Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Învăţăturile pline de înţelepciune ale unui călugăr cu har

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox în vârstă de 85 de ani, considerat a avea har, conform terminologiei utilizată de confrații săi.
L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se petrece când cineva vine la el.


„Eu, omul, nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac - mă rog împreună cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele lui DUMNEZEU, că atunci şi El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide ușa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe DUMNEZEU în om, pătrunzând în chilie.
La sfârșit simt cum omul este mai ușor, mai senin. Eu nu trebuie să știu ce greutate poartă el, DUMNEZEU știe. Îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toată inima. Deci rugăciunea noastră către DUMNEZEU este totul; uneori îi țin mâinile în ale mele, alteori i le pun pe creștetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori știu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în DUMNEZEU.”

L-am întrebat de ce într-o mulțime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns:

„Atâta timp cât îl privești pe DUMNEZEU ca fiind în afara ta, o să şi găsești motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum îl privești tu pe DUMNEZEU. Dacă ai credința nestrămutată că DUMNEZEU este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi El. Ca să te rogi, cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta vei găsi liniștea. Acolo te așteaptă DUMNEZEU. Mintea este prima care, fie se deschide şi prin gândurile tale îl lasă pe El să se manifeste în tine, fie tot mintea este cea care te poate împiedica. Mintea țese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătura. Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumină:

„Te lupți să ajungi mai aproape de DUMNEZEU, atunci când ai o teamă în tine, o neliniște, o îndoială în ceea ce privește relația ta cu DUMNEZEU. Atunci întotdeauna găsești că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă acel ceva care o să îți aducă apropierea şi cauți, şi cauți neîncetat. Dar dacă te oprești din zbucium, din frământare, din căutare, îți dai voie astfel să-L descoperi pe DUMNEZEU în tine. Poți trăi o întreagă viață preocupat să Îl cauți în afara ta, dar nu cauți unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor şi acela este modul în care o reflectă.”
 
L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea niciun semn de oboseală şi nu numai aceasta, dar în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jurul său care liniştea mulţimea.

„Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi oboseşti, şi este normal să fie aşa, pentru că mergi împotriva curentului. Iubirea este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.

Şi m-a întrebat:

 „Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci îţi deschideai fiinţa prin inimă. Oboseşti atunci când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea.
Deci lupta nu este între noi şi cei din jur sau întâmplările din viaţă, ci este între noi şi noi, acea lupta interioară este cea care epuizează.”

 
L-am întrebat cum poţi ieşi din această zbatere.

„Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că astfel te afunzi şi mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se petrece de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după DUMNEZEU, stai liniştit şi lasă-l să se exprime prin tine”.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare şi mi-a spus că s-a rugat către DUMNEZEU să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi împlinită, şi apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit niciun moment şi rugămintea sa la DUMNEZEU era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Acesta considera el ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.

I-am spus că, în opinia mea, biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a pierdut legătura şi, într-un fel, a întrerupt legătura între Cer şi Pământ, în condiţiile în care ea avea puterea să o consolideze.

„Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. Şi omul s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat ce este mai important - cei cărora li s-a adresat Christos prin învăţăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a ieşit în lume. Dar şi în Biserică sunt oameni şi oameni.
Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să Îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe care le simţi cu sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă prin Cuvânt, care este faptă prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalţe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa scrie şi în cărţi să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie, învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu DUMNEZEU.”

 
Mi-a spus ca este foarte important să ascult tăcerea.

„Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe DUMNEZEU în tăcerea mea.”

Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi şi vedeam ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.
Această fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din jur, cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:

„Eu când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca şi cum ai fi lipsit de respect în faţa tronului lui DUMNEZEU. Nu e suficient să îl vezi pe DUMNEZEU într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur şi descoperă-L aici.
Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, dacă este lipsit de lumina sufletului tău, va trece într-un cotlon al minţii şi mintea va uita, dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

 
La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă frământam şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu, omul, să fac acest gest asupra lui, aflat parcă în această lume, dar neaparţinând ei, şi mi-a explicat:

„Când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea omului, ci cu cea a Duhului, şi în fața Sa toţi suntem egali.”
 
Fiinţele iluminate păşesc printre noi, neştiute, simple, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viaţa noastră.

Visează ca şi cum ai trăi veşnic, dar trăieşte ca şi cum ai muri azi, căci nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi.

 

 

 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga