Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Yoga >Meditaţia yoghină >
Prezentarea meditațiilor din cadrul TABEREI SPIRITUALE YOGHINE DE VACANŢĂ® - Costineşti 2011 (11-20 august)


Comuniune spirituală cu Împărăţia Tatălui Ceresc – Dumnezeu

Despre tainica şi misterioasa Împărăţie a Tatălui Ceresc ne-a vorbit Iisus în învăţăturile sale, ca despre o destinaţie finală a evoluţiei şi ascensiunii omului către Dumnezeu. În ceea ce priveşte descrierea efectivă a „împărăţiei cerurilor”, Iisus este foarte criptic şi s-a folosit în special de parabole (parabola celor 10 fecioare, a semănătorului etc.). Împărăţia Tatălui Ceresc (Dumnezeu) despre care vorbeşte Iisus este în realitate un misterios tărâm tainic extrem de elevat care se revelează adoratorilor săi după deschiderea lor lăuntrică şi conform nivelului lor de evoluţie spirituală. Apropierea tot mai mare de Fiinţa Divină le revelează acestora natura Sa infinită, ajungând în final să se topească în Ea, obţinând suprema înţelepciune.

Desprindem din parabolele şi cuvintele pe care Iisus le-a adresat Apostolilor sau contemporanilor săi un aspect esenţial pentru fiinţa umană care aspiră să atingă starea de îndumnezeire, de contopire extatică cu Dumnezeu. Acest adevăr fundamental este exprimat în cuvinte puţine: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17, 21)

În termeni moderni, putem spune că, dată fiind structurarea holografică a întregii manifestări, inclusiv a Microcosmosului fiinţei noastre, ne dăm cu uşurinţă seama că în Microcosmosul fiinţei noastre este proiectată în mod tainic Împărăţia Tatălui Ceresc, la nivelul anumitor puncte tainice focar care, în anumite condiţii, pot să fie trezite atunci când sunt latente. În revelaţiile transmise de către Iisus, prin dicteu divin, profetului Jakob Lorber, ni se dezvăluie faptul că unul din punctele focar prin care putem intra în rezonanţă cu Împărăţia lui Dumnezeu se află „în fiecare inimă omenească”. Desigur, Iisus nu se referă la inima fizică, ci la proiecţia Sinelui Suprem ATMAN la nivelul centrului de forţă ANAHATA CHAKRA. De aceea, spune mai departe Iisus, „cine vrea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să pătrundă în propria sa inimă şi să-şi întemeieze acolo un locşor al păcii care se numeşte smerenie, iubire şi împăcare.” (Jakob Lorber, „De la iad la rai”, 278, 4) De asemenea, Iisus ne mai spune: „Nu trebuie să vă imaginaţi că Împărăţia lui Dumnezeu se află foarte departe, căci ea este de fapt foarte aproape. Întregul drum este de cel mult trei şchioape: distanţa dintre creştetul capului şi centrul inimii! Dacă aţi parcurs această mică distanţă, vă aflaţi deja în interiorul ei. Să nu vă imaginaţi că trebuie să faceţi o călătorie în afară, dincolo de toate stelele, căci singura călătorie pe care trebuie să   o faceţi este cea lăuntrică, până în inima voastră. Acolo veţi găsi Cerul şi adevărata viaţă veşnică!” (Jakob Lorber, „De la iad la rai”, 278, 6)
Tot din învăţătura plină de înţelepciune dumnezeiască a lui Iisus aflăm care sunt modalităţile şi virtuţile pe care trebuie în permanenţă să le manifestăm şi să le amplificăm pentru a putea accede la tainica Împărăţie a Tatălui Ceresc: umilinţa, iubirea, starea de mulţumire, credinţa în Dumnezeu. Iisus spune: „ÎmpărăţiaMea este Iubire pură, şi acolo unde domneşte Iubirea Mă aflu şi Eu. De aceea, nimeni nu poate ajunge fără iubire în Împărăţia Mea, şi cu atât mai puţin în imediata Mea apropiere.” (Jakob Lorber, „De la iad la rai“, 253, 4)
Desigur, această Împărăţie lăuntrică nesfârşită nu se poate revela decât treptat, asemenea unei plante ce creşte dintr-un mic germen ascuns în interiorul seminţei sale. „Numai de intensitatea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape depinde dacă din acest germen spiritual sămânţa operei lui Dumnezeu va ajunge mai devreme sau mai târziu la maturizare, dând roade mai bogate sau mai sărace. Căci iubirea inimii faţă de Mine se aseamănă cu iubirea şi căldura Soarelui, iar iubirea faţă de aproape cu ploaia absolut necesară. Iar dacă Soarele şi ploaia acţionează împreună în ordinea cuvenită, fiecare recoltă va creşte în modul optim, ajungând în scurt timp la coacere.” (Jakob Lorber, „De la iad la rai”, 279, 7)
În „Marea Evanghelie a lui Ioan” de Jakob Lorber, vol. III, cap. 111, se afirmă: „Pentru adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu, adevărata Împărăţie a Domnului este pretutindeni. Pentru duşmanii lui Dumnezeu ea nu este nicăieri, pentru că pentru ei totul este Iad, oriunde şi-ar îndrepta privirea sau simţurile. Ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos. Nu te uita nici în sus, spre stele şi nici nu-ţi coborî privirea în jos spre pământ. În schimb, cercetează şi caută cu sârguinţă în inima ta. Acolo vei găsi ceea ce cauţi. Pentru că în inima fiecărui om este sădită sămânţa vie din care va înflori pentru el răsăritul etern al vieţii veşnice. Unicul lucru de care aveţi nevoie pentru a intra în posesia acestor comori din universul vostru interior este iubirea adevărată. Dacă inima omului este plină de smerenie şi dacă el se simte fericit să fie ultimul dintre oameni, să le slujească tuturor, să nu ţină aproape de loc seama de el din pricina iubirii pe care o poartă fraţilor şi surorilor sale, să se supună în toate lucrurile folositoare mai marilor săi şi dacă el îl iubeşte mai presus de toate pe Dumnezeu, atunci va creşte în inima lui sămânţa cerească pentru un rai cu adevărat veşnic. Plin de credinţă adevărată, de cea mai pură speranţă şi dragoste, acela nu poate să ajungă altundeva decât în Împărăţia Tatălui Ceresc Dumnezeu, pe care deja o poartă în toată măreţia sa în inimă.”


Starea profundă  şi copleşitoare de mister care îl revelează pe Dumnezeu

Misterul este ceea ce este inexprimabil, profund şi complex şi care trebuie contemplat în tăcere. În sens direct, misterul reprezintă ceea ce nu trebuie comunicat, ceea ce trebuie să fie păstrat sub tăcere sau, cu alte cuvinte, ceea ce este interzis să fie dezvăluit neiniţiaţilor. Al doilea sens al cuvântului mister desemnează ceea ce trebuie primit într-o stare de profundă transfigurare, reculegere şi tăcere sau, altfel spus, ceea ce nu trebuie să fie descris oricui sau divulgat. Există însă şi un al treilea sens, cel mai profund, al acestui termen: misterul desemnează de fapt inexprimabilul care, datorită profunzimii şi complexităţii sale extraordinare, nu poate să fie contemplat decât în tăcere.

Într-o tentativă de a defini misterul, am putea spune că misterul este un adânc şi tainic amestec de înţeles şi de neînţeles. El este o fereastră enigmatică deschisă către absolut şi implicit către Dumnezeu Tatăl. Starea de mister ne revelează în mod inefabil ceea ce este ascuns în spatele lumii vizibile. Misterul face ca parţial să devină vizibil ceea ce este invizibil şi tainic. Misterul este aspectul fundamental în revelarea lui Dumnezeu. Cel mai mare mister dintre toate câte există este Dumnezeu Tatăl. Nu există, nu a existat şi nu va exista un mister mai mare decât El. Trăirea intensă şi profundă a stării de mister implică automat un act de transcendere, care face ca orizontul cunoaşterii noastre să devină tangent cu infinitul.
Dumnezeu este, fără încetare, misterul cel mai copleşitor, el este Totul infinit care îmbrăţişează mereu totul. Dumnezeu este în acelaşi timp şi manifestat şi nemanifestat. Slava sau gloria lui Dumnezeu este fără egal.

Conceptul de Dumnezeu nu poate fi înţeles decât în indivizibila sa unitate, şi aceasta dincolo de diversele modalităţi care pot servi reprezentării sale, conform necesităţilor temporale ale Manifestării. Astfel, pluralul este un non sens când este vorba de Dumnezeu – chiar şi din punctul de vedere hindus, nu doar din cel iudaic, creştin sau islamic, cum am avea tendinţa să ne imaginăm rapid – şi aceasta pentru că în esenţa sa cea mai intimă, Dumnezeu nu este doar unul, el este unicul fără al doilea.

În infinitatea sa, Dumnezeu este absolut inaccesibil, neafectat şi mereu necunoscut, deoarece el nu poate fi un obiect al cunoaşterii pentru un altul decât El însuşi, aceasta explicându-se prin faptul că în afara lui nimic nu deţine facultatea cunoaşterii. Orice cunoaştere, chiar relativă, este doar o participare la cunoaşterea absolută şi supremă. Scrierile tradiţionale indiene Îl definesc chiar ca fiind „dincolo de ceea ce nu este cunoscut”, deoarece numindu-L incognoscibil, dincolo de unu, aceasta înseamnă că totala Sa transcendenţă depăşeşte chiar şi afirmarea inaccesibilităţii Sale absolute.
Toate care au fost, toate care sunt şi care vor fi sunt lucrarea sa. Dumnezeu îmbrăţişează fără încetare totul şi totodată El există pretutindeni, în tot şi în toate cele pe care le îmbrăţişează neîncetat. Nu a existat, nu există şi nu va exista vreodată ceva în care Dumnezeu să nu fie clipă de clipă prezent. Întregul joc iluzoriu al Manifestării şi întregul Macrocosmos în care există cele trei lumi (Universul Fizic, Universul Astral, Universul Cauzal) sunt toate creaţia sa.

Fiind omniscient, Dumnezeu ştie în permanenţă totul despre toate cele care există în întregul Macrocosmos. Dumnezeu simte, trăieşte şi ştie tot ceea ce fiecare făptură simte, trăieşte şi gândeşte, clipă de clipă. Această revelaţie ar trebui sa ne dea mult de gândit. Lui Dumnezeu nu îi scapă niciodată nimic din vedere. Această revelaţie ne permite să ne dăm seama că, în realitate, fiecare dintre noi nu suntem niciodată singuri. Chiar şi atunci când – deocamdată – nu ne dăm seama de aceasta, Dumnezeu ne îmbrăţişează neîncetat. Chiar şi atunci când noi nu bănuim deloc aceasta, Dumnezeu se află totodată prezent în fiecare dintre noi şi ne aşteaptă să-L descoperim în centrul cel tainic al fiinţei noastre, unde El există, fiind Sinele Suprem Nemuritor (ATMAN). Pentru cel înţelept este fascinant, uluitor şi misterios acest joc divin, pe care în mod analogic l-am putea numi jocul „de-a v-aţi ascunselea” al lui Dumnezeu Tatăl cu El Însuşi, El existând în Microcosmosul fiecărei fiinţe umane ca Sine Nemuritor Suprem (ATMAN). Acest mister, împreună cu multe alte mistere pe care cel înţelept le observă este profund şi copleşitor.

Ioan din Damasc (655-749) descrie astfel misterul lui Dumnezeu: „este clar, deci, că există Dumnezeu. Dar ceea ce este El în esenţa şi natura Sa, este absolut de neînţeles şi de necunoscut … şi ceea ce este de înţeles despre El, este faptul că El este de neînţeles.”
Unii scriitori şi oameni de geniu au remarcat profunda şi complexa legătură între existenţa misterului şi manifestarea lui Dumnezeu: „Prin cuvântul mister eu înţeleg ceea ce în mod obişnuit este numit de ceilalţi Dumnezeu”. (George Bataille)
Cuvântul Dumnezeu nu are o semnificaţie foarte clară pentru mine, însă tot ceea ce pot să spun este că eu îl asociez întotdeauna misterului insondabil“. (Rene Magrit)
La misterioasa întrebare: «cine se află la originea Creaţiei?», toate religiile lumii ne răspund printr-un mister şi mai incomprehensibil – Dumnezeu”. (Romano Celli)
Numai Dumnezeu este acela care, atunci când merităm, ne poate introduce în misterele lui Dumnezeu”. (Jean Daniélou)
Emoţia magnifică şi cea mai profundă pe care noi o putem resimţi este starea inefabilă de mister […] Acela căruia această emoţie tainică îi este străină, acela care nu este capabil să se scufunde pierdut în sine în extaz, lăsându-se cât mai des cuprins de admiraţie, este un om mort sufleteşte. A şti că tot ceea ce este pentru noi enigmatic şi de nepătruns există totuşi, manifestându-se ca înţelepciunea cea mai înaltă şi ca frumuseţea cea mai radioasă pe care facultăţile noastre obtuze nu o percep cel mai adesea decât sub o formă primitivă – această certitudine, acest sentiment profund şi îmbătător se află în centrul oricărei stări sublime veritabile.” (Albert Einstein)
Marii mistici au relatat, la unison cu yoghinii avansaţi, că în trăirile spirituale care preced marile revelaţii legate de realitatea tainică a lui Dumnezeu, starea de mister joacă un rol covârşitor. Numai atunci când recunoaştem, copleşiţi şi cutremuraţi, faptul că nu avem cum să înţelegem şi să pătrundem cu mintea misterele Creaţiei  lui Dumnezeu şi misterul copleşitor al lui Dumnezeu Însuşi, suntem pregătiţi să ne apropiem de El. Pentru yoghinul cufundat în meditaţie sau misticul având sufletul copleşit de iubirea divină, momentele de intimă comuniune cu Divinul, sau cele în care survin anumite revelaţii esenţiale sau chiar anumite manifestări tainice a lui Dumnezeu sunt întotdeauna precedate de o anumită etapă în care sentimentul anticipării acestora este copleşitor şi îmbracă forma unei stări profunde şi copleşitoare de mister. Din adâncul acestui mister, trăit cu toată fiinţa, iau naştere apoi trăirile extatice iluminatorii care ne revelează realitatea tainică a lui Dumnezeu Tatăl.
 

Manifestarea intensă, fermă şi tenace a credinţei de nezdruncinat în Dumnezeu

Yoghinii înţelepţi consideră că a putea înseamnă, înainte de toate, a crede, intens şi cu tărie, în posibilităţile tainice nelimitate ale fiinţei noastre, care trebuie să se afle într-o cât mai deplină armonie cu întregul Macrocosmos. Dar, dacă a şti cu adevărat înseamnă, de fapt, a putea, a crede cu putere reprezintă cu mult mai mult decât atât, căci aceasta exprimă accesul la însăşi puterea divină nesfârşită. Credinţa în noi înşine ca fiind, în realitate, nişte nuclee divine, reprezintă în ultimă instanţă o credinţă puternică în Dumnezeu.

Trebuie, totuşi, să mai precizăm că a crede în mod intens şi necondiţionat în forţa divină nesfârşită care ne poate veni de la Dumnezeu nu este, nicidecum, sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident şi nici nu este o consecinţă a acestora. Din acest punct de vedere profund spiritual, sintagma „a crede în Dumnezeu pentru că ...” aproape că nici nu are sens. Dimpotrivă, „a crede cu putere în Dumnezeu“ înseamnă înainte de toate a crede, în pofida anumitor situaţii care, în aparenţă, ne-ar sugera contrariul. Înseamnă a crede chiar împotriva probabilităţilor, a statisticii, a legii numerelor mari etc. A crede este astfel un verb adversativ, o sfidare, o provocare, realizată de tot ceea ce este divin în om şi care este adresată lumii, rânduielilor cretine, răutăţilor de tot felul, legităţilor şi impunerilor ei nedrepte care sunt, aparent inexorabile. Noi credem atunci cu tărie în noi înşine şi în Dumnezeu, deşi există în lume moartea, bolile, suferinţele, nedreptăţile, crimele, tortura, delaţiunea, sadismul şi multe altele. În ciuda cumplitului spectacol pe care omenirea îl afişează în prezent, ceva tainic în sufletul nostru îşi cântă credinţa fermă şi neabătută în Dumnezeu.
A crede cu adevărat în noi înşine şi în Dumnezeu înlătură orice dubiu, orice rezervă şi orice motivaţie. „Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzute din cer i-ar pune pe oameni” – scria Kierkegaard – „faţă în faţă cu un un eveniment extraordinar şi senzaţional, care nu le-ar mai îngădui să nu-şi dea seama că au de-a face cu un semn divin cert, unul dintre acelea care au fost în mod stăruitor cerute de farisei, scribi şi cărturari. Coborârea de pe cruce a lui Iisus, la Golgota, ar fi putut să fie o asemenea uriaşă pasăre colorată, după ivirea căreia, arhiereilor şi tuturor celor care se aflau în perimetrul acela, nu le rămânea altceva de făcut decât să se supună evidenţei, să îngenunchieze şi să cânte osanale.”

Însă nu aşa acţionează Dumnezeu şi nu aşa a înţeles Iisus sintagma „a crede în Dumnezeu” ori de câte ori a rostit-o şi, mai ales atunci când s-a adresat lui Toma, la opt zile după Înviere. Textele străvechi, atât cele ale creştinismului, cât şi cele ale altor mari religii şi tradiţii spirituale ale umanităţii, arată aproape toate că această realitate esenţială, credinţa, se prezintă ca fiind deasupra oricăror dovezi, fapte constatatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Înţelegerea acestor evenimente esenţiale, referitoare la credinţa puternică şi adevărată în Dumnezeu, sunt deosebit de importante. „Să vedem şi apoi o să credem”, spuneau arhiereii, ori în această direcţie o contradicţie mai acută aproape că nici nu s-ar putea să existe căci, dacă ei vedeau, nu mai avea niciun sens să se afirme că ei cred în mod necondiţionat în Dumnezeu. Prin urmare, într-o astfel de situaţie, ei nu ar mai fi putut să creadă cu adevărat din moment ce „vedeau cu ochii” fenomene care le impuneau sentimentul raţional al evidenţei prezenţei Divine, împreună cu irezistibila lui putere de anulare a oricărei ezitări.

În realitate, a crede în mod necondiţionat în Dumnezeu înseamnă a trece dincolo de vederea cu ochii fizici. Apostolul Pavel afirmă cât se poate de limpede: „Nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?” (Romani 8, 24). Sau: „Credinţa este încredinţarea şi dovedirea lucrurilor nevăzute sau, altfel spus, subtile şi spirituale.” (Evrei 11, 1). Tot el ne indică drumul spre atingerea unei stări autentice de credinţă în Dumnezeu: „Neprivind la cele ce se văd, ci (am adăuga noi, «privind» prin transfigurare) doar la cele ce nu se văd.” (2 Corinteni 4, 18).

În textele creştine, credinţa autentică în Dumnezeu este pusă în legătură cu alte trei elemente foarte importante: libertatea (care este opusul robiei), spiritul (care este opusul literei) şi bucuria extatică (care este opusul întristării ori supărării).
Şi yoga afirmă că credinţa în realitatea noastră divină, în Sinele Nemuritor Suprem ATMAN şi în Dumnezeu Tatăl, nu trebuie să se sprijine nici pe raţiune, nici pe percepţiile simţurilor noastre, care ar putea crea iluzia unor certitudini inexorabile. Credinţa puternică ţine, întotdeauna, de un tainic simţământ lăuntric, de o stare de siguranţă absolută, care este obţinută numai prin dovezi lăuntrice, sufleteşti.

Desigur că verbul a crede, ca temelie a religiei şi spiritualităţii, pare straniu; de ce tocmai o vocabulă atât de greu de înţeles, de definit şi de precizat să constituie miezul oricărei căi spirituale autentice?
Nu ar fi putut oare marile spirite care s-au încarnat pe această planetă să găsească o altă vocabulă mai puţin misterioasă, mai accesibilă înţelegerii mulţimii oamenilor şi, la urma urmei – de ce nu ? – mai puţin scandaloasă şi mai puţin derutantă pentru oamenii de ştiinţă, raţionalişti şi logicieni, care nu sunt, totuşi, chiar toţi şi în mod total, de cealaltă parte a baricadei ori, altfel spus, zăvorâţi în prejudecăţi?
Mesajul esenţial al acestei situaţii este că nu trebuie să ne lăsăm niciodată ispitiţi de vraja (ori obsesia) căutării şi aflării dovezilor materiale. Fără îndoială, ele pot fi de ajutor unora dintre oameni dar, cu toate acestea, ele nu au nicio valoare pentru cei care ştiu că „Dumnezeu n-a vrut să-Şi întemeieze împărăţia Sa spirituală pe nisipul iluziilor (adică: ştiinţifice, istorice etc.), ci pe stânca de granit a credinţei autentice.” Pentru yoghini, credinţa puternică înseamnă, în realitate, intrarea şi menţinerea în stare de rezonanţă cu aspectul în care credem.

Dacă, printr-o credinţă puternică, totală şi necondiţionată în Sinele nostru Divin şi în Dumnezeu, noi ne apropiem în modul cel mai desăvârşit de realitatea tainică şi divină a lui Dumnezeu, dacă ea este calea cea bună spre extazul eliberării spirituale, nu este totuşi mai puţin adevărat că, fără anumite fapte care să o certifice, credinţa noastră rămâne moartă.
Într-adevăr, credinţa puternică nu are nevoie de niciun fel de dovezi, dar are însă nevoie să fie dovedită. Acţiunile profund benefice şi spirituale care sunt realizate cu o deplină detaşare de scopul propriu-zis al acţiunii, prefac atunci credinţa noastră într-o veritabilă putere creatoare şi îi oferă, totodată, încărcătura energetică şi spirituală necesară trecerii sale din rândul stărilor minunate în acela al realizărilor sublime, din rândul ideilor în acela al „ideii-forţă” capabile să transforme umanitatea.
 

Experienţa spirituală profundă, indescriptibilă şi copleşitoare a descoperirii existenţei tainice a lui Dumnezeu

Dumnezeu este fără încetare misterul cel mai copleşitor. El este Totul Infinit care îmbrăţişează mereu totul. Dumnezeu este în acelaşi timp şi manifestat şi nemanifestat. Slava şi gloria lui Dumnezeu sunt fără egal. Existenţa tainică a lui Dumnezeu ni se revelează adeseori prin ipostazele sale nebănuite. Datorită Atotputerniciei Sale, Dumnezeu susţine toate care sunt în Fiinţa Sa, ce îmbrăţişează fără încetare totul. Atunci când suntem pregătiţi să ne deschidem către El, Dumnezeu ni se revelează şi ne face să-L descoperim. Aceasta se petrece adeseori prin sincronicităţile şi miracolele pe care le trăim zi de zi, fie în intimitatea rugăciunii pure, sincere, rostită cu iubire şi dăruire, fie în profunzimea meditaţiei, în ardoarea iubirii, în pacea Sinelui, fie în frumuseţea indescriptibilă a naturii.

Totodată, fiecare fiinţă umană care aspiră, cu o mare credinţă şi umilinţă, să intre într-o tainică stare de comuniune cu Dumnezeu Tatăl, având astfel experienţa copleşitoare a existenţei Sale, poate realiza aceasta şi prin intermediul proceselor de rezonanţă ocultă® ce apar atunci când evocăm sau facem să apară câtuşi de puţin în noi manifestările anumitor atribute dumnezeieşti, cum ar fi iubirea divină, compasiunea divină, înţelepciunea divină, răbdarea divină, genialitatea divină, frumuseţea divină etc. Pentru fiecare dintre noi este cu putinţă să trezim în universul nostru lăuntric o indescriptibilă stare sau un anumit proces de rezonanţă ocultă® cu un anumit atribut sau cu alt Atribut Dumnezeiesc, deoarece fiecare dintre noi am fost creaţi la origini după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Tatăl.

„Tot ceea ce este absolut sigur este existenţa lui Dumnezeu, iar restul sunt doar iluzii, aspecte efemere şi minciuni.” (Gregorian Bivolaru, „Aforisme şi cugetări“). Cunoaşterea intimă, inexprimabilă şi profundă a lui Dumnezeu rămâne pentru fiecare dintre noi esenţială. Descoperirea realităţii Sale grandioase elimină orice fel de întrebări legate de existenţa Sa, prin însăşi revelarea existenţei lui Dumnezeu, existenţă care se situează dincolo de orice îndoială sau iluzie. Dumnezeu Tatăl îşi are în veşnicie existenţa în Sine Însuşi. În eternitate, Dumnezeu este principiul existenţei. În infinitatea Sa, Dumnezeu este absolut inaccesibil, neafectat şi totdeauna necunoscut şi misterios, căci El nu poate fi în totalitate un obiect al cunoaşterii pentru un altul decât El Însuşi, aceasta explicându-se prin faptul că în afara Lui nimic nu este capabil să-L cunoască şi să-L îmbrăţişeze în totalitate.

Atunci când este privită din acest punct de vedere, orice cunoaştere, chiar relativă, nu este decât o participare la cunoaşterea tainică, atotcuprinzătoare şi absolută care totodată este supremă, a lui Dumnezeu. Anumite scrieri tradiţionale indiene îl numesc pe Dumnezeu „Cel ce este dincolo de tot ceea ce nu este cunoscut”. Totuşi, dincolo de toate acestea, dat fiind faptul că în realitate fiecare fiinţă umană este un sui generis Microcosmos şi având în vedere că fiecare fiinţă umană a fost la origini făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Tatăl, este totuşi cu putinţă să descoperim în propriul nostru univers lăuntric punctele focar de corespondenţă care există în fiecare dintre noi şi care atunci când sunt trezite şi dinamizate fac posibilă nu numai o cunoaştere extraordinară şi foarte profundă de sine, ci totodată fac posibilă cunoaşterea directă şi nemijlocită a tuturor acestor aspecte, ipostaze, care au existat şi există sau vor exista atât în întregul Macrocosmos cât şi în fiinţa infinită şi plină de mistere a lui Dumnezeu Tatăl.

Tocmai de aceea, marii înţelepţi au subliniat adeseori de ce este atât de importantă cunoaşterea reală şi profundă de sine. Această cunoaştere nu numai că face cu putinţă să cunoaştem astfel întregul Macrocosmos, dar totodată face cu putinţă să-L descoperim şi să-L cunoaştem într-un mod direct, profund şi inefabil pe Dumnezeu Tatăl ce este ascuns în străfundurile universului nostru lăuntric sub realitatea esenţială a Sinelui Suprem Nemuritor Atman. Prin descoperirea lui Dumnezeu în propriul nostru univers lăuntric, îndumnezeirea fiinţei umane devine posibilă şi ea chiar ajunge să fie o realitate. Marele model divin, Iisus Hristos, a exprimat această experienţă copleşitoare, totală a existenţei lui Dumnezeu Tatăl în afirmaţia: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine”.
 

Starea de comuniune cu Mintea infinită a lui Dumnezeu (MAHA AJNA CHAKRA)

Mintea lui Dumnezeu este infinită, ea cuprinzând toate ideaţiile, formele-gând şi arhetipurile divine care stau la baza întregii Creaţii. În tradiţia milenară yoga, focarul tainic, misterios, macrocosmic al minţii lui Dumnezeu este numit MAHA AJNA CHAKRA. Fiind într-o intimă şi permanentă conexiune cu Spiritul lui Dumnezeu (Sinele Suprem Universal sau Inima Divină Supremă a lui Dumnezeu, PARAMATMAN), Mintea lui Dumnezeu este omniscientă, omnipotentă, omniprezentă şi infinit creativă.
Prin creativitatea Sa nesfârşită şi debordantă, Tatăl Ceresc nu încetează nicio clipă să proiecteze noi şi noi forme care sunt manifestări inepuizabile ale Energiei Sale Cosmice, Creatoare. Atunci când a creat la începuturi toate lumile, Spiritul Divin Omniscient care este Dumnezeu Tatăl a avut în mintea Sa atotcuprinzătoare o idee centrală cauzală sau, altfel spus, un plan divin călăuzitor foarte precis. El a exteriorizat apoi întregul Macrocosmos după care, ulterior, a creat omul. Atunci când Şi-a creat Trupul, care este alcătuit din nenumăratele galaxii şi sisteme planetare, Dumnezeu Tatăl a manifestat simultan trei aspecte fundamentale: Conştiinţa Macrocosmică, Energia Macrocosmică şi Materia Cosmică.

Dirijată de Mintea Sa infinită, energia creatoare a lui Dumnezeu generează enorme unde de energie care vibrează pe diferite frecvenţe, aducând astfel în Manifestare toate particulele şi subparticulele din care este constituită materia sau substanţa Universului fizic, precum şi „substanţa” Universurilor eteric, astral, mental şi cauzal. Mintea lui Dumnezeu, care mai este cunoscută şi sub numele de Inteligenţă divină, impregnează orice particulă din Univers. Această Minte Divină este inteligenţa care ţine laolaltă atomii dintr-o stâncă sau face ca seva să urce prin tulpina copacului: o putem descoperi la tot pasul în tot ceea ce există în natură, în om, în întregul Univers. Întreaga Creaţie se supune legilor divine care subzistă în Mintea infinită a lui Dumnezeu. Nu există nimic care să poată fi adăugat sau extras din infinita Minte a lui Dumnezeu, deoarece tot ceea ce este, a fost sau va fi manifestat există deja în acest rezervor infinit şi inepuizabil care este mintea atotcuprinzătoarea a lui Dumnezeu. Mintea infinită a lui Dumnezeu este necondiţionată de nimic, total liberă şi spontană în manifestarea sa în viaţa tuturor creaturilor şi a iubirii faţă de întreaga Creaţie. Ea este plină de pace, armonie, iubire.

Fiind creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, mintea individuală a fiinţei umane, al cărui sediu sau focar este centrul secret de forţă AJNA CHAKRA, este într-o permanentă legătură cu Mintea infinită a lui Dumnezeu. Această legătură sau stare de rezonanţă ocultă® poate fi mai slabă sau mai puternică, în funcţie de puritatea sau de transparenţa pe care o are faţă de mintea divină. Fiinţa umană are capacitatea şi totodată responsabilitatea de a-şi purifica şi controla mintea individuală, mergând până la suspendarea fluctuaţiilor mentale, prin diferite metode sau procedee yoghine. În felul acesta, fiinţa umană care şi-a purificat mintea pe care o menţine într-o profundă conexiune cu Spiritul său Nemuritor, Atman, îşi poate transforma în bine destinul, întreaga viaţă. Ea dobândeşte astfel, gradat, capacitatea de a se conecta, printr-un proces de rezonanţă ocultă®, la Mintea cea infinită şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, MAHA AJNA CHAKRA, atingând astfel caracteristicile şi puterile minţii divine infinite: Omnipotenţă, Omniscienţă, Omniprezenţă, Inteligenţă divină.
 

Starea de comuniune profundă cu energia subtilă a înţelepciunii dumnezeieşti complete, profunde şi fără egal

Înţelepciunea este capacitatea esenţială a fiinţei umane rezultată din integrarea armonioasă a experienţei spirituale, prin reflectarea clară şi profundă a lui Dumnezeu în propriul univers lăuntric
Stare a cunoaşterii depline de sine, de revelare a Spiritului Nemuritor (ATMAN), de concordanţă deplină între gând şi faptă, la care ajunge o fiinţă umană cu sahasrara perfect dinamizată. La starea supremă de înţelepciune divină se ajunge printr-o bogată experienţă spirituală, adâncită prin reflexie şi accelerată considerabil prin practica consecventă şi corectă a treptelor superioare ale sistemului YOGA.

Înţelepciunea presupune, deopotrivă, o concepţie generală, armonios integrată prin intuiţie, asupra lumii, asupra omului, asupra poziţiei sale în univers şi asupra realităţii existenţei lui Dumnezeu. Ea implică de asemenea o cunoaştere a valorilor morale de bine divin, adevăr ultim, frumuseţe perfectă, puritate sufletească, dragoste, respect pentru sine şi pentru oameni, iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu, precum şi o credinţă de nezdruncinat în acord cu aceste principii şi valori. Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii profunde şi dominării depline de sine, a unei permanente călăuziri în viaţă după principiile divine, universal valabile ce nu contrazic bunul simţ şi inteligenţa creatoare. Înţelepciunea adevărată reflectă respectul deplin al legilor naturii aşa cum acestea au fost create de înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu.

„Omul înţelept – spune unul dintre profundele proverbe româneşti – face numai ceea ce se poate (respectă permanent legile divine) şi nu orice din tot ceea ce el vrea.” Înţeleptul se străduieşte neobosit să-şi apropie toate marile valori universal valabile, divine care au fost revelate de activitatea spirituală a întregii omeniri în decursul evoluţiei acesteia, timp de milenii. El înţelege, la unison cu Voinţa divină, să aducă o contribuţie efectivă, în măsura propriilor sale puteri, extraordinar de mari (atunci când a atins starea de înţelepciune) la propăşirea spirituală şi morală a omenirii prin acţiuni, opere sau învăţături (ce manifestă şi reflectă armonia, inteligenţa supremă divină), împărtăşite celorlalţi oameni şi, mai ales, prin educarea copiilor în spiritul şi respectul marilor valori divine. Înţeleptul este sever cu sine şi îngăduitor ori plin de dragoste cu ceilalţi atunci când aceştia merită. El îşi construieşte viaţa treptat, punându-şi mai mereu de acord experienţa sa bogată de viaţă şi rodul meditaţiilor sale profunde cu învăţăturile şi revelaţiile primite atât de la Dumnezeu, cât şi de la ceilalţi oameni, de la care el învaţă direct sau află prin scrierile acestora. Înţeleptul consideră că Adevărul Ultim este totul şi de aceea nu se statorniceşte într-o formulă rigidă şi definitivă de viaţă, el este ca un copil, în fiecare moment primitor de noi învăţăminte de la toţi şi toate care îl înconjoară, fiind oricând gata să se corecteze pe sine în caz de greşeală, sub îndemn propriu sau străin; el uneşte statornicia deplină a unei poziţii spirituale şi morale, cu receptivitatea la noi valori autentice, divine; el îşi cunoaşte plin de detaşare adevărata poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi, ferindu-se totdeauna de orgoliu sau de o teatrală umilinţă.

Înţelepciunea, rod al unei cunoaşteri superioare, ultime şi generale asupra lumii, inspirate de Dumnezeu, conduce totdeauna la acţiuni benefice, la conduită practică armonioasă, divin integrată şi, în acelaşi timp, face cu putinţă explicaţia şi întemeierea acestei conduite după principiile divine. Înţelepciunea exclude, în aceeaşi măsură, izolarea fără un rost temeinic de oameni şi sihăstria, situarea excentrică în afara vieţii comunităţii, dar şi sociabilitatea superficială, facilă. Înţelepciunea implică, prin urmare, raporturi sincere şi corecte, de prietenie afectuoasă şi dragoste faţă de oameni ce este detaşată de interese şi egoism şi se modulează firesc după gradul de intimitate personală, excluzând, cu excepţia situaţiilor care o impun, vorbirea rece, tăioasă, dar şi o familiaritate excesivă.

Înţeleasă ca o atitudine generală de dăruire faţă de viaţa superioară, faţă de Divin, înţelepciunea este o stare profund integrată şi transfiguratoare. Înţelepciunea, chiar dacă nu presupune un cod rigid de prescripţii de conduită, impune totuşi un întreg şir de comportări practice armonioase, divine, superioare, fiind dublată de acţiuni binefăcătoare concrete, care sunt, înainte de toate, destinate să păstreze echilibrul vital, sufletesc, mental şi spiritual, permiţându-ne să rămânem mai mereu într-o euforică seninătate şi împăcare cu sine, ce atrage adeseori în mod spontan instalarea divinei fericiri nepieritoare (extaz) (stare caracteristică în cazul atingerii înţelepciunii). Toate marile căi spirituale ale umanităţii, printre care un rol de cinste îl are YOGA, au conţinut, au exprimat sau au condus, pe aceia care au ştiut să le înţeleagă şi înainte de toate să le aplice corect, practic, la înţelepciune.

Religiile, YOGA, principiile divine de morală practică, filosofiile autentice, marile creaţii nepieritoare, geniale, literare şi artistice, concepţiile ştiinţifice, obiective, generale asupra lui Dumnezeu, lumii, vieţii şi omului, au alcătuit îndemnuri directe sau indirecte la înţelepciune, uneori ele fiind mai mult sau mai puţin o formulare explicită a unei anumite înţelepciuni. Nu vom cita, aici, pentru a ilustra această noţiune sau pentru a o fundamenta teoretic niciun nume şi niciun titlu de operă: orice indicaţie ar fi de altfel limitativă; ar trebui să ne referim, în acestă privinţă, la spiritualitatea umană, înţeleasă în întregul ei, rod al activităţii spirituale şi divine a tuturor popoarelor şi a tuturor epocilor.

Înţelepciunea, atunci când este o calitate înnăscută, fiind deja dobândită în alte existenţe prin eforturile perseverente realizate de spiritul ce s-a încarnat (de exemplu, practica yoga încununată de succes în altă viaţă) este un dat cu care unele fiinţe umane se nasc. În alte cazuri, înţelepciunea este rezultatul unei experienţe personale şi spirituale atinse prin practica perseverentă yoga, în continuă desfăşurare şi împlinire. Înţelepciunea este capacitatea net superioară de înţelegere şi judecare a lucrurilor şi aspectelor existente, implicând o cunoaştere esenţială adâncă a realităţii, experienţă spirituală bogată, măsură, echilibru deplin între dorinţă şi posibilitate, cunoaşterea lui Dumnezeu din care izvorăşte seninătatea sufletească euforică şi împăcarea cu sine şi cu lumea, inteligenţă urmată de bun simţ în conduită şi în aprecierea justă, obiectivă a evenimentelor şi a realităţii.

Înţelepciunea se dobândeşte în urma unor bogate experienţe spirituale (accesibile cu uşurinţă prin realizarea diferitelor tehnici YOGA) şi se opune exceselor de orice fel. Înţelepciunea presupune cunoaşterea profundă de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, dar şi stăpânirea de sine însoţită de transformarea lăuntrică, ce sunt mijloace de transformare creatoare a lumii înconjurătoare, de impulsionare creatoare a celor cu care înţeleptul vine în contact.

Prin practica YOGA corect şi perseverent realizată, înţelepciunea nu mai este doar apanajul al persoanelor în vârstă care cunosc cu anticipaţie din propria experienţă consecinţele diverselor acţiuni şi posedă un simţ extraordinar al relativităţii. Unii spun: „Viaţa te înţelepţeşte”, dar cu toate acestea şi la tinerii yoghini este posibilă dezvoltarea înţelepciunii, după felul în care ştiu să înveţe foarte mult atât din experienţa lor spirituală, cât şi din aceea a altora, după modul în care ei ajung să aprecieze faptele într-o perspectivă armonios divină, complex-superioară, corelată şi intuitiv-raţională.  Înţelepciunea este o virtute esenţială implicată în finalitatea însăşi a sistemului YOGA, care reuneşte revelarea lăuntrică a existenţei lui Dumnezeu, cunoaşterea teoretică a legilor fundamentale ale Macrocosmosului (care exprimă inteligenţa perfectă, reflectată în mod armonios de Dumnezeu în manifestare) şi înfăptuirea acţiunilor corespunzător cu această treaptă superioară atinsă. În antichitate, conceptul de înţelepciune desemna „echilibrul” deplin al personalităţii, cumpătarea în toate, stăpânirea perfectă şi sublimarea pasiunilor în avantajul cunoaşterii superioare, raţionale, împăcarea omului cu lumea, seninătatea euforică spirituală, trăirea deplină, la unison cu voinţa lui Dumnezeu în manifestare. Stoicii şi epicureicii o defineau ca absenţă a suferinţei, a pasiunii josnice („aponia”, „apathia”) sau ca absenţă a neliniştii, a emoţiei negative („ataraxia”, „adiforia” etc).

Înţelepciunea nu este numai idealul suprem al sistemului YOGA, ci şi al oricărei filosofii prin excelenţă superioare şi contemplative, întemeiate pe ideea antinomiei critice spirit, suflet-trup şi pe principiul autoperfecţionării depline, graţie revelaţiilor divine, a fiinţei umane, ca unică modalitate a acesteia de a se depăşi pe sine. Idealul înţelepciunii a căpătat în Occident o vădită încărcătură laică, întrucât preconizează realizarea fericirii omului într-un sens material şi nu în spiritul transcendenţei spirituale. Cu excepţia sistemului yoga, înţelepciunea are astăzi tot atâtea ipostaze câte filosofii există. Idealul înţelepciunii, în accepţiunea yoghină a termenului este: îmbinarea continuă, vie şi creatoare a teoriei superioare, divine cu practica; înţelegerea necesităţii concret supreme şi, pe această bază, realizarea creaţiei ideale conştiente; participarea la înfăptuirea idealului eliberării spirituale a fiecărei fiinţe umane prin eliberarea tuturor şi al eliberării spirituale a tuturor prin eliberarea spirituală a fiecăruia; depăşirea limitelor de tot felul şi a condiţionărilor obiective şi subiective frenatoare ale progresului prin efortul unit al înţelepţilor şi prin efortul individual de autoperfecţionare şi desăvârşire, pentru asigurarea saltului de la omul egoist, meschin şi mărginit la omul pe deplin integrat în divin şi desăvârşit.

În concluzie, putem spune că înţelepciunea este o calitate şi în acelaşi timp o capacitate esenţială a fiinţei umane, rezultate din integrarea armonioasă a unor experienţe spirituale bogate a unei reflectări clare, profunde şi superioare a lumii, a lui Dumnezeu, sub majoritatea aspectelor sale materiale şi spirituale. Înţelepciunea presupune o echilibrare deplină a dorinţelor cu posibilităţile proprii. Ea se dezvoltă în urma unui proces profund de autocunoaştere, determinând aprecierea obiectivă a lumii nu doar prin judecăţi de valoare afirmative sau negative, ci şi prin judecăţi ipotetice. În cazul celui înţelept nu este niciodată vorba de o resemnare sau de o complacere în inerţie a individului, ci de un mod net superior, dobândit de cunoaştere şi transformare a realităţii ca atare, ce se bazează în special pe cunoaşterea cauzelor care provoacă un eveniment, o situaţie sau pe intuirea obiectivă a motivelor care determină o anumită conduită sau alegere.

Înţelepciunea presupune un stil existenţial armonios şi integrat care nu se raportează la exigenţele imediate, dar nu valorifică în primul rând aceste exigenţe. Ea presupune, de asemenea, umor, detaşare, simţul relativităţii evenimentelor trăite (Jung, de exemplu, vorbeşte despre arhetipul Marelui înţelept). Marii înţelepţi sunt în general înzestraţi cu certe însuşiri extraordinare şi transumane. Înţelepciunea, ca atribut al desăvârşirii spirituale a fiinţei umane poate fi atinsă prin practica perseverentă yoga. Opusul stării de înţelepciune este starea de prostie sau ignoranţă. În timp ce starea de înţelpciune generează fericire şi armonie, prostia dă naştere suferinţei şi dezechilibrului. Marele înţelept Buddha spunea, într-o comparaţie foarte sugestivă, că aşa cum la un car cu patru roţi primele două roţi din faţă pot fi considerate, analogic vorbind, ca fiind ignoranţa, celelalte două roţi care vin imediat după aceea în spate reprezintă suferinţa care urmează după aceea. Prin urmare, starea de ignoranţă (prostie) este întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, urmată de stări de suferinţă sau durere proporţionale.


Starea divină de amabilitate

Atunci când este privită în lumina Legii rezonanţei oculte®, amabilitatea ni se dezvăluie ca fiind o stare ce evidenţiază procesele subtile tainice de rezonanţă ocultă® cu focarele energiei binelui şi armoniei ce există în Macrocosmos. Pe nedrept subestimată sau pur şi simplu uitată, amabilitatea este şi rămâne acea tainică lumină a sufletului care îi uneşte pe oameni prin intermediul bunăvoinţei şi îi călăuzeşte către armonie lăuntrică şi fericire. Dincolo de toate acestea, în zilele noastre, amabilitatea este privită ca o slăbiciune, mai ales de către cei materialişti, egoişti, sceptici sau meschini. Totuşi, a fi mai mereu amabil este şi rămâne una dintre cele mai puternice şi eficiente modalităţi de interacţiune binefăcătoare dintre oameni. Cu toate că amabilitatea face parte din educaţia elementară a celor „şapte ani de acasă” şi este o cerinţă de bază a societăţii şi chiar a culturii religioase, mulţi dintre noi tratăm ideea amabilităţii cu indiferenţă. Acest aspect este ciudat dacă luăm în consideraţie faptul că amabilitatea este totuşi o virtute pe care merită să o trezim, să o amplificăm, manifestând-o după aceea în permanenţă. Chiar dacă ideea amabilităţii ne apare în teorie ca fiind frumoasă, în practică se poate constata cu uşurinţă că manifestarea constantă a unei stări de amabilitate se loveşte adesea de ironie, de răutate şi chiar de ipocrizie. Atunci când vin în contact direct cu violenţa din lumea în care trăim, cu răutatea şi egoismul care au tendinţa să se amplifice pe zi ce trece, ideile sublime nobile şi bunele sentimente lasă adeseori loc durităţii, indiferenţei şi unei răceli devastatoare. Este oare cu putinţă să ne păstrăm magia inefabilă ce a fost deprinsă în zilele copilăriei fără a ne lăsa să fim striviţi de dura realitate înconjurătoare? Răspunsul este un „DA” hotărât, dar pentru aceasta este necesar să înţelegem în prealabil şi să controlăm energiile tainice care intră în joc de fiecare dată, în cadrul procesului interacţiunii noastre cu lumea. Încă de la început, este necesar să reţinem că atunci când manifestăm mai mereu o stare de amabilitate, beneficiem totodată noi înşine, într-un mod nebănuit, de pe urma proceselor benefice de rezonanţă ocultă pe care ni le dăruim totodată nouă înşine. Marii înţelepţi şi marii yoghini ai acestei planete au afirmat adeseori că tot ceea ce dăruim celorlalţi bun şi frumos, totodată ne dăruim în simultaneitate nouă înşine. Acest aspect este însă valabil şi atunci când dăm celorlalţi răul, otrava şi zgura pe care le atragem prin declanşarea unor procese de rezonanţă malefică în propriul nostru univers lăuntric.

Într-o societate care este atât de competitivă cum este societatea în care trăim, renunţarea completă la poziţia de forţă, dominatoare şi preponderent egotică, poate apărea, pentru unii, ca fiind o formă de abandon. Nu-i nimic. Mai târziu vă veţi convinge că, în realitate, nu este deloc aşa. Pe măsură ce vom experimenta de un anumit număr de ori această stare, ne vom putea da seama că, într-un mediu în care marea majoritate a fiinţelor umane caută să se protejeze, atacând cu anticipaţie, o modalitate extraordinară şi cel mai adesea nebănuită de a ne manifesta fără a avea concurenţi este aceea de a fi noi înşine amabili. Experimentând intens şi profund starea de rezonanţă ocultă, pe care o declanşează în universul nostru lăuntric, vom descoperi apoi că adevărata amabilitate spontană şi chiar jucăuşă nu reprezintă de fapt o slăbiciune, ci este o opţiune net armonioasă, care totodată ne permite să oferim altora ceva bun şi minunat, care se manifestă atunci prin noi, datorită proceselor de rezonanţă ce se declanşează mai ales atunci când ceilalţi nu ne răspund cu aceeaşi monedă. Dacă vom privi cu multă atenţie anumite atitudini, vom descoperi că atât răutăţile, cât şi atitudinile dizarmonioase pe care unele fiinţe umane le exprimă la un moment dat faţă de noi nu sunt în fond decât reacţia penibilă a feluritelor lor suferinţe interioare. Prin urmare, a răspunde la prostia pe care ele o manifestă, tot prin prostie, o astfel de reacţie din partea noastră nu numai că ne coboară şi, prin repetare, ne face să devenim chiar şi noi nişte proşti, dar totodată nu face decât să prelungească şi chiar să amplifice situaţiile neplăcute pentru noi înşine.

În situaţia în care manifestăm o stare puternică şi profundă de amabilitate, generăm totodată în universul nostru lăuntric un proces benefic de rezonanţă şi oferim astfel, sub forma unui câmp irezistibil de forţă binefăcătoare, tot ceea ce este bun în noi unor astfel de fiinţe umane, care sunt nefericite. Manifestând o stare puternică şi profundă de amabilitate, reuşim totodată şi o altă performanţă spontană, ce este intuită mai ales de fiinţele umane inteligente. Prin starea noastră stenică de amabilitate, ce se manifestă ca o sferă de forţă irezistibilă în jurul nostru, reuşim totodată să ne elevăm frecvenţa dominantă de vibraţie în fiinţă şi, prin intermediul energiei tainice a amabilităţii, pe care o emanăm în jurul nostru, facem ca, în timp, în sufletele celor care se manifestă rău sau urât faţă de noi să crească sentimentul de culpabilitate. Acţionând în felul acesta, declanşăm în astfel de fiinţe umane fie un impuls de transformare, fie le punem pe fugă, deoarece unele dintre ele nu vor putea suporta starea de vinovăţie pe care o trezim în ele fără a le face noi înşine nimic rău.

(fragment din conferinţa „Forţa benefică nesfârşită a amabilităţii“, de profesor yoga Gregorian Bivolaru)
 

Starea tainică de  tinereţe spirituală care ne face să trăim revelaţia eternităţii

Tinereţea spirituală este o stare de spirit, nu doar o etapă din viaţa fiinţei umane. Putem spune că Dumnezeu este însăşi viaţa şi de aceea viaţa este în esenţă eternă şi indestructibilă. Starea tainică de tinereţe spirituală este caracterizată de un cumul de calităţi şi trăiri spirituale. Astfel, spontaneitatea, efervescenţa, dinamismul, senzualitatea, vitalitatea debordantă, inocenţa, curiozitatea spirituală, îndrăzneala, neconvenţionalismul, cutezanţa, animate şi susţinute în mod constant de o intensă aspiraţie către Dumnezeu, fac posibilă evadarea din condiţionările limitatoare ale personalităţii şi ale timpului, facilitând astfel trăirea profundă în momentul prezent. Starea noastră de spirit va fi atunci impregnată de prospeţimea şi parfumul Eternităţii divine, care ne dezvăluie în acele clipe magice natura noastră esenţială ultimă, Sinele Suprem Divin ATMAN. Izvorul cel tainic al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte este chiar Sinele nostru Divin, ATMAN.

Elanul tinereţii ne ajută să credem în Iubire, în Bine, în Adevăr şi Frumos, să avem toată încrederea în Dumnezeu şi în noi înşine, ca şi în semenii noştri, să ne păstrăm puritate inimii şi a minţii, să avem curajul să ne exprimăm trăirile sincer, din toată inima. La antipod se află lenea, letargia, blazarea, autosuficienţa, indolenţa, inerţia, vlăguirea, comoditatea, pierderea speranţei, nemulţumirile de tot felul, ce sunt specifice acelora care, pierzând această stare de tinereţe spirituală magică, îmbătrânesc sufleteşte şi mor cu mult înainte de moartea trupului, ratând astfel şansa de a descoperi Eternitatea încă din această viaţă. Suntem tineri în măsura în care ne considerăm tineri. Cu ajutorul gândurilor ne putem modela caracterul şi destinul. Nici terapiile intensive şi nici exerciţiile fizice exagerate nu sunt cele care ne menţin tineri, ci propria noastră atitudine lăuntrică. Căci omul devine ceea ce gândeşte în mod preponderent.
 
Adevărata cauză a îmbătrânirii rezidă în teama de neajunsurile bătrâneţii. Dar nu trebuie să uităm că de ceea ce ne temem mai mult, de aceea nu scăpăm. Atunci când realizăm că am pierdut din calităţile specifice stării de tinereţe spirituală, este necesar să ieşim din rutina şi conformismul asimilat şi să retrezim optimismul, speranţa, starea de candoare, de dinamism şi de elan spiritual, să cultivăm jucăuşenia şi starea de copil, permiţând să renască în noi emoţia bucuriilor sincere, entuziasmul pentru începerea de noi proiecte şi adaptabilitatea armonioasă în faţa vieţii, indiferent de vârsta pe care o avem, devenind astfel conştienţi de tinereţea eternă a sufletelor noastre. Arta de a fi şi a ne menţine tineri este foarte importantă, iar dacă suntem perseverenţi în această direcţie, inima noastră, indiferent de vârsta pe care o avem, va bate ca aceea a unui spirit liber, independent, fericit şi împăcat cu sine însuşi. Secretul permanentei tinereţi îl găsim în iubire, în fericire şi în calmul lăuntric. Însuşindu-ne aceste calităţi, meditând mereu asupra adevărurilor divine şi dăruind tuturor lumină şi iubire, vom rămâne mereu tineri şi vom trăi astfel revelaţia Eternităţii. „Sunteţi fiii Vieţii infinite, sunteţi copiii Eternului. Sunteţi minunaţi, desăvârşiţi. Gândiţi cu putere toate aceste lucruri şi le veţi întruchipa negreşit în propria voastră fiinţă!” – profesor yoga Gregorian Bivolaru

Starea de comuniune spirituală profundă cu Fecioara Maria

Fecioara Maria este una dintre figurile luminoase cele mai cunoscute ale tradiţiei creştine. După cum se afirmă în Biblie, Maria era o descendentă a regelui David şi a trăit în Nazaret, în Galileea. Conform Evangheliei lui Iacob, Maria s-a născut aproximativ pe 8 septembrie, în anul 20 î.e.n., părinţii săi fiind Ioachim şi Ana, oameni simpli, dar foarte credincioşi. Încă de când era o copilă de 3 ani a fost dusă la Templu, unde a fost încredinţată Domnului. Era înzestrată de Dumnezeu cu unele daruri considerate ca fiind supranaturale: avea viziuni spirituale extatice şi era adesea „vizitată” de îngeri. La vârsta de 14 ani, conform tradiţiei mozaice, Maria trebuia să părăsească Templul. Au fost trimişi soli în toată Iudeea pentru ca cel mai vrednic bărbat să fie ales pentru a i se încredinţa fata ca soţie. Preotul i-a dat Mariei, care se afla în mijlocul pretendenţilor, un porumbel. Ea i-a dat drumul porumbelului, care a zburat şi apoi s-a aşezat pe capul lui Iosif, tot un descendent al lui David ca şi ea, care era considerat „cel mai drept în faţa lui Dumnezeu dintre bărbaţii din tot Israelul”.

Datorită marii ei purităţi, modestii şi pioşenii, Maria, care era fecioară, a fost aleasă de Dumnezeu ca să poarte în pântece şi să dea naştere Fiului lui Dumnezeu, Iisus. Ea a fost anunţată de Arhanghelul Gabriel: „Tu ai găsit în faţa lui Dumnezeu o Graţie nemărginită. Află că vei rămâne însărcinată prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Forţa Domnului va trece ca o adiere pe deasupra ta. Şi Pruncul sfânt pe care îl vei naşte apoi va fi numit Fiul Atotputernicului! Iar atunci când îl vei naşte, tu să-I dai numele Iisus, căci El va izbăvi poporul său de toate păcatele, de pedeapsa şi de moartea veşnică.” („Copilăria lui Iisus”, de Jakob Lorber, cap. 5).
În timpul vieţii sale pământeşti, Fecioara Maria a îngrijit cu o mare devoţiune şi iubire pe Fiul Domnului, Iisus. Ea spunea: „Sunt fericită, preafericită că port în braţele mele acest Prunc, dar mai mari şi mai fericiţi vor fi în viitor aceia care Îl vor purta doar pe El în Inima lor!” („Copilăria lui Iisus”, de Jakob Lorber).
Fiind plină de iubire şi credinţă în Dumnezeu, Fecioara Maria se exprima astfel:  „Câtă vreme Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi respectăm poruncile Sale sfinte, înseamnă că ne purtăm aşa cum se cuvine... Viaţa mea este un dar de la Dumnezeu. De aceea nu pot face altceva decât să-L iubesc în fiecare clipă, să-L slăvesc şi să-L laud din toată puterea mea!” În Biblie este redată rugăciunea Fecioarei Maria: „Sufletul meu Îl slăveşte şi Îl preamăreşte pe Domnul Dumnezeu”.

Fiind binecuvântată de Dumnezeu, Maria era foarte iubită de oameni. Se spunea despre ea că „este mai blândă decât un porumbel: ea nu se supără niciodată. Dacă cineva ar încerca s-o jignească, nu ar reuşi. Căci pentru o jignire, ea îl binecuvântează de zece ori şi îl roagă atât de frumos să-i fie prieten, încât nici chiar piatra cea mai tare nu ar rezista, atât de bună este această femeie.” („Copilăria lui Iisus”, cap 94)

În tradiţia creştină română există o povestire din care aflăm că România este considerată de către Fecioara Maria „grădina sa”. Astfel, se spune că cinci călugări de la o mănăstire din Moldova au plecat într-o zi către Sfântul Munte Athos. Dar n-au apucat ei să meargă prea mult, că le-a apărut în faţă Maica Domnului, care i-a întrebat: „Unde mergeţi, fiilor, unde vă grăbiţi?” Călugării au răspuns: „Mergem la grădina ta din Sfântul Munte, Maica Domnului, să ne mântuim mai uşor.” Atunci Fecioara Maria le-a spus: „Întoarceţi-vă înapoi, şi să ştiţi că şi România este grădina mea!”

Fecioara Maria li s-a arătat de-a lungul timpului de nenumărate ori unor fiinţe pure şi inocente, a căror sinceritate şi simplitate erau dincolo de orice îndoială. De asemenea, ea şi-a manifestat compasiunea şi iubirea prin multe miracole. Sunt cunoscute statuile şi icoanele Maicii Domnului care plâng, avertizând astfel lumea asupra pericolelor care se pot abate asupra oamenilor atunci când ei se îndepărtează de Dumnezeu.

Una din cele mai faimoase apariţii mariale s-a produs la Fatima, în Portugalia. În anul 1917, şaptezeci de mii (70.000!) de persoane au văzut cu ochii lor Soarele „dansând pe cer” înainte de a se prăvăli în mod vertiginos spre cei prezenţi, dându-le tuturor senzaţia că se va izbi de pământ. Acest fenomen uluitor este considerat de către mulţi drept cel mai mare miracol creştin al tuturor timpurilor.
În lumina revelaţiilor pe care le-a făcut Fecioara Maria celor trei copii la Fatima, ne putem da seama că acel fenomen supranatural anticipează de fapt un posibil eveniment catastrofal care urmează să se producă pe planeta Pământ dacă fiinţele umane nu vor să renunţe la starea de răutate, larvaritate, perversitate şi îndepărtare de Dumnezeu.

Datorită marii compasiuni şi iubiri care o animă, precum şi a credinţei de nezdruncinat în Dumnezeu, Fecioara Maria a făcut multe miracole de-a lungul timpului, pentru ca noi, oamenii, să ne îndreptăm cu toată fiinţa către Dumnezeu, Creatorul nostru, plini de iubire, speranţă, încredere şi umilinţă.
 

Starea de comuniune profundă cu energia subtilă tainică a Umilinţei Dumnezeieşti, misterioasă, fără încetare egală cu ea însăşi, profundă, deplină şi unică

Motto: „Cel ce se va umili va fi repede înălţat către Dumnezeu. Cel ce va fi plin de orgoliu, în felul acesta se va prăbuşi.“


 
Dintre toate calităţile spirituale deosebite care indică apropierea tot mai mare de perfecţiune a aspirantului yoghin veritabil, umilinţa străluceşte, alături de iubire, precum o nestemată în coroana unui rege. Pe cât de greu este de dobândit, pe atât este ea de dorită şi de preţuită de către toţi căutătorii spirituali autentici. Ea cere, înainte de toate, o integrare divină a elementelor individualităţii fiinţei în Întregul universal al Macrocosmosului. Doctrinele spirituale tradiţionale cer aproape la unison „renunţarea” la „eu” şi al „meu”, care devin relative în raport cu Sinele Divin (ATMAN) şi cu Voinţa dumnezeiască. Focul profund purificator al sacrificiului de sine care este declanşat de umilinţă mistuie astfel imperfecţiunile fiinţei limitate, permiţând Scânteii divine din om (ATMAN) să lumineze nestingherită, propulsându-l totodată pe acesta de la Finit la Infinit, de la potenţialitate la act, de la aspiraţie la realizare. Umilinţa este, într-un anume mod greu de înţeles pentru natura umană obişnuită, cea care îl face pe cel umil (omul) asemenea Stăpânului Suprem (Dumnezeu), printr-un tainic proces de alchimizare şi de transformare a fiinţei. Nu întâmplător, la Cina cea de Taină, Iisus a spălat în prealabil, cu multă umilinţă, picioarele ucenicilor, cerându-le să facă şi ei la fel, la rândul lor, unii cu ceilalţi.
 
Procedând în acest mod, servindu-i pe alţii cu multă umilinţă, fără a aştepta nicio răsplată, slugile umile fac în scurt timp în sufletul lor loc Stăpânului, devenind aşa cum cu o divină înţelepciune spunea Iisus, „sărace cu Duhul” şi, în felul acesta, ele ajung să fie vrednice de Împărăţia Cerurilor. Aceasta este şi semnificaţia rostirii „cei din urmă vor fi cei dintâi”: cei umili şi simpli sufleteşte vor cunoaşte în scurt timp „frumuseţea cea dintâi”, adică starea dumnezeiască primordială, adamică, androginală. Tot Iisus a spus: „preafericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni Pământul”, dezvăluind prin aceasta un mare mister iniţiatic, şi anume acela că umilinţa este semnul cuceririi de către căutătorul spiritual a Elementului subtil Pământ. Astfel, folosind cu multă inteligenţă tainica lege a analogiei, a corespondenţelor subtile şi a rezonanţei oculte®, fiinţa poate cunoaşte Cerul, căci „ceea ce este jos, analogic vorbind, este precum ceea ce este sus”, iar Pământul, prin calitatea sa tainic matricială, reflectă natura superioară a Cerului. Dobândirea umilinţei ne asigură în realitate câştigarea unui cumul de mari calităţi, căci fiind umili, noi suntem totodată puri, neposesivi, plini de adevăr, plini de abnegaţie, dispuşi să realizăm sacrificii şi, prin acestea, înţelepţi…

Umilinţa nu trebuie însă să fie confundată cu docilitatea, slugărnicia, cu supunerea oarbă şi necondiţionată, prostească şi fără sens. Se spune că pentru a te ridica trebuie să ştii să te apleci. Docilitatea înseamnă într-adevăr a te pleca, dar fără ca simultan să existe dorinţa de a te înălţa. Aceasta provine din slăbiciune, neputinţă, din teama de a nu fi persecutat etc. De cele mai multe ori, docilitatea este un comportament inconştient. Atitudinea de a face mereu sluj, de falsă devoţiune, este adeseori confundată cu umilinţa autentică. Umilinţa se află la polul opus: este o atitudine profund nobilă, demnă, înălţătoare, inefabilă, divină, ea este apanajul celor puternici. Umilinţa înseamnă recunoaşterea profundă şi sinceră a valorii celuilalt şi acceptarea ei, mai ales atunci când aceasta este cu mult superioară valorii proprii, aspect care totdeauna presupune discernământ. Umilinţa mai presupune chiar o anumită admiraţie faţă de omul înţelept, mai ales dacă acesta este recunoscut prin discernământ şi empatie, ceea ce, printre altele, permite ca fiinţa noastră, plină de dăruire şi aspiraţie, să asimileze mult mai repede şi mai eficient energiile divine care sunt manifestate din plin de acel om înţelept. Umilinţa conferă, de asemenea, capacitatea uimitoare de a învăţa foarte repede din greşelile altora şi mai ales din ale noastre, capacitatea care, deocamdată, este accesibilă doar celor care au anumit grad de înţelepciune. Pentru că tocmai umilinţa este cea care ne permite să privim dincolo de ego, ajungem astfel să ne recunoaştem aceste greşeli şi să ni le asumăm cu mult curaj şi responsabilitate. A urmări mai mereu cu fervoare şi perseverenţă asimilarea şi amplificarea stării de umilinţă înseamnă, înainte de toate, a aspira către dăruire, iubire, înţelepciune şi, mai ales, către Dumnezeu.
 

Starea de transă extatică plenar integratoare în realitatea tărâmurilor astrale paradiziace

Motto: „Inducţia intensă şi profundă a stării benefice de transă vă permite să pătrundeţi în lumea cea tainică a Universului Astral, în care multe minuni vi se dezvăluie, în mod gradat, ca fiind cu putinţă. Realitatea misterioasã a acestei lumi (Universul Astral) lumineazã atunci şi însufleţeşte într-un mod inefabil anumite componente ale Microcosmosului fiinţei voastre.” – profesor yoga Gregorian Bivolaru

Permiţându-ne să trăim deopotrivă, simultan, atât în Universul Astral, cât şi (secundar) în planul fizic, stările benefice de transă  ne dau ocazia să explorăm şi să trăim o varietate nesfârşită de noi stări inedite, paradiziace, minunate, să pătrundem în tărâmul cel misterios, care este alcătuit din lumi strălucitoare şi multicolore, al Universului Astral, să comunicăm cu entităţi subtile, să ne explorăm propriul univers lăuntric. Am putea să ne petrecem întreaga viaţă explorând acest nou domeniu fascinant. Starea de transă extatică ne dezvăluie realitatea enigmatică, grandioasă şi nebănuită a Universului Astral, în care pătrundem cu o nouă stare de spirit, plină de libertate.

Starea de transă extatică ne ajută să descoperim în interiorul fiinţei noastre cum putem să pătrundem cât mai adânc şi totodată să primim în microcosmosul fiinţei energiile subtile luminoase ale Universului Astral.

Stările benefice de transă ne revelează în mod gradat, ca prin farmec, un „orizont” cu totul nou şi nebănuit, ce ne face să trăim o mulţime de stări, întocmai ca şi cum ne-am transpune, trup şi suflet, în cele mai frumoase basme ale copilăriei.
Atunci când suntem scufundaţi în starea de transă extatică, putem pătrunde în lumea cea tainică a tărâmurilor paradiziace astrale, în care ni se dezvăluie, în mod gradat, multe minuni. Realitatea misterioasă a acestor tărâmuri luminează atunci şi însufleţeşte într-un mod inefabil anumite componente ale Microcosmosului fiinţei noastre. Ni se dezvăluie atunci o lume nouă, tainică, fascinantă şi minunată (Universul Astral), care devine a noastră şi ne oferă amintiri indescriptibile, de neuitat. Descoperim astfel extaziaţi frumuseţea tainică şi perfecţiunea ce există în Universul Astral.

Descoperim de asemenea, cu uimire, că avem extraordinar de multe aspecte şi energii benefice de împărtăşit, atât cu celelalte fiinţe umane, cât şi cu natura şi chiar cu realitatea cea misterioasă a Universului Astral, care începe să ni se dezvăluie, în mod gradat, în întreaga sa splendoare nebănuită.
Prin captarea energiilor subtile lumino
ase, minunate care sunt captate din plin atunci când ne aflăm în starea benefică de transă, descoperim că fiecare dintre noi putem realiza transformarea pe care vrem să o vedem producându-se în această lume, prin interferenţa şi simbioza care apare între Universul Fizic şi Universul Astral.

(Extrase din „Aforisme referitoare la inducţia stării benefice de transă“ de profesor yoga Gregorian Bivolaru)
 

Starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală

Termenul sinestezie provine din cuvântul grecesc „sin” care înseamnă „uniune”, „alăturare”, „împreunare” sau „contopire” şi „aisthesis” care înseamnă „senzaţie” sau „percepţie”. Fenomenul sinesteziei se referă la toate acele situaţii particulare în care se produce un fenomen de unificare a două sau mai multe tipuri de senzaţii sau de percepţii senzoriale. În sens mai larg, în cadrul sistemului yoga, sinestezia desemnează întreaga gamă de procese complexe de percepţie simultană, unificată şi concordantă a două sau mai multe tipuri de energii subtile cu frecvenţe de vibraţie net distincte, care există în Macrocosmos. Privind fenomenul sinesteziei în ansamblul lui, constatăm că în realitate există trei forme majore de sinestezie.

Primul tip de sinestezie este „sinestezia senzorială”, în care existenţa unei anumite senzaţii determină apariţia unui alt tip de senzaţie (de exemplu, o senzaţie vizuală poate genera o senzaţie de tip auditiv). Cel de-al doilea tip de sinestezie este „sinestezia cognitivă”, formă mult mai subtilă de percepţie unificată, în care anumite categorii cognitive, cum ar fi literele, numerele, numele proprii ale unor locuri sau persoane determină apariţia spontană în conştiinţă a anumitor tipuri de senzaţii asociate (de exemplu referirea la anumite numere poate genera apariţia spontană a unor percepţii vizuale distincte asociate sau a unor culori). Cea de-a treia formă de sinestezie, mult mai subtilă decât celelalte două şi care este, în marea majoritate a cazurilor, accesibilă mai ales yoghinilor avansaţi, este „sinestezia spaţio-temporală”, în care percepţia spaţială asociată cu un anumit loc poate determina apariţia unei proiecţii temporale şi invers, conştientizarea plenară a energiei specifice a momentului prezent poate conduce la declanşarea unei anumite forme de percepţie spaţială ce este net diferită de cea care este asociată percepţiei fizice a locaţiei prezente.

Pentru yoghinii avansaţi, percepţia sinestezică reprezintă o sui generis poartă de acces în dimensiunea subtilă AKASHA-ică şi ea poate fi generată într-un mod voluntar şi totodată perfect controlat printr-o intensă şi armonioasă trezire şi dinamizare a centrilor subtili de forţă VISHUDDHA CHAKRA şi AJNA CHAKRA.

În ceea ce priveşte starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală, ea reprezintă o formă superioară de unificare a percepţiei spaţiale cu cea temporală. În această stare superioară, conştiinţa yoghinului se expansionează dincolo de limitările apartenenţei fizice la continuumul spaţio-temporal. Starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală poate debuta prin apariţia unor forme de percepţie bi-locatorie sau multi-locatorie, ce pot fi asociate în simultaneitate unor fenomene de translaţie temporală specifice, în care conştiinţa yoghinului poate avea experienţa trăirii simultane a percepţiei a două sau uneori chiar a mai multor percepţii de tipul momentului prezent (percepţia prezentului efectiv şi totodată a prezentului care este generat în mod specific de percepţia preponderentă ce apare în cazul translaţiei temporale respective). În starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală, delimitarea în conştiinţă a noţiunilor de trecut, prezent şi viitor, precum şi a noţiunilor de „aici” şi „acolo” sau a celor de „aproape” şi „departe” dispare şi este înlocuită de o percepţie unificatoare vastă, de tip holografic. În această stare superioară de conştiinţă, yoghinul trăieşte pluralitatea lui „aici şi acum”, putând chiar să întrevadă astfel, extaziat, Omniprezenţa şi Omniscienţa lui Dumnezeu Tatăl.
 

Starea inefabilă de comuniune spirituală profundă cu natura intimă a lui INDRA

INDRA este conducătorul divin al tărâmului sublim al zeilor (SVARGA LOKA) şi este cel care mediază manifestarea în sfera pământească a sublimelor energii celeste de care Pământul are mereu nevoie. INDRA este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi zei ai perioadei vedice. Acest fapt este evidenţiat şi de numărul mare de imnuri din Vede (aproximativ 250) ce sunt închinate lui INDRA, el având tocmai de aceea, dintre toţi zeii vedici, cele mai multe imnuri care îi sunt dedicate. Numai cei iniţiaţi ştiu că INDRA are rangul cel mai înalt în ierarhia celestă şi este cel mai puternic dintre zeii vedici.

Încă din vechime, INDRA a rămas pentru noi, oamenii, un model mereu viu de eroism, temeritate şi virilitate divină. Dacă este apelat în acest sens, INDRA face să se manifeste în ambianţa terestră ploaia, trăsnetele, tunetele şi tocmai datorită faptului că el este cel care provoacă ploaia ce udă şi hrăneşte la momentul potrivit plantele pârjolite de soarele fierbinte al Indiei, INDRA era totodată considerat ca fiind „zeul fertilităţii”. El este de asemenea cunoscut ca „zeul fulgerului şi al tunetului” şi este adeseori considerat ca fiind „cel care aduce ploaia”.

INDRA este cel care în sfera specifică a planetei Pământ a dat universului nostru ambiant forma pe care acesta o are în prezent. INDRA este unanim considerat „zeul războiului”, deoarece el este acela care îi ajută pe cei viteji în lupta pe care o duc împotriva forţelor tenebroase ale răului şi totodată este cel care îi apără pe cei care îi solicită protecţia, inspiraţia şi ajutorul, de acţiunile malefice ale entităţilor demonice (ASURA). În multe texte străvechi ale înţelepciunii orientale, INDRA este considerat de către adoratorii săi un războinic neînfricat în lupta cu răul, care anihilează planurile perfide ale demonilor (ASURA), apărându-i pe adoratorii săi puri şi buni la suflet de duşmani. Pentru a dobândi o stare tainică de triumf şi de invincibilitate, arienii îl invocau întotdeauna pe Marele Zeu INDRA înainte de a merge la luptă şi intrau astfel într-o tainică stare de comuniune (rezonanţă ocultă spirituală) cu sfera sa misterioasă de forţă care există în Universul astral.

În imnurile vedice, INDRA este înfăţişat ca fiind un bărbat extraordinar de puternic, foarte atrăgător şi bine înarmat. El apreciază în mod deosebit nectarul divin tainic al nemuririi sau ambrozia celestă, SOMA (SOMA este captată şi acumulată în microcosmosul fiinţei umane prin intermediul centrului secundar subtil de forţă SOMA CHAKRA, care se află situat în plan subtil undeva deasupra boltei zonei palatine).

INDRA este descris ca o fiinţă cu pielea strălucitoare, aurie şi cu braţe extraordinar de lungi. Părinţii lui au fost Cerul, zeul DYAUS PITA şi Pământul, zeiţa PRITHIVI. Consoarta lui este INDRANI, iar slujitorii săi erau numiţi MARUT-i. Fiii săi au fost JAYANTA, MIDHUSA, NILAMBARA, RIBHUS, RISABHA, SITRAGUPTA şi, cel mai important dintre ei, ARJUNA. Reşedinţa celestă a lui INDRA este tărâmul fiinţelor divine zeieşti (SVARGA), paradisul celest, care înconjoară cel mai înalt pisc al muntelui sacru MERU. Acest paradis se putea muta oriunde, la simpla poruncă a stăpânului său, INDRA.

INDRA şi frumoasa lui contraparte feminină, INDRANI, domnesc peste acest paradis. În palatul lui INDRA nu este îngăduită nicio supărare, suferinţă sau frică. Nimfele APSARA şi muzicienii celeşti GANDHARVA creează o ambianţă paradiziacă prin muzica şi dansul lor pentru oaspeţii sublimului palat al lui INDRA. Puranele îl descriu pe INDRA ca pe un bărbat tânăr, călărind un cal alb sau un elefant, purtând fulgerul în mâna dreaptă. Veşnic tânăr, INDRA întruchipează virtuţile tinereţii, eroismul, generozitatea, exuberanţa şi este înzestrat cu o neasemuită vigoare şi putere. Uneori INDRA are pieptul şi braţele însemnate cu o mulţime de ochi, fiind tocmai de aceea numit SAHASRAKSHA, „Cel cu o mie de ochi”.  Indra este cel care a revelat oamenilor nemuritoarea ştiinţă sacră a vieţii (Ayurveda). Tocmai de aceea el este solicitat de către înţelepţii doritori de viaţă lungă să le reveleze cunoaşterea secretă a Ayurvedei care fusese până atunci accesibilă numai fiinţelor divine. INDRA este cel care, având susţinerea şi acordul lui Dumnezeu, face cu putinţă transmiterea ştiinţei sacre a vieţii (Ayurveda) în lumea oamenilor. În acest mod, INDRA îndeplineşte rolul de mediator între lumea fiinţelor cereşti şi lumea fiinţelor umane.

Marele Zeu INDRA a fost şi este, din timpuri imemoriale, pentru adoratorii săi prietenul cel plin de francheţe, însă devotat şi totodată protectorul celor buni la suflet şi blânzi, pe care îi cadoriseşte adeseori pe neaşteptate cu multe bogăţii interioare (care nu au nimic de-a face cu bogăţiile materiale, fizice) şi cu anumite daruri spirituale. În strânsă legătură cu virtuţile şi cu meritele virile, spirituale şi paranormale pe care ei le dobândesc prin transformarea lor lăuntrică extraordinară pe care o ating în cursul existenţei terestre, toţi aceştia sunt primiţi în momentul morţii trupeşti de INDRA în tărâmul său paradiziac-celest (SVARGA LOKA). Atunci când fiinţa umană este pregătită, Indra reînvie în noi şi noi reînviem şi renaştem în sfera sa tainică de forţă. Numai fiinţele umane care intră în comuniune spirituală cu el prin intermediul MANTRA-ei sale vor beneficia din plin de aceste daruri.
 

Misterul Eternului Feminin

Aspectele oculte fundamentale ale Eternului Feminin manifestat în fiecare femeie sunt descrise într un faimos tratat tantric secret astfel: „Nesfârşita putere feminină manifestatoare (MAHA SHAKTI) este în realitate manifestatoarea şi susţinătoarea cea misterioasă a întregului Univers. Ea (MAHA SHAKTI) este aceea care a născut din MAHA YONI-ul său gigantic şi a adus la lumină marele Tot al Universului (Macrocosmosul). Marele Tot al Universului (Macrocosmosul) este de fapt forma cea necesară pe care ea (MAHA SHAKTI) i-a oferit-o la origini.”

MAHA SHAKTI este fără încetare fundamentul şi energia manifestatoare atât a celor trei lumi, cât şi a tuturor tărâmurilor paralele ce există în Universul Astral. MAHA SHAKTI este cea care a creat şi a manifestat cele zece mari puteri cosmice (DASHA MAHA VIDYA) care prin intermediul ei (al lui MAHA SHAKTI) au devenit în felul acesta o expresie a voinţei atotputernice a lui BRAHMAN (Dumnezeu Tatăl). Manifestând voinţa atotputernică a lui BRAHMAN (Dumnezeu Tatăl), Marea Mamă (MAHA SHAKTI) este şi rămâne manifestatoarea nebănuită şi susţinătoarea întregului Univers (Macrocosmosul).  Întregul univers (Macrocosmos) este forma sa (a lui MAHA SHAKTI). Marea Mamă (MAHA SHAKTI) este fundamentul cel tainic al acestei lumi şi al tuturor lumilor. Nicio lume şi niciun univers nu există în absenţa susţinerii sale. În lumea fizică, forma proprie a trupului femeii este o formă perfectă. Orice formă pe care MAHA SHAKTI şi o asumă, fie masculină (virilă), fie feminină este în realitate forma sa tainică supremă. În universul fiinţei femeii este mereu prezentă forma cea misterioasă a Totului. În universul trupului fiecărei femei, există în stare dinamizată (trezită) sau latentă tot ceea ce este însufleţit, atât în această lume, cât şi în celelalte lumi tainice care există dincolo de ea.

Pentru acela care o adoră şi care este capabil să o descopere în toată splendoarea ei, nu există bijuterie superioară femeii – cu excepţia Sinelui Suprem Nemuritor (ATMAN). Cu excepţia Sinelui Suprem Nemuritor (ATMAN), nu există condiţie superioară aceleia a femeii. În cazul aceluia care este capabil să o descopere dincolo de aparenţe, cât şi în cazul femeii care îşi dă seama, prin cunoaştere de sine, de aceste înzestrări fabuloase, devine limpede că nu există, nu a existat şi nu va exista niciodată un destin egal cu acela al femeii.  Nu există împărăţie, nu există asceză care să se poată compara cu tot ceea ce poate să ofere universul mirific al femeii, care este trezit pe deplin atunci când ea este adorată şi transfigurată aşa cum se cuvine. Cu excepţia Sinelui Suprem Nemuritor (ATMAN) nu există, nu a existat şi nu va exista niciodată vreun loc sfânt care ar putea fi comparabil cu universul fiinţei femeii. Oricât am căuta, nu putem descoperi o rugă asemănătoare cu ruga perfect naturală, extatică, pe care femeia o manifestă în mod spontan atunci când ea atinge starea perfectă de orgasm.

Este unanim cunoscut de către bărbaţii iniţiaţi că, atunci când femeile ating stări ample şi profunde de orgasm fără descărcare, ele au în mod spontan tendinţa să şi focalizeze ferm privirea către zona creştetului, la nivelul centrului esenţial de forţă SAHASRARA, care după cum ştim face posibilă comuniunea fiinţei umane cu Dumnezeu Tatăl. Nu există, nu a existat şi nu va exista niciodată o modalitate sau un exerciţiu spiritual care să fie asemănător cu ceea ce ne poate oferi atât trupul perfect dinamizat, cât şi universul pe deplin trezit al fiinţei femeii. Nu există MANTRA, nu există TAPAS care să poată egala mulţimea comorilor pe care ni le dezvăluie universul tainic al fiinţei femeii. Nu există bogăţie, oricât de mare ar fi ea, care să se asemene cu bogăţiile nenumărate pe care le putem descoperi în trupul şi în universul fiinţei femeii. Nu există, nu a existat şi niciodată nu va exista plăcere mai mare, bucurie mai copleşitoare decât aceea pe care o putem descoperi în şi prin trupul şi universul fiinţei femeii.

Acela care o adoră cu nesaţ descoperă cu uşurinţă, până la urmă, cu ajutorul femeii, existenţa cea misterioasă a lui BRAHMAN (Dumnezeu Tatăl), cu care femeia este fără încetare tainic unită, chiar şi atunci când nu bănuieşte aceasta. Fără ajutorul puterii feminine manifestatoare (SHAKTI), nici măcar zeii nu au nicio forţă şi în absenţa ei (a lui SHAKTI) nu pot acţiona. 

Femeia care şi-a trezit starea de SHAKTI devine, astfel, conştientă că în şi prin fiinţa ei se manifestă acea tainică forţă feminină supremă şi arzătoare, ce face să ţâşnească în jerbe neîncetate scânteile vieţii. În ea, frica de moarte nu mai există. Ea simte adeseori că este acea indescriptibilă substanţă divină ce ţâşneşte în jerbe mirifice de culori, atunci când admiră frumuseţea naturii. Ea simte în mod intuitiv că este, într un mod indescriptibil, strălucirea fermecătoare a apei. Ea simte că arde în simultaneitate în soare, în lună şi în stele. Forţa încântătoare şi misterioasă a vântului trezeşte ecouri multiple în fiinţa ei. Ea simte, într-un mod inefabil, că există în suflul subtil a tot ceea ce trăieşte. Ea simte că respiră la unison cu iarba, cu florile şi cu copacii. Atunci când admiră apele ce curg întocmai ca nişte fiinţe vii, ea simte în simultaneitate că se revarsă la unison cu ele. Atunci când forţa feminină colosală şi binefăcătoare a Marii Mame (MAHA SHAKTI) se manifestă din plin prin ea, ea simte că se află printre coloanele fundamentale care susţin întregul Pământ... Ea simte că toate aceste fenomene mirifice care o înconjoară trăiesc la unison cu ea, pentru că ea este în ele şi ele sunt în ea. Adeseori, când se află în natură ea simte că este una cu izvorul secret al vieţii lor. Ea simte că este înţelepciunea lui Dumnezeu. Atunci când se manifestă explozia tunetului ce aparţine verbului creator al tuturor lucrurilor, ea intuieşte că acel sunet creator este ea însăşi. Uneori, ea simte că există, dilatată în imensitate, în toate fiinţele, susţinându-le pentru ca ele să nu moară. Când face dragoste frenetic, ea simte că este viaţa cea misterioasă ce există în tot şi în toate.  
 

Evocare şi comuniune spirituală profundă cu marele yoghin Sri Aurobindo

Sri Aurobindo s-a născut la 15 august 1872, la Calcutta, într-o familie de indieni europenizaţi şi a murit la 5 decembrie 1950, la ASHRAM-ul său din Pondichery. A primit o educaţie exclusiv europeană, a studiat la Cambridge unde şi-a descoperit vocaţia politică şi a devenit preocupat de independenţa ţării sale. La 20 de ani începe să înveţe limba bengali şi sanscrita, devenind pasionat de textele sacre ale Indiei: Upanişadele, „Bhagavad Gita”, „Ramayana”. Acţiunea şi prezenţa lui Sri Aurobindo în planul social şi politic s-au îmbinat perfect cu realizările uluitoare din planul spiritual. Ca şi Mahatma Gandhi, Aurobindo şi-a petrecut mulţi ani luptând prin toate mijloacele să obţină independenţa ţării sale. Deşi nu a reuşit să-şi vadă „visul cu ochii”, India şi-a recâştigat independenţa la doi ani după moartea sa, acest act istoric petrecându-se exact la 15 august, dată la care Sri Aurobindo îşi sărbătorea ziua de naştere. După ce a primit anumite iniţieri de la yoghinul Vishnu Baskar Lele, Aurobindo a făcut din întreaga lui viaţă o practică yoga. Interiorizarea sa, chiar când era angrenat în acţiune, atingea niveluri spirituale atât de înalte încât, în momentele de exteriorizare, manifesta o linişte copleşitoare. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că ceea ce îi impresiona încă din primele momente când se aflau în prezenţa lui era liniştea care se revărsa din el.

La 37 de ani a părăsit viaţa politică, dedicându-se în întregime vieţii spirituale. Din acest moment, în viaţa sa se disting trei etape: Chandernagor (1910-1920), Pondichery (1920-1926) şi retragerea sa totală (1926-1950). În aceşti 40 de ani, el a trăit experienţe spirituale fascinante, despre care se cunosc puţine amănunte. În ASHRAM-ul de la Pondichery, Aurobindo, împreună cu alţi câţiva yoghini au trăit experienţe spirituale excepţionale. Dacă ar fi fost dezvăluite, miracolele petrecute acolo ar fi zguduit cu siguranţă, întreaga lume.

Idealul său nu era acela de a-l descoperi pe Dumnezeu doar în spirit, ci de a spiritualiza şi materia, acest fapt fiind posibil prin translaţia conştiinţei umanităţii de la nivelul mental la cel supramental (etapă superioară translaţiei de la animal la om, care s-a realizat prin trezirea mentalului). Sri Aurobindo este unul dintre marii înţelepţi contemporani ai planetei, lucrările sale spirituale şi literare de o profunzime deosebită fiind cunoscute unui public larg. Aurobindo avea o viziune unificatoare asupra sistemului milenar yoga, prezentând în cărţile sale yoga integrală, care sintetizează armonios elemente din diferitele forme tradiţionale de yoga. Personalitate desăvârşită în multiple direcţii, Sri Aurobindo este apreciat de aspiranţii spirituali pentru doctrina sa profundă şi riguroasă, preţuit de poeţi pentru sensibilitatea sa de excepţie şi venerat de mistici pentru revelaţiile sale de inspiraţie divină. Sri Aurobindo a contribuit la adaptarea tradiţiei yoghine milenare la mentalitatea contemporană prin conceptul de yoga integrală, care este foarte adecvat epocii noastre. Esenţiale sunt, de asemenea, revelaţiile detaliate pe care le-a făcut despre supramental.

În 1926, la vârsta de 54 de ani, marele yoghin Sri Aurobindo hotărăşte să intre în retragere completă pentru tot restul vieţii, până în 1950. În timpul celor 24 de ani de izolare, el a continuat totuşi să comunice cu apiranţii prin intermediul scrisorilor. Zi de zi, cu infinită răbdare, Aurobindo le răspundea tuturor acelora care îi cereau îndrumarea spirituală. Manifestarea sa a fost permanent plină de graţie pentru toţi cei pe care a continuat să-i ghideze şi în acest mod. Recent, toate lucrările lui Sri Aurobindo au fost reunite în 35 de volume, dintre care şase volume a câte aproximativ 800 de pagini fiecare conţin numai astfel de scrisori. Scrisorile sale dovedesc atât o profundă înţelepciune, cât şi un viu simţ al umorului. Iată câteva aforisme inspirate ale lui Sri Aurobindo:

Un Dumnezeu care nu zâmbeşte nu ar fi putut crea acest univers plin de umor”.
Cerurile de dincolo sunt mari şi minunate, dar încă şi mai mari şi mai minunate sunt cerurile din noi înşine”.
Tot ceea ce gândirea inspirată îmi sugerează pot realiza; tot ceea ce gândirea inspirată îmi revelează pot deveni”.
Din moment ce spiritul, materia şi energia sunt de fapt una, de ce nu am putea păstra trupul, pentru ca astfel, dimensiunea fizică, viaţa în globalitatea ei să devină spiritualizată şi îndumnezeită?”       
Privită în întregul ei, omenirea nu se va transforma dintr-o dată. Ceea ce avem noi de făcut este să aducem conştiinţa supramentală aici, în cadrul conştiinţei terestre şi să o fixăm aici ca pe o forţă realizatoare constantă. Aşa cum mintea şi viaţa s-au întrupat în materie, aşa se va întrupa şi forţa supramentală.”
Am trăit toate conflictele pe care o fiinţă umană le-a trăit vreodată, altfel nu aş fi capabil să asigur pe nimeni că şi aceste stări pot fi învinse.”
Dumnezeu este acelaşi pentru toţi cei care Îl caută şi omul nu trebuie să fie extraordinar ca să-l urmeze. Aceasta este greşeala pe care o faceţi – insistaţi asupra măreţiei, ca şi cum numai măreţia poate fi spirituală.”
Simţul umorului este sarea existenţei. Fără el, lumea s-ar dezechilibra definitiv – şi este deja destul de dezechilibrată!”
Dacă Pământul cere şi Supremul răspunde, clipa realizării poate fi chiar aceasta.”


Starea de comuniune spirituală profundă cu marele yoghin Babaji

Conform datelor oferite de unul dintre discipolii săi, Babaji – supranumit şi yoghinul nemuritor – s-a născut în anul 203 d. H., în cea de-a 30-a zi a lui noiembrie, într-un sătuc care poartă astăzi numele Paramgipettai, în provincia Tamil Nadu din sudul Indiei. Părinţii i-au dat numele de Nagaraj (Împăratul Şerpilor), nume ce desemna stăpânirea energiei esenţiale a fiinţei umane, Kundalini Shakti. Acelaşi discipol spune că naşterea copilului a coincis cu ascensiunea pe cer a stelei Rohini, aceeaşi stea sub care, pe 20 iulie 3228 î. H., s-a născut Krishna, un alt avatar sau încarnare a lui Dumnezeu. Naşterea lui Babaji a avut loc în timpul Sărbătorii Luminilor, care se desfăşoară, conform tradiţiei, în noaptea de dinainte de luna nouă, în timpul lunii Kartikai, după calendarul Tamil. Se celebrează atunci izbânda forţelor luminii asupra forţelor întunericului.

Profund influenţat de practica spirituală religioasă individuală a părinţilor săi, ca şi de procesiunile şi sărbătorile religioase caracteristice pentru viaţa templului din sat, copilul Nagaraj a înflorit spiritual, ajungând apoi un mare siddha, cunoscut sub numele de Babaji.

Se spune că Babaji a făcut lungul pelerinaj la Bandrinath, loc sfânt situat în munţii Himalaya, la o altitudine de aproximativ 3.000 de metri, la câteva mile în sudul graniţei cu Tibetul, după care a petrecut o perioadă de 18 luni „singuratice şi lungi cât o veşnicie“, practicând intens tehnicile de Kriya Yoga învăţate de la Ghizii săi spirituali Agastyar şi Boganathar. După 18 luni de practică ardentă, Nagaraj a intrat în starea de sorubha samadhi, în care el a fuzionat cu esenţa lui supremă divină, ceea ce a făcut posibilă transformarea în întregime a fiinţei sale (aici fiind vorba despre eliberarea fizică, astrală şi cauzală despre care vorbeşte Yogananda în Autobiografia unui yoghin). Trupul său fizic a încetat să mai fie supus procesului de îmbătrânire şi a început să emane o luminiscenţă aurie, fiind plin de strălucirea scânteietoare a nemuririi divine. Deşi a apărut sub multiple forme de-a lungul secolelor, Babaji manifestă permanent o tinereţe atemporală. Părul său negru este înflăcărat de raze aurii, iar corpul său viguros pare a fi al unui atlet de şaisprezece ani. Ochii săi sunt negri, scăldaţi de iubire. Înfăţişarea sa emană autoritate şi mister. Este cunoscut ca fiind „marele yoghin tânăr de şaisprezece primăveri“.

Paramahansa Yogananda prezintă în cartea sa „Autobiografia unui yoghin“ portretul maestrului nemuritor şi unele relatări despre acesta: „Colţurile stâncoase ale Himalayei de nord, din apropiere de Badrianrayan, sunt încă binecuvântate până în zilele noastre de prezenţa vie a lui Babaji, gurul lui Lahiri Mahasaya. Maestrul sihastru îşi păstrează aceeaşi formă fizică de secole, poate chiar de milenii.Nemuritorul Babaji este un avatar (termen sanscrit însemnând „coborâre“ – derivat din rădăcina ava, „în jos“ şi tri, „a trece“). În Scripturile Indiei, avatar semnifică „Încarnarea Divinităţii“.

Nivelul spiritual al lui Babaji se află dincolo de puterea de înţelegere umană“, spunea Sri Yukteswar. „Viziunea îngustă a oamenilor nu poate penetra până la strălucirea sa transcendentă. Degeaba încercăm să vizualizăm statutul unui avatar, el este de neimaginat“. Conform Upanişadelor, un siddha (fiinţă ajunsă la perfecţiune) evoluează plecând de la starea de jivanmukta (eliberat în viaţă) spre cea de paramukta (eliberarea supremă – stăpânirea absolută a morţii). Aceasta din urmă corespunde eliberării definitive de legăturile karma-ice ale ciclului de reîncarnări succesive. O fiinţă care a atins starea de paramukta se încarnează rareori într-un trup, iar dacă se petrece acest lucru, ea devine un avatar, un model divin ce revarsă asupra lumii binecuvântarea divină supremă.
Un avatar nu se supune legilor Creaţiei. Trupul său pur, vizibil ca imagine de lumină, este eliberat de condiţionările Naturii. La prima vedere, nu este nimic extraordinar în forma unui avatar. Totuşi, uneori, acestă formă nu lasă umbră sau urme de paşi pe pământ. La o examinare atentă, acestea sunt dovezile simbolice ale eliberării interioare de întuneric şi de legăturile materiale. Doar un asemenea Om-Dumnezeu cunoaşte adevărul dincolo de relativitatea vieţii şi a morţii.

Odată cu atingerea deplinei realizări spirituale, Babaji se înscrie în linia misiunii sale spirituale, pentru care, de altfel, s-a şi încarnat. Babaji şi-a asumat misiunea de a ajuta umanitatea pe drumul către cunoaşterea de Dumnezeu. Yogananda afirma că în India, misiunea lui Babaji este de a-i asista pe profeţi în misiunile lor speciale. Astfel el se înscrie în clasificarea spirituală ca Mahavatar (Avatar suprem). Se spune că el l-a iniţiat în yoga pe Shankara, cel care a reorganizat Ordinul Swami, şi pe Kabir, faimosul sfânt musulman. În secolul al XIX-lea, principalul lui discipol a fost Lahiri Mahasaya, care a dat forţă şi vigoare artei pierdute Kriya Yoga şi pe care a transmis-o mai departe prin discipolul său Sri Yukteswar şi prin discipolul acestuia, Sri Yogananda.

Kriya Yoga pe care, prin intermediul tău, o dau lumii în acest secol XIX“, i-a spus  Babaji lui Lahiri Mahasaya, „este aceeaşi ştiinţă pe care, cu multe mii de ani în urmă, Krishna i-a oferit-o lui Arjuna şi care, mai târziu, a fost cunoscută de Patanjali, de Iisus, de Sfântul Ioan, Sfântul Pavel şi alţi discipoli.“


Starea suverană de nedeterminare absolută, ce caracterizează în eternitate existenţa tainică a lui Dumnezeu

Omniscienţa lui Dumnezeu se manifestă atât asupra realităţii determinate, cât şi în domeniul infinit şi incomprehensibil al nedeterminării absolute. Omniscienţa divină nu se rezumă doar la cunoaşterea totală a lumii determinate, ci este acea cunoaştere tainică a domeniului cel tainic al nedeterminării absolute, ce caracterizează în eternitate existenţa infinită a lui Dumnezeu.

Starea de nedeterminare absolută este un atribut fundamental al lui Dumnezeu. Manifestarea creatoare a lui Dumnezeu reprezintă o suită de determinări, care modelează printr-un fenomen de autoreflexivitate substanţa univesală a nedeterminării absolute a lui Dumnezeu. În urmă cu peste 2.500 de ani, înţeleptul Anaximandru a avut revelaţia acestei realităţi tainice a nedeterminării absolute a lui Dumnezeu, pe care el a numit-o apeiron şi despre care el a realizat că este realitatea tainică ce se află la originea tuturor aspectelor deteminate ale realităţii manifestate. Toate aspectele existente îşi au originea în nedeterminarea absolută (numită apeiron). Ea este un câmp infinit de posibilităţi şi totodată de perspective asupra acestora. Actul determinării este tranzitoriu şi efemer, în timp ce nedeterminarea este eternă şi imuabilă. Orice aspect determinat se resoarbe mai devreme sau mai târziu în nedeterminare. Determinarea apare ca un act de separare, mărginire şi delimitare (peros sau peiron), pe care Dumnezeu îl exercită într-o stare de suverană libertate divină asupra câmpului misterios şi incomprehensibil al nedeterminării sale absolute (apeiron).

Orice trăire a conştiinţei conduce către o altă trăire a conştiinţei. Orice conştiinţă se poate transforma într-o conştiinţă nouă, care la rândul său trimite către o alta, dar în permanenţă fiind conştientă despre unul şi acelaşi obiect. Orice trăire pe care o fiinţă creată o are deţine un fel de orizont intenţional, ce însumează potenţialităţile conştiinţei care aparţin însuşi acestui orizont.

Părţile percepute ale unui obiect trimit în permanenţă către laturile vizate în acelaşi timp, nepercepute încă, dar care vor putea să „apară” pe parcurs. Orizontul percepţiei are întotdeauna posibilitatea de a conţine noi percepţii posibile, posibilităţi ce se află în relaţie de dependenţă faţă de modul de orientare pe care îl adoptă. Ne putem uita la un obiect din faţă, din spate, dintr-o parte, totul depinde de modul în care acţionăm şi percepem acel obiect. De fiecare dată însă percepţiei noi îi revine un orizont de percepţii trecute, concepute ca „o potenţialitate de amintiri ce pot fi reactualizate”. Un obiect lasă deschise posibilităţi atât pentru nedeterminări sau laturi nevăzute, cât şi pentru determinările care constituie orizontul perceptiv.
 
Fenomenologia clasică nu permite posibilitatea integrării în demersul cognitiv a manifestării stărilor de revelaţie, tocmai datorită faptului că starea de revelaţie este o trăire a cărei origine nu este determinată de orizontul perceptiv propriu. Din punctul de vedere al cursivităţii faptelor existenţiale, starea de reveleţie se prezintă ca o manifestare a nedeterminării. Această afirmaţie implică necesitatea acceptarii existenţei unui aşa-numit „orizont al revelaţiei”. În conştiinţa fiinţei umane, tot ceea ce este nevăzut, necunoscut, nedeterminat se raportează la ceea ce poate fi văzut, cunoscut, determinat. Oricât de departe ar merge experienţa, chiar şi acolo unde nu mai are loc, orizontul se exercită asupra experienţei, astfel încât raportăm la experienţă un nevăzut şi un nedeterminat care depăşeşte această limită a ceea ce noi numim orizontul de cunoaştere propriu. Nimic din exterior nu poate să apară fără să poată fi prevăzut.
 
De aceea ne putem întreba dacă n-ar fi necesar să luăm în considerare eliberarea donaţiei de limita prealabilă a unui orizont de fenomenalitate. Se arată oare timpul însuşi ca orizontul fiinţei? Orizontul apare ca fiind acel ceva, întru care fiecare stare de extaz este în ea însăşi deschisă într-un anumit mod. Extaticul presupune „a ieşi din sine”, a-fi-în-afara-lui-însuşi. Extazul este o deschidere specifică, care apare odată cu faptul-de-a-fi-în-afara-lui-însuşi. Orizontul devine astfel: „largul deschis întru care răpirea ca atare este în afara ei înseşi. Răpirea deschide şi ţine deschis acest orizont”.

În teoria cunoaşterii nu se poate vorbi doar despre un orizont unic, ci despre o fuziune a orizonturilor. Există un orizont unic care cuprinde tot ce conţine în sine conştiinţa istorică, format prin participarea trecutului propriu şi a celui străin către care se îndreaptă conştiinţa noastră istorică. Dobândirea unui orizont istoric presupune trăirea cel puţin a unei stări de detaşare, în care predomină ideea forţă că „Ceea ce urmează să fie perceput în mod detaşat trebuie să se detaşeze de un altceva care trebuie, invers, să se detaşeze la rândul său de acesta. Astfel, orice stare de detaşare face, implicit, vizibil aspectul determinator faţă de care se detaşează acel ceva”. Starea de detaşare este prin urmare esenţială în procesul de obiectivare perceptivă a stărilor de determinare. Trecerea de la determinare la nedeterminare se face prin intermediul stării suverane de detaşare.

Distingem între un orizont al trecutului şi unul al prezentului. Orizontul trecutului se regăseşte sub forma tradiţiei, iar înţelegerea acesteia necesită un orizont istoric. Orizontul prezentului este determinat de prejudecăţile şi determinările pe care le purtăm cu noi, dincolo de care nu suntem capabili să privim. În realitate, orizontul prezentului nu există în sine, deoarece se poate forma doar cu determinarea dată de trecut. Tot ceea ce cuprinde conştiinţa istorică alcătuieşte de fapt un singur orizont aflat într-un permanent proces de transformare şi care cuprinde atât prezentul, cât şi trecutul. Orizontul de aşteptare reprezintă cadrul în care are loc întâlnirea dintre realitate şi conştiinţa celui care o percepe. O percepţie nouă este cea care subminează domeniul percepţiilor determinate de orizontul aşteptărilor noastre. Pentru a înnoi un orizont de aşteptare nu este necesară doar anularea celui anterior, ci şi o relaţie nouă, nedeterminată cu orizontul prezentului. O astfel de înnoire nu poate să apară din interior, din conştiinţa determinată, ci este întotdeauna rodul inspiraţiei şi al revelaţiilor pe care le oferă starea suverană de nedeterminare a lui Dumnezeu.
Fenomenologia percepţiei realităţii porneşte de la una dintre temele fenomenologiei, cea a determinării obiectelor. Ea deosebeşte între obiecte reale, determinate în totalitate şi obiectele ideale, care trebuie constituite. Realitatea este un obiect intenţional, diferenţiat de alte tipuri de determinări ale obiectelor, cu ajutorul spaţiilor nedeterminate. Locurile nedeterminate au un rol important în concretizarea percepţiei.

În procesul complex al cunoaşterii există o aşa-zisă structură de temă şi orizont ce oferă mai multe perspective. Există patru astfel de perspective perceptive: perspectiva observatorului, cea a participantului, cea a acţiunii propriu-zise şi cea a reprezentării reflexive asupra observatorului. Jocul de „perspective interne” dă naştere percepţiei determinate. Pentru a înţelege în mod coerent realitatea, trebuie ca perspectivele să relaţioneze între ele, întrucât ele corespund unor unghiuri sau puncte de vedere diferite. Acest lucru se realizează cu ajutorul structurii de temă şi orizont.

Structura de temă şi orizont introduce observatorul într-un joc al perspectivelor. Interesant este că segmentele perspectivelor particulare devin uneori temă, alteori orizont, datorită faptului că observatorul schimbă mereu direcţia punctului său de vedere. Fenomenologia cunoaşterii trebuie să explice actele de sesizare prin care percepţia determinată se traduce în conştiinţa obervatorului. Realitatea nu poate fi privită ca un întreg, cum se produce în cazul obiectelor percepţiei, ci poate fi cunoscută ca „obiect” pe parcurs. Locul observatorului este un punct de intersecţie între protenţie şi retenţie, care organizează reflectările în conştiinţă şi deschide orizonturile interioare de cunoaştere. O importanţă deosebită în coerenţa şi armonia percepţiei o are hiatusul, care are rolul de a modifica curgerea fără oprelişti a succesiunii unor acte perceptive determinate, întrucît o mişcare întreruptă de un hiatus, a cărei manifestare nu este determinată, poate stabili momentul unei noi perspective asupra realităţii.

Trăsătura fundamentală a percepţiei nedeterminării o constituie posibilitatea „de a avea acces la un sistem de perspective care furnizează o experienţă radical diferită de experienţa vieţii cotidiene”. Nedeterminarea ne angajează într-o experienţă care nu derivă din experienţa determinată, ci este integrată în „realitatea” nevăzută a nedeterminării. Realitatea este o matrice structurală, iar observatorul îşi asumă modificările reprezentărilor sale pe măsură ce remarcă relaţiile tainice ce existentă între determinare şi nedeterminare.
 

Starea de comuniune profundă cu energia subtilă a Voinţei divine totale, enigmatice, atotputernice şi fără egal

În tradiţia orientală secretă se spune că Dumnezeu sau Absolutul este Shaktiman sau, altfel spus, el este „Deţinătorul Puterii“. El (Dumnezeu) deţine un număr infinit de Shakti-uri. Cel mai frecvent sunt diferenţiate trei tipuri de Shakti-uri sau energii feminine tainice; acestea sunt: 1) Kriya Shakti sau puterea cea tainică a acţiunii; 2) Iccha Shakti sau puterea cea tainică a voinţei ori a intenţiei a cărei esenţă se spune că este uimirea; 3) Jnana Shakti sau puterea cea tainică a cunoaşterii.

Iccha Shakti este forţa extraordinară, divină a voinţei, care acţionează asupra evenimentelor şi a aparentelor întâmplări care, atunci cînd se produc, sunt numite de cei ignoranţi coincidenţe. Acest fenomen se produce cu uşurinţă, la nivel individual, mai ales în stadiile avansate de yoga, dar nu ar trebui să fie angrenat niciodată din motive egoiste, inferioare, ci numai în mod benefic şi total detaşat în beneficiul altora, mai ales pentru a elimina suferinţa. În concluzie, putem spune că Iccha Shakti este Puterea irezistibilă, divină a voinţei. Prin amplificarea acestei energii subtile în aură apare o stare de supraconştiinţă care determină trupul şi corpul astral să opereze în armonie de fază, făcând astfel posibilă producerea anumitor fenomene paranormale.

Dumnezeu, prin puterea sa infintă, creează totul, singur, din fiinţa sa enigmatică, fără a avea nevoie de nimic altceva. Nu există nicio putere care să fie superioară aceleia a lui Dumnezeu. Lui nu i se poate opune nimic. Voinţa lui Dumnezeu este atotputernică. Dumnezeu se exprima în Creaţie prin intermediul legilor divine fundamentale, dar în acelaşi timp el nu este limitat de absolut nimic, transgresând orice regulă. Tocmai de aceea, miracolele sunt oricând posibile. Pentru aspirantul aflat pe o cale spirituală, Dumnezeu poate oricând acorda Graţia eliberatoare sau ne poate salva din situaţiile dificile, care pentru noi par fără ieşire…

O caracteristică a măreţiei lui Dumnezeu este puterea sa uimitoare şi fără margini, care ni se dezvăluie mai ales în procesul creaţiei şi mântuirii. Ieremia profetul, a spus: „Ah, Stăpân absolut, ai făcut cerurile şi pămîntul cu puterea ta nemărginită şi cu braţul intins. Nimic nu este greu pentru Tine!“ (32, 17)

Dumnezeu este Acela prin a cărui voinţă atotputernică tot ul se manifestă. „Tu ai întemeiat în vechime pământul, şi cerurile sunt lucrarea mânilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămânea; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (Psalm 102:25-27).   

Voinţa – ca şi calitate a fiinţei umane – este un aspect superior al conştiinţei responsabil de realizarea unui anumit scop. Voinţa este un aspect al mentalului superior (conex cu ajna chakra) care comandă psihicul uman şi se manifestă prin acţiunile conştiente îndreptate spre realizarea unor scopuri elaborate cu anticipaţie în sfera mentală. Voinţa este o trăsătură de caracter care exprimă capacitatea de decizie fermă, perseverenţa în învingerea obstacolelor. Voinţa presupune un efort mental (proporţional), care este cu atât mai intens, cu cât sunt mai mari greutăţile de înfruntat pentru realizarea scopului propus. Ca proces psihic, voinţa interacţionează, de asemenea, cu procesele psihice cognitive şi afective, actele de voinţă reprezentând manifestarea unor gânduri şi sentimente ale omului în acţiunile şi faptele sale.

Deşi actele de voinţă ale omului depind de ideile, de hotărârile proprii şi de motivaţia sa psiho-emoţională, ele sunt determinate, în ultimă analiză, de karma proprie, de condiţiile lui specifice de viaţă, de nivelul de educaţie, de influenţa predominantă pe care o au asupra sa relaţiile sociale în cadrul cărora el trăieşte şi se manifestă. Aparenta libertate a voinţei umane exprimă de fapt, cel mai adesea, determinismul karma-ic. Sistemul yoga oferă o rezolvare înţeleaptă a problemei raportului dintre libertatea de voinţă şi necesitate, arătând că adevărata libertate trebuie să se bazeze pe cunoaşterea necesităţii că voinţa fiinţei umane evoluate spiritual se poate manifesta liber numai atunci când se află în consonanţă cu legile eterne, divine, obiective ale realităţii, căci numai atunci omul acţionează „în cunoştinţă de cauză“, fiind mereu în rezonanţă cu Conştiinţa Divină Macrocosmică (Dumnezeu).

În viziunea sistemului yoga, voinţa superioară îşi are izvorul în structura subtilă a fiinţei cunoscută sub numele de vijnanamaya kosha, care este „vehiculul inteligenţei“, numit de unele şcoli orientale buddhi. Practicanţii avansaţi ai sistemului yoga urmăresc să îşi dinamizeze cât mai mult voinţa superioară, prin acordarea tainică sau punerea la unison, subordonarea voinţei individuale în raport cu voinţa divină. În definitiv, cu certitudine, Dumnezeu este singurul care dispune de o voinţă perfectă, totală şi atotputernică şi singura modalitate de a ne desăvârşi puterea voinţei implică să fim permanent în deplin acord cu voinţa lui Dumnezeu.

Manifestarea copleşitoare a chemării tainice dumnezeieşti

Pură, eternă, neschimbată şi lipsită de formă este atotpătrunzătoarea conştiinţă transcendentă a lui Dumnezeu. El, Unicul, Cel transcendent, există prin Sine Însuşi.
În fiinţa Sa divină, transcendentă, nu există nici întuneric şi nici lumină şi nu mai există nicio formă de energie sau materie. Nu mai există niciun sunet, niciun cuvânt şi nu mai există nicio manifestare a lumii fenomenale. Doar Dumnezeu este Cel care există în El Însuşi şi prin El Însuşi.

Dumnezeu este etern şi fără limite. El este Cel fără de început şi fără de moarte. El nu se schimbă niciodată. Dumnezeu este totul. El este dincolo de orice fel de dualitate, pentru că El este Dumnezeu cel Absolut şi impersonal.
Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii fizici, dar existenţa Sa infinită poate fi realizată de către cel care meditează profund asupra Lui, având mereu sau aproape fără încetare o inimă plină de devoţiune şi de iubire nesfârşită faţă de El.

Chemarea copleşitoare a Fiinţei Divine poate lua multe forme, dar glasul ei va fi mereu perceput la nivelul inimii, asemenea unui dor arzător, căruia aspirantul pur şi sincer nu îi poate rezista şi nici nu-şi doreşte să-i reziste.
Unui asemenea adorator, care este plin de dragoste şi perseverent, care este neîncetat dăruit urmării supremelor idealuri divine, Dumnezeu îi va oferi Graţia Sa divină, pe care adoratorul pur şi sincer o va putea percepe ca şi cum Dumnezeu i-ar rosti tainic, chiar în inimă, următoarea chemare divină:

În mine, Dumnezeu, întreaga manifestare îşi are originea.
În mine, Dumnezeu, totul subzistă fără a avea nevoie de nimic altceva.
În mine, Dumnezeu, se află Vidul Beatific Inefabil ce-mi ascunde tainic fiinţa infinită.
Fiinţa mea nu are limite, căci eternitatea este trupul meu divin.
Eu, Dumnezeu, sunt în realitate lăcaşul nevăzut al oricărei fiinţe.
Deschide-ţi inima cu o mare ardoare către mine, care sunt Dumnezeu, căci în Mine este de-a pururi prezentă fericirea extatică a minunilor divine
.“

În acest fel, Dumnezeu vorbeşte mereu cu iubiţii săi adoratori, prin intermediul unor asemenea cuvinte tainice, pe care El le sădeşte în inimile celor devotaţi Lui.
În comunicarea sa inefabilă cu noi Dumnezeu se adresează, de asemenea adeseori intuiţiei noastre spirituale. Atunci când noi vom învăţa să ascultăm , aproape în permanenţă , indiferent de ceea ce facem, Vibraţia cosmică divină, ne va fi mult mai uşor să-I înţelegem Vocea Divină.
Adeseori Dumnezeu se exprimă prin tăcere. Tăcerea lui Dumnezeu este mai profundă şi mai vastă decât toată înţelepciunea scrisă şi vorbită. Ea nu încetează să ne vorbească pentru că adevărul nu poate fi expus decât în tăcere.

Prin natura Sa Dumnezeu este Graţie. Datorită Graţiei Sale  ne putem gândi la El şi percepem chemarea Sa tainică. Trăind această experienţă copleşitoare ne abandonăm şi ne încredinţăm total lui Dumnezeu şi astfel suntem complet absorbiţi de Graţie.
 
 
(va urma)
 
 
 
yogaesoteric
august 2011
 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga