în urma obişnuinţelor din timpul vieţii, fie fiind ajutat să îl recunoşti prin sugestiile oficiantului, atunci acel aspect divin invocat se manifestă instantaneu, plin de splendoare şi ai toate şansele să te fixezi în el. Trebuie doar să te poţi trezi cât de cât din confuzia agitaţiei şi visării în care  moartea te-a cufundat. 

„Bardo Thodol” afirmă că dacă recunoaşterea aspectelor elevate ale conştiinţei nu se produce, atunci urmează remanifestarea tendinţelor subconştientului (care se opriseră în perioada imediat următoare morţii) şi atunci toate reiterările reprezentărilor minţii ajung în mod eronat să fie considerate ca fiind „viziuni externe”, la care răspundem cu frică sau speranţă, ceea ce ne va fixa din nou în acele reprezentări subiective, sau altfel spus, în iluzie, în loc să fi rămas detaşaţi de ea. La capătul celor 49 de zile de şedere în Bardo-ul stării dintre cele două lumi, se produce astfel, mai devreme sau mai târziu, pentru orice suflet care a plecat din lumea fizică, fixarea într-un anumit nivel al astralului, mai elevat sau mai jos ca frecvenţă de vibraţie, în funcţie de nivelul de conştiinţă al respectivului suflet, cât şi în funcţie de modul cum a reuşit el să fructifice ajutorul ce i-a fost oferit de ghidarea celor ce l-au călăuzit din lumea fizică.


Oferim în continuare şi câteva mărturii edificatoare ale unor persoane care au trăit acest gen de experienţe la graniţa dintre viaţă şi moarte.

*

Inima unei fetiţe de cinci ani, Nina, a cedat în plină operaţie de apendicită. Imediat ce electrocardiograma a semnalat oprirea pulsului, medicii au lansat procedura de reanimare. Relatarea Ninei: „I-am auzit spunând că inima mea se oprise, dar eu eram pe tavan, de unde priveam totul. De acolo, de sus, puteam vedea tot ce se petrecea. Pluteam aproape de tavan; de aceea, atunci când mi-am văzut trupul, nu mi-am dat seama că era al meu. Am ieşit pe culoar şi am văzut-o pe mama mea, care plângea. Am întrebat-o de ce plânge, dar nu mă putea auzi. Doctorii credeau că murisem.
Atunci a venit o doamnă frumoasă să mă ajute, pentru că ştia că mi-e frică. Ea m-a dus într-un tunel şi am ajuns în cer. Erau acolo flori minunate. Eram cu DUMNEZEU şi cu Iisus. Ei mi-au spus că trebuia să mă întorc la mama mea, care era foarte îndurerată. Mi-au spus că trebuia să-mi continui viaţa. Atunci m-am întors şi m-am trezit. Când am văzut lumina, am fost foarte fericită. Mult timp am vrut să mă întorc acolo. Vreau să mă întorc la acea lumină atunci când voi muri.”

*

O tânără de 16 ani, Annie, care a încercat să se sinucidă, a relatat ulterior : „Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că ieşisem din trup şi pluteam în sus spre tavan. Nu eram singură. Mai era cineva acolo, un înger păzitor ori altceva. Eram amândoi compuşi din lumină. Mă simţeam multidimensională şi mi se părea că eram făcută dintr-un fluid, ca o gelatină. Îmi amintesc că simţeam pace şi iubire şi, de asemenea, aveam sentimentul că am scăpat de toată tensiunea şi frustrarea din viaţa mea. Mă simţeam într-un fel învelită în lumină. Era un sentiment minunat. În acel moment, eram foarte aproape de îngerul meu păzitor. Nu mai puteam vedea trupul meu sau altceva pământesc. Existam doar acolo, cu îngerul. Îngerul nu vorbea, dar comunicam telepatic. Mi s-a arătat frumuseţea trupului meu şi a fiecărui trup uman. Mi s-a spus că propriul meu trup era un dar de care trebuia să am grijă, nu să-l omor. După ce am auzit asta, m-am simţit foarte, foarte ruşinată de ceea ce am făcut şi speram că voi trăi. Am început să mă rog luminii pentru viaţa mea. Bucuria că m-am întors a fost cel mai puternic sentiment pe care l-am trăit vreodată”.

O femeie de 57 de ani relatează : „Aveam un cheag de sânge în picioare, care a trecut prin plămâni şi s-a oprit la inimă. M-am ridicat din pat şi am alunecat pe podea, iar apoi am fost cuprinsă de un întuneric total.
M-am văzut pe podea lângă pat. Puteam să văd o mulţime de detalii. Spre exemplu, halatul meu a alunecat de pe piept, iar una dintre asistente încerca să-l ia, să mă acopere. Nu era niciun tub de oxigen şi am văzut o infirmieră trăgând un tanc de materiale în cameră. Am auzit asistenta ţipând: «Chemaţi-l pe doctor, chemaţi-i soţul, chemaţi-l pe preot», sau ceva de genul acesta. Iar apoi am văzut pe cineva care mi-a ridicat trupul şi mi l-a aşezat pe pat. Atunci am realizat că eram în afara trupului meu. Pluteam în apropiere şi priveam în jos. Ştiam că nu eram pe acea pernă. Puteam să văd un trup acolo, iar părul său era ud şi lipit de pernă, ochii săi erau închişi, iar buzele erau albastre.
Dar eu nu eram acolo. Eu pluteam sus, aproape de tavan. Simţurile mi-au devenit foarte acute. Auzeam şi vedeam celelalte paciente de pe palier. Una trecea pe hol. Vorbea cu o asistentă şi se plângea de zgomotul care venea din camera mea. Am văzut un alt doctor, pe care-l ştiu din copilărie, care se îndrepta către biroul asistentelor, ce era în josul holului. Ea i-a povestit ce s-a întâmplat, iar acesta a spus: «Mai bine sun-o pe mama ei», ceea ce mai târziu am aflat că au şi făcut. În acest timp, eu mă simţeam pur şi simplu minunat. Nu mai aveam nicio durere. Mă simţeam ca un observator, plutind acolo, între două lumi, una pe care o cunoşteam bine şi una de care nici măcar nu ştiusem, până atunci, că există.”

*

Betty Eadie, o femeie de 31 de ani, într-o experienţă de moarte clinică a simţit cum călătoreşte printr-un tunel, către o foarte strălucitoare lumină, în mijlocul căreia o aştepta un misterios bărbat: „Aceea era cea mai necondiţionată iubire pe care am simţit-o vreodată. Văzând că braţele lui sunt deschise pentru a mă primi la piept, m-am îndreptat către el şi m-am lăsat cuprinsă de ele, în timp ce murmuram continuu: «Am ajuns acasă; am ajuns acasă. În sfârşit, am ajuns acasă!» I-am simţit spiritul uriaş şi am ştiut instantaneu că am făcut dintotdeauna parte din fiinţa lui, că în realitate nu am fost niciodată despărţită de el. Şi mai ştiam totodată că merit să fiu împreună cu el, să-l îmbrăţişez. Ştiam că el îmi cunoaşte toate greşelile şi toate păcatele, dar în clipa respectivă aceasta nu conta prea mult. Nu dorea decât să mă ţină în braţe şi să-şi împărtăşească iubirea cu mine, la fel cum doream şi eu.”

 Cei care se întorc de dincolo de moarte ne spun că venim din Lumină şi Iubire. Acolo este „Acasă”, iar când venim în contact cu acea realitate pur şi simplu ştim că aşa este, totul e atât de copleşitor de clar încât nici nu mai vrem să ne întoarcem în lume, ne trebuie un motiv foarte serios să mai facem aceasta şi oricum o facem cu gândul că e ceva temporar, abia aşteptăm să ne întoarcem dincolo. Dacă am trăit această experienţă facem apoi în lume ceea ce avem de făcut ca o datorie morală asumată liber faţă de acea Conştiinţă Luminoasă plină de Iubire, Înţelepciune şi Acceptare ştiind că nu ne vom putea întoarce şi rămâne cu adevărat acolo decât atunci când misiunea noastră aici va fi complet împlinită. Iar ideea că acum ştim care este realitatea, ne însufleţeşte şi ne dă sens vieţii, dorindu-ne mult mai motivaţii decât înainte (când nu ştiam pentru ce trăim şi chiar aveam uneori un sentiment de plictiseală, dezgust sau chiar revoltă pentru toate problemele pe care „nu noi le-am creat”) să ne împlinim menirea de fiinţe de lumină, de copii ai lui Dumnezeu, creaţi din Lumină şi Iubire pentru Lumină şi Iubire. A fost dorinţa noastră să venim aici pentru a învăţa şi a ne desăvârşi. Este o perioadă scurtă în raport cu întreaga noastră existenţă spirituală, dar foarte necesară şi folositoare.

Din perspectiva de ansamblu a acestor aspecte înţelegem că Scopul Creaţiei este perfecţionarea tuturor fiinţelor şi că Lumea este doar un cadru care trebuie în mod necesar să se modifice pentru a avea noi experienţe, altfel sufletul ajungând să se plafoneze într-un „punct de vedere” foarte limitat. Formele sunt mereu în schimbare, aceasta este o lege a Creaţiei şi de aceea se spune că totul este o iluzie. Ceea ce vizează însă evoluţia spirituală este revelarea naturii esenţiale, neschimbătoare, divine, amprenta divină care există în orice aspect al Realităţii, inclusiv în noi înşine. Dacă ne ancorăm în profunzimea sufletului nostru, nu vom mai fi tulburaţi de schimbările adeseori dramatice ale vieţii, aşa cum la suprafaţa oceanelor valurile pot fi foarte mari, dar în adâncime apele sunt întotdeauna complet liniştite.

Devine astfel evident că a ne elibera de frica de moarte nu înseamnă în niciun caz a deveni mai puţin responsabili faţă de consecinţele acţiunilor noastre, aşa cum afirmă unii clerici care spun că fără frica de moarte devenim o pradă uşoară pentru manipularea demonilor. Frica de moarte este adeseori un instrument folosit pentru cei care nu înţeleg cu adevărat pentru ce trebuie să fii responsabil. Este ca o regulă despre care ai fost învăţat că e neapărat nevoie să o respecţi, dar nu ştii altceva decât că aşa trebuie şi că aşa e bine, altfel ajungi în iad. De fapt, a te elibera cu adevărat de frica de moarte înseamnă a înţelege că Dumnezeu este Iubire şi că noi suntem copiii lui Dumnezeu şi că este în menirea noastră să conştientizăm aceasta şi să ne comportăm ca atare.

Este infinit mai folositor să căutăm să reparăm aici pe pământ orice act reprobabil pe care l-am săvârşit pentru că „moneda” cu care plătim aici e mult mai convenabilă. În lumea de dincolo, pentru că nu putem ascunde absolut nimic şi pentru că orice mască sau prefăcătorie dispare, adevărul iese la suprafaţă în toată goliciunea lui şi astfel umilirea şi ruşinea pe care le vom resimţi acolo sunt mult mai dureroase.
Atunci când va veni „ceasul”, fiecare dintre noi, fără excepţie, va merge în „lumea de dincolo”. Atunci luăm cu noi numai bagajul de experienţe bune sau rele pe care l-am acumulat clipă de clipă aici, pe pământ. La modul general vorbind, atunci contează cât de mult şi de profund L-am iubit înainte de toate pe Dumnezeu Tatăl şi apoi pe celelalte creaturi cu care am venit în contact. Având în vedere că întrebarea fundamentală care ni se pune atunci când părăsim definitiv lumea fizică este invariabil : „CE AI FĂCUT CU VIAŢA TA ?”, este extrem de semnificativ şi util să ne punem măcar o dată pe săptămâna această întrebare şi să urmărim atunci să ne dăm răspunsuri pe deplin sincere. Dacă vom face aceasta aşa cum trebuie vom începe astfel să ne pregătim într-un mod superior, divin, pentru momentul inevitabil al plecării definitive în lumea de dincolo şi vom putea astfel elimina multe greşeli, egoisme, orgolii şi răutăţi pe care, altfel, le vom plăti prin cumplite suferinţe (direct proporţionale cu erorile comise) de care vom avea, fără îndoială, parte în lumea de dincolo.

Dacă i-aţi întreba pe majoritatea celor care au trăit moartea clinică cum ar fi să descrie printr-un singur cuvânt experienţa lor, aproape cu certitudine ar spune că acest cuvânt este Iubire. Ne amintim dealtfel că atunci când Iisus a fost întrebat de farisei „Care este cea mai mare poruncă ?”, El a răspuns „Să-l iubiţi pe DUMNEZEU din toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată mintea. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar cea de-a doua este la fel de mare : Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se sprijină toată legea şi toţi profeţii.” Acei oameni privilegiaţi care pot arunca o privire pe tărâmul lui Dumnezeu, sunt copleşiţi de iubirea pe care o pot simţi. Acea iubire le pătrunde fiinţa şi ei se întorc înapoi dorindu-şi să împărtăşească şi altora ceea ce au descoperit. Dacă pătrundem adânc în noi putem descoperi iubirea lui Dumnezeu şi putem transforma lumea prin puterea ei.

„Noi suntem cu toţii fiii şi fiicele lui Dumnezeu, trimişi de El aici pe Pământ pentru a ne continua creşterea şi dezvoltarea. Suntem fiinţe spirituale, care se bucură de o «şcolarizare» fizică temporară, dar extrem de importantă. Trupurile noastre sunt făcute din praf stelar, dar corpurile noastre spirituale sunt făurite din eternitatea lui Dumnezeu. Menirea noastră, pe care ar trebui să o împlinim întotdeauna, este de a deveni una cu Lumina şi de a împărtăşi gloria şi puterea lui Dumnezeu. Şi, deşi acum privim prin nişte ochelari întunecaţi, o să ajungem să vedem şi să ştim, să fim văzuţi şi ştiuţi, în lumina şi gloria eternă care a fost şi este casa noastră de drept.”
(Gregorian Bivolaru – „Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare”)


yogaesoteric
30 iulie 2011


 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga