Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Interviu fără pudoare cu Max-Pol Fouchet

Arta iubirii în India? Englezii, când au ajuns acolo, au strigat: „Şocant!”
Oamenii nu ştiu să facă dragoste.
Occidentul şi-a creat o conştiinţă a vinovăţiei. Orice atac contra erotismului mi se pare mereu ruşinos.
Păcatul? Puritanismul? Nu le accept.


Reporter: Sunteţi poet, critic de artă, critic literar, arheolog, jurnalist, unul dintre cei mai respectaţi oameni de televiziune. În politică, atitudinea dumneavoastră nu este niciodată cea a unui cetăţean pasiv. În definitiv, nu sunteţi deloc uşor de abordat. Nu prea ştiu de unde să începem. Vreţi să luăm drept punct de plecare cartea dvs. „Arta iubirii în India”?

Max-Pol Fouchet: Cu plăcere.

R: Această carte este rezultatul unei călătorii pe care aţi făcut-o în India.

MPF:
De fapt, călătoria în India este rezultatul acestei cărţi, sau mai degrabă al studiilor de pregătire pentru această carte.
Am fost frapat de câteva rare reproduceri ale operelor de artă reprezentând sculpturi erotice hinduse. Şi mi se părea, intuiam că ni se ascunde ceva, că indianismul oficial arunca un văl pudic peste această formă de exprimare a artei hinduse. Trebuia prin urmare să merg la faţa locului pentru a mă convinge de adevăr. Acesta a fost motivul călătoriei mele.
Deci, în 1956 am mers în India. Nu doar pentru a-mi continua acest studiu, ci şi pentru a înţelege India, pentru a urmări să înţeleg – în măsura în care un occidental poate să facă aceasta – hinduismul şi spiritualitatea indiană.
„Arta iubirii în India” este o carte care arată, sper, caracterul spiritual al erotismului. Totuşi, adaug faptul că dacă am limita reprezentarea estetică erotică indiană la aceasta, am face o greşeală. Este ceea ce fac unii în prezent, care nu văd decât caracterul ei spiritual. Însă în statuile Indiei există, de asemenea, un caracter păgân.
Este la fel de adevărat faptul că sculptorii nu sunt întotdeauna preocupaţi să ofere doar o pură expresie a lui MAITHUNA, adică a uniunii amoroase perfecte şi a eliberării de poftele trupeşti. Sculptorii sunt şi ei oameni, şi având de sculptat asemenea efigii, ei arată erotismul cât se poate de uman.

R: Cu atât mai mult cu cât este unul din rarele domenii în care sculptorul indian are libertate de exprimare.

MPF:
Da. Este, poate, singurul domeniu în care are parte de aşa ceva. În ceea ce priveşte restul, el este obligat să urmeze reguli, să respecte o tradiţie, aşa cum se petrece mereu în cazul unei sculpturi ritualice, al unei statui ritualice. Aşa cum este şi la noi, în Evul Mediu, când artistul nu decora catedrala cum vroia. El era obligat să urmeze nişte canoane şi reguli care îi erau dictate de ordinele monastice. Chiar şi în ceea ce priveşte culorile vitraliilor. Albastrul trebuia să fie folosit pentru reprezentarea Fecioarei Maria; galbenul pentru apostoli, căci degajă o anumită căldură, o stare de prietenie. Violetul trebuia să corespundă martirilor, deoarece această culoare induce o stare de melancolie. Iar pentru Christos se folosea culoarea roşie, pentru că roşul reprezintă starea de exaltare a sufletului. Diavolul avea dreptul la culoarea verde. În general, diavolii sunt reprezentaţi cu culoarea roşie, dar este o deformare.
Am menţionat toate acestea pentru a evidenţia faptul că o artă tradiţională se bazează mereu pe canoane, fie că această artă este occidentală, hindusă sau africană.

R: Revenind la India, de când datează aceste reprezentări erotice în piatră?

MPF: Se mai fac şi astăzi. Dar pentru mine, epoca celei mai mari dezvoltări este Khajuraho. Adică, între secolele VIII şi XI această formă de exprimare a cunoscut apogeul său. Ulterior, ea a degenerat şi încă degenerează destul de repede. Înainte de toate, invaziile arabo-musulmane sunt cele care limitează această formă de exprimare. Islamul este puritan, iar musulmanii nu au înţeles aceste tipuri de reprezentări pe care de altfel le-au şi distrus. În al doilea rând, ştiţi care a fost destinul Indiei. Când englezii au ajuns acolo le-au privit şi au strigat „Şocant!” şi nu de puţine ori au acoperit statuile şi mai ales basoreliefurile cu ghips. Astfel, le-au deteriorat, aşa cum au făcut şi arabii zdrobindu-le cu ciocanele. De altfel, am descoperit că un ghid englez din 1910 îi sfătuia pe turişti să stea departe de Khajuraho pentru a nu vedea acele orori...

R: Dar ce este aşa de oribil, atât de respingător?

MPF:
Evident, faptul că se pot vedea reprezentările cele mai fizice ale iubirii. La Khajuraho, există un basorelief mare care ar putea fi – pentru a folosi un termen vulgar – un fel de „amor în grup”... Pentru cel care nu cunoaşte hinduismul, acestea ar putea fi nimic altceva decât o lungă bandă sculptată, un fel de „benzi desenate”, care descriu diverse posturi erotice. Unele cunoscute, cel puţin sper, altele mai puţin, pentru că sunt mai dificile şi chiar foarte acrobatice, cerând o supleţe a corpului care nu ne este obişnuită nouă, căci noi suntem duri, băţoşi, pe când hindusul are o supleţe atât de mare încât poate dormi în orice colţ, putând să adopte orice fel de atitudine. Oricum, aceste poziţii sunt adesea atât de complexe încât este necesar ca cei doi iubiţi să fie ajutaţi de nişte asistenţi care să îi menţină suspendaţi în aer, beneficiind astfel de o „levitaţie artificială” care să le permită să realizeze aceste posturi neobişnuite, chiar periculoase pentru cei rigizi. Noi, occidentalii, cu greu am risca să ne aventurăm astfel, ca nu cumva să ne rupem vreun membru!

R: Cum reacţionează populaţia indiană în faţa acestor sculpturi? De exemplu, copiii sunt împiedicaţi să le vadă?

MPF: Deloc. Când am ajuns în faţa acestor temple, erau acolo mai mulţi copii care au alergat către mine şi care, trăgându-mă de mânecă, vroiau să îmi arate anumite reprezentări. Copii de 7-8 ani. Ei ştiau ce anume îi interesa pe vizitatori.
Îmi aduceau scări pentru a mă urca de-a lungul templului, ca să mă pot uita mai bine la sculpturile pe care mi le indicau. Nu, nimic nu este ascuns. Şi, de altfel, de ce ar fi ascunse? În India, nu există acest verdict care apasă asupra trupului în Europa, în lumea occidentală. Nu, deloc. Actul iubirii fizice, pe de o parte, este considerat în toată inocenţa sa şi, pe de altă parte, este un simbol al uniunii contrariilor şi al apropierii de unitate.
În plus, în mitologia hindusă există mai multe povestiri, dintre care unele sunt, pentru noi, de o mare indecenţă. Să nu uităm că cel mai important zeu hindus, SHIVA i-a convertit pe credincioşii din Benares, spune tradiţia, arătându-le organul său masculin erect. Un alt exemplu: când KRISHNA, care este un AVATAR al lui VISHNU, coboară pe pământ, el se află în apropierea unui lac unde nişte păstoriţe, GOPI-uri, tocmai se pregătesc să facă baie. Ele îşi lăsaseră hainele la mal. KRISHNA le ia, le ascunde şi se urcă într-un copac. Când păstoriţele ies din lac, asediază copacul. Evident, ele sunt dezbrăcate, iar tradiţia povesteşte într-un mod foarte jucăuş cum KRISHNA le-a fermecat cu fluierul său...
Aşa ceva este imposibil de imaginat în religiile noastre occidentale unde trupul este mereu reprezentat într-un mod cât mai dezastruos posibil.

R:
Este evident că o minte occidentală şi creştină întâmpină dificultăţi în a-şi imagina pe DUMNEZEU sau pe sfinţi în posturile în care apar divinităţile indiene...

MPF:
Oamenii nu ştiu să facă dragoste. Totuşi, consider că este un aspect indispensabil pentru a menţine echilibrul într-un cuplu şi pentru bunăstarea societăţii. Spre exemplu, priviţi iepurele de francez şi graba sa... El realizează rapid actul amoros, are copii şi gata! Femeia este nefericită, aceasta este adeseori drama.
Conform tantrismului indian, fuziunea amoroasă este cu totul altceva. Se desfăşoară într-un ritm mai lent, nu rapid. Evident că există interpenetrarea sexelor, dar mai mult decât atât, există contemplarea bărbatului de către femeie şi a femeii de către bărbat. Orgasmul poate fi atins fără ca mişcarea, atât de indispensabilă pentru noi, să intervină. Bărbatul şi femeia se contemplă, ei contemplă Unitatea, Adevărul...

R:
Dar această viziune transcendentă există oare cu adevărat în viaţa de zi cu zi a cuplului indian?

MPF:
Vai, nu. Femeia indiană nu este nici cea din sculpturi, nici cea din texte.

R:
Este un vis de poet.

MPF:
Este un vis mistic.

R: Publicând această carte, „Arta iubirii în India”, în afara unei prime preocupări de a studia problema erotismului spiritual indian, nu aveaţi şi intenţia de a zdruncina anumite prejudecăţi?

MPF: Bineînţeles! Nu am încetat niciodată să fiu uimit de stupiditatea cenzurii în ceea ce priveşte problemele erotice. Şi când vorbesc de cenzură, mă refer mai puţin la cenzura statului care din păcate există, ci mai degrabă la auto-cenzura oamenilor care nu îndrăznesc să vorbească, să arate şi să privească. Fapt care provoacă într-o ţară ca Franţa, ca să nu mai vorbim de alte ţări europene, un anumit fel de disconfort, de frustrare, care nu este prea departe de frustrarea de care dă dovadă bărbatul american, de care facem atâta haz. În Statele Unite există majoretele, care defilează înaintea celor mai patriotice cortegii, cu coapsele goale, sânii bombaţi în corsete foarte strânse. Pe trotuare, de o parte şi de alta a celor care defilează sunt bărbaţi care privesc cu ochii aţâţaţi de poftă şi care, după ce pleacă de acolo, ce vor face imediat? Fie se vor „omorî” conform expresiei americane, bând alcool, fie se vor abrutiza la vreun spectacol de televiziune sau de strip-tease.
În special bărbaţii care simt o violenţă profundă adoptă aceste obiceiuri. Când libertatea sexuală nu este recunoscută, aceasta se traduce prin violenţă şi prin crime. Este cazul Statelor Unite care în acest moment traversează o perioadă cu o criminalitate excepţional de ridicată.
Mai există încă o modalitate de defulare, şi anume rasismul – rasismul care se naşte şi el în cea mai mare parte din această frustrare.
Ţările puritane sunt ţări triste şi tragice. Ţările unde puritanismul nu apasă asupra trupului, ca de exemplu în Africa neagră, sunt ţări vesele şi jucăuşe.

R:
În cartea dumneavoastră „Popoarele dezbrăcate”, vorbind despre Occident, folosiţi expresia „pământul vinovăţiei”. Este vorba despre aceeaşi idee?

MPF: Bineînţeles! Noi, în Occident, nu am încetat să acceptăm să apese asupra noastră şi a celorlalţi acest concept de culpabilitate. Să ne înţelegem, în nenumărate religii există o greşeală sau un păcat originar, cum îi spunem noi, dar individul nu este făcut mereu responsabil pentru acesta. Amintiţi-vă de admirabila revoltă a lui Rimbaud: când Rimbaud strigă „nu voi mai munci!”, când protestează împotriva păcatului „sunt sclavul păcatului meu originar”, ei bine, atunci este unul dintre cele mai grandioase momente ale conştiinţei occidentale. Revolta conştiinţei occidentale contra noţiunii de păcat. De ce vreţi să mă simt vinovat? Vinovat de o greşeală pe care nu eu am comis-o, nici tatăl meu, nici ascendenţii mei direcţi – un fel de greşeală mitică. Este extrem de grav! În acest mod apar păcătoşii, deoarece creăm păcatul. În acest mod apar criminalii, creând greşeala. Creând ceva interzis, creăm imediat şi premisele pentru ca oamenii să îşi dorească să violeze acea interdicţie. Şi uneori, din lipsă de curaj oamenii pur şi simplu violează şi omoară.
Occidentul şi-a creat o conştiinţă a vinovăţiei. Şi alte popoare, care nu sunt occidentale, au făcut acelaşi lucru, numai că ele nu au inventat şi un fel de pedeapsă la plecare şi o pedeapsă la sosire, la naştere şi în ziua Judecăţii de Apoi. Este prea mult, nu putem scăpa în niciun fel! Oricât de puri am fi, tot suntem condamnaţi. Şi când anumiţi credincioşi sunt puri, ei continuă să se considere păcătoşi.
Nu accept acest complex de culpabilitate. Această revoltă se află în mine de multă vreme.

R:
De unde pleacă această reacţie faţă de ceea ce se petrece actualmente în Africa de Nord unde, spuneţi dvs., este „vânat ultimul strop de inocenţă”...

MPF:
Aşa este. Contaminarea Africii este din păcate foarte avansată. Ştiţi că este o regiune a lumii pe care o iubesc foarte mult. Mai ştiţi şi că nu pot fi suspectat că nu aş fi luptat pentru independenţa Statelor africane.

Dar pe măsură ce Africa devine independentă, în mod ciudat se „dezafricanizează”. Ea urmăreşte să se asemene din ce în ce mai mult cu Occidentul, sperând că astfel va fi mai uşor primită printre celelalte naţiuni. Astfel, nuditatea a ajuns să fie persecutată în anumite ţări de pe continentul negru. La intrarea în oraşe, cei care vin din tufişuri sunt aşteptaţi şi, dacă vin goi, sunt bătuţi şi li se dau cârpe să îşi acopere nuditatea. Este o greşeală gravă.
Faptul că Africa îşi doreşte să atingă un standard mai ridicat de viaţă este un lucru normal. Dar nuditatea nu este acolo un semn de sărăcie. Este vorba doar despre nişte oameni care trăiesc, pentru a folosi o veche expresie de care multă vreme s-a făcut haz, prea mult, „în starea de natură”.

R:
Nişte „buni sălbatici”...

MPF: Nu există sălbaticul bun, aşa cum nu există omul civilizat rău. Există oameni civilizaţi buni şi răi şi sălbatici buni şi răi. Unde vedeţi sălbatici? Eu văd oameni aparţinând unei civilizaţii veritabile, adică oameni care au găsit un mod de viaţă ce este în contact cu forţele naturii care îi înconjoară şi din care fac parte. Aceasta înseamnă civilizaţie, este acordarea dintre om şi mediul în care trăieşte; iar acest acord îi sugerează mituri şi legende grandioase, iată adevărata civilizaţie. Civilizaţia nu este reprezentată nici de tranzistor, nici de maşină, nici de avion, care sunt epifenomene ale unei anumite activităţi mentale, activitatea tehnică; ne putem imagina la fel de bine o civilizaţie a-tehnică, care nu ar fi deloc mai puţin civilizaţie. Evident, este o banalitate ceea ce spun, dar cred că este necesar să amintim acest aspect; el trebuie re-adus în atenţie pentru ca noi să trăim într-un acord mai mare cu mediul înconjurător.

R: Bine... dar ce este de făcut?

MPF: Ei bine, mai întâi trebuie să înţelegem noi înşine şi apoi să urmărim să îi facem şi pe ceilalţi să înţeleagă.
Am o sete intensă de a cunoaşte şi de a face să fie cunoscut, nu ştiu dacă îmi place mai mult să cunosc sau să fac să fie cunoscut. Pentru mine, este acelaşi lucru. Am nevoie de o transmitere absolută. De aceea erotismul mi se pare atât de important căci, în definitiv, erotismul reprezintă transmiterea plăcerii. Nu este vorba de a-ţi produce plăcere personală, ci este vorba de crearea unei plăceri în doi şi de a oferi plăcere celuilalt. Un erotism autentic nu îşi atinge niciodată deplina înălţime decât atunci când celălalt vă oferă orgasmul său; atunci aţi creat o operă, aţi scris un poem. În fine, aşa consider eu! De aceea orice atac la adresa erotismului mi se pare de fiecare dată ruşinos, pentru că erotismul este, până la urmă, crearea unei plăceri şi Plăcerea merită să fie scrisă cu majusculă, la fel ca şi Pace, Glorie şi multe alte cuvinte. De ce scriem mereu cu litere mici Plăcere? Plăcere - este în primul rând un cuvânt minunat în sine şi, mai ales, suntem în mod profund făcuţi pentru ea. Ori, noi suntem cel mai adesea nefericiţi.

R: Dar ce i se reproşează plăcerii?

MPF:
Ei bine, în primul rând faptul că are un aer de distracţie. Distracţie în sensul pascalian al cuvântului. Ne face să uităm moartea; dar eu nu uit niciodată de moarte în plăcere. Din contră, este o revanşă, o victorie.
Apoi, a căpătat o reputaţie proastă, o reputaţie de uşurime. Cred totuşi că prin plăcere omul îşi arată inteligenţa, geniul său.
Să nu uităm că jocul, care este o formă de plăcere, mult timp a fost condamnat. Ori, noi ştim acum că omul creează când se joacă. În acest sens mă gândesc la teoriile lui Huizinga. Homo faber este demn de respect şi îl respect, dar homo ludens nu mi se pare cu nimic mai puţin respectabil. Şi dacă aş avea vreo îndoială, aş privi-o pe fetiţa mea de 6 ani şi jumătate cum se joacă. Prin jocurile ei, ea inventează lumea, chiar reparcurge istoria Umanităţii. S-a aflat mai întâi la vârsta culesului, iar acum este în curs să devină păstor.
Când suntem homo faber, fabricăm, nu inventăm. Prin joc, inventăm. Plăcerea ne permite să inventăm.

În final, a mai rămas de spus faptul că plăcerea nu trebuie să fie îndreptată tot către cel care o produce, ci că ea trebuie să fie o formă de generozitate, un dar. Aici este vorba de o chestiune morală.

R:
Oare în definitiv este vorba despre o înaltă formă de altruism?

MPF:
Cred că da. Eu unul mai degrabă aş fonda altruismul pe plăcere decât pe teoriile religioase care mi se pare că au eşuat în mod răsunător, dacă privesc lumea din jurul meu. Am putea încerca, nu?

R: Hmm.. Viziunea dvs. asupra lucrurilor este absolut contradictorie faţă de morala oficială.

MPF: Da, evident. Revenim la această noţiune dezastruoasă a păcatului care este o consecinţă a Bisericilor. Şi când spun a Bisericilor, mă gândesc evident mai ales la cea catolică, dar şi la anumite biserici politice care fac să apese asupra individului imperative morale dure sau fals morale: am cunoscut din acestea.

R: Ei bine, aş fi curios să ştiu cum aţi reuşit dvs., ca individ, să vă ridicaţi acest văl. Ca urmare a cărei experienţe?

MPF: Oare am reuşit să îndepărtez acest văl? ... sau vreau să îl ridic? Dacă vorbesc atât de mult despre aceasta, cred că este tocmai consecinţa faptului că încă nu l-am ridicat sau că nu l-am ridicat suficient. Dacă simt greutatea acestui văl – şi cred că m-am exprimat destul de mult în acest sens – este datorită faptului că în definitiv vălul este în continuare deasupra mea. Pentru mine, este esenţial să exprim această greutate, căci sunt poet şi scriitor, critic şi om de televiziune. Şi tocmai asta fac. Pentru că sper, astfel, să fac să se nască eliberatorul, omul-eliberator. Dar atenţie! Nu vreau să mă joc de-a Sfântul Ioan Botezătorul, de-a mesagerul, chiar deloc! Nu mă consider a fi un soldat victorios; mă prezint ca un rezistent.

R: Asta nu vă schimbă prea mult...

MPF: ... Nu, asta nu mă schimbă deloc. Este vorba de o rezistenţă, nu de o cucerire. Pentru că nu am forţa, pentru că nu am geniul, pentru că doar sunt curajos, sincer curajos, doar văd anumite lucruri... Ştiţi, vor merge repede lucrurile acum, cred că foarte repede... vreau să spun că omul evoluează foarte repede către Om, Omul total. Nu sunt doar cuvinte. Au existat Buchenwald, Dachau, Mathausen; există oroarea, foamea, suferinţa, sărăcia, nedreptatea; există oameni care lucrează din greu în faţa maşinilor, sunt palizi şi au salarii de mizerie. Ştiţi bine toate acestea şi am putea spune: vedeţi, nimic nu evoluează. Ei bine, ba da, lucrurile se mişcă. Lucrurile se mişcă, dar şi cu paşi înapoi, oarecum ca în anumite dansuri iniţiatice: facem trei paşi înainte, trei paşi înapoi, dar paşii înapoi sunt puţin mai mici decât paşii făcuţi înainte, pentru că e mai uşor să avansezi decât să retrogradezi. Deci câştigăm câţiva centimetri, câţiva milimetri.
Şi astfel poate reuşim să ajungem. Cu siguranţă eu nu voi trăi să văd cu ochii mei împlinindu-se această reuşită, dar am mare încredere în om.

R: Aceasta explică în definitiv poziţiile dvs. politice?

MPF: Poziţiile mele politice sunt mai înainte de toate poziţii lirice. Aţi spus la început că sunt poet, trebuie să revenim mereu la acest aspect, nu sunt un gânditor politic, îmi pare rău că nu sunt, dar ceea ce mă face să iau poziţie pentru un anumit tip de politică este ceea ce mă face să trăiesc în poezie, în literatură, în artă; este vorba de fiecare dată despre o preocupare intensă pentru libertate şi pentru demnitatea omului prin libertate.
Sunt cuvinte foarte mari, cuvinte-trombon aşa cum ar fi spus Paul Valery. Ei bine da, şi dacă eu sunt orfeonul municipal, în definitiv, cu atât mai bine!

Citiţi şi:
Khajuraho: templele iubirii
Totul despre erotismul oriental
Tantrismul - o altă abordare a sexualităţii



yogaesoteric
23 ianuarie 2012





 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga