Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Justiţia în Antichitate. Procese celebre în care Justiţia a eşuat

Atât Iisus, cât şi Socrate au fost condamnaţi la moarte şi apoi ucişi deşi erau nevinovaţi
 
de Mihaela Gheorghiu
 
Atât în Grecia antică, cât şi în Imperiul roman, instituţiile judiciare erau centrul vieţii sociale, care era fondată în esenţă pe drept. Dreptul roman şi cel grec constituie şi în zilele noastre baza educaţiei în domeniul juridic. Atunci, cum a fost posibil să fie condamnaţi la moarte, fiind nevinovaţi, Iisus şi Socrate, mai ales că ei nu au comis nicio ilegalite? Victime ale intoleranţei concetăţenilor lor, ei au plătit preţul dictatului ideologic al unui tribunal popular, în cazul lui Socrate, respectiv al incompetenţei magistratului roman însărcinat cu aplicarea legii, în cazul lui Iisus.


Revoltător: Iisus îi frecventa pe cei „impuri”!

La Ierusalim, în luna nisan (aprilie) a anului 30 – data cea mai probabilă, istoric – domnea o atmosferă febrilă. În apropierea celebrării Paştelui, sărbătoare importantă a calendarului religios iudaic, care comemorează ieşirea evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise, Ierusalimul era plin de pelerini care veniseră să participe la sărbătoarea religioasă în Oraşul Sfânt. În efervescenţa care cuprinsese oraşul, se răspândeşte zvonul că a fost arestat un galilean, Iisus din Nazaret. Acesta era fiul unui tâmplar, şi la vremea respectivă era considerat a fi un personaj deopotrivă charismatic şi contestat. În ultimii trei ani, străbătuse Iudeea şi Galileea, însoţit de un mare număr de discipoli. El ţinuse predici (discursuri) în sinagogi şi în Templu; se spunea că ar fi înfăptuit miracole (vindecări şi exorcizări). În jurul lui se adună mulţimi entuziaste, dar popularitatea i-a atras suficient de mulţi duşmani. Iisus nu ezita să îi atace frontal pe deţinătorii autorităţii religioase – Sinedriul şi preoţii – şi pe reprezentanţii iudaismului ortodox (aşa-numiţii farisei). El le reproşa acestora că nu respectă spiritul şi prescripţiile Legii Mozaice.

Iisus i-a şocat pe tradiţionalişti prin faptul că nu respecta „litera” unor impuneri religioase. Deşi era un evreu credincios, bun cunoscător al textelor religioase şi capabil să le comenteze, el nu ezită să încalce sabatul şi caracterul său sacru (care interzice orice activitate în cea de-a şaptea zi a săptămânii), vindecând bolnavi în ziua de sabat. El nu respectă convenţiile societăţii evreieşti din perioada respectivă, frecventându-i pe cei excluşi din societate deoarece erau consideraţi „impuri”: vameşii, colectorii de taxe pentru imperiul roman, străinii şi mai ales femeile, tratându-i pe toţi în mod egal. Uneori, Iisus a recurs la manifestări în forţă, ca atunci când i-a gonit din Templu, cu lovituri de bici, pe negustorii care vindeau animale pentru a fi sacrificate.
 
 „Alungarea vânzătorilor din Templu” de Quentin Metsys
 
El vorbea despre sine însuşi ca fiind un profet, mai mare decât toţi ceilalţi profeţi, ca fiind însuşi Mesia, trimis de DUMNEZEU pentru a mântui atât Israelul, cât şi întreaga umanitate. El nu s-a referit niciodată la El însuşi ca fiind Fiul lui DUMNEZEU, deşi în mod constant, în predicile sale, vorbea despre „Tatăl” său care domneşte în Ceruri – ori, aceasta i-a făcut pe cei care îl admirau şi îl urmau să-l numească „Fiul lui DUMNEZEU”.

Numeroşii săi duşmani erau mai ales din rândurile „autorităţilor” iudaismului, care au fost în mod constant criticaţi de Iisus. El le reproşa faptul că se foloseau de impunerile religioase ca şi pretext şi modalitate de a-şi întări puterea. Pe de altă parte, chiar şi unii simpatizanţi ai lui Iisus au fost decepţionaţi de El, în sensul că ei aşteptau un Mesia care să ajute poporul evreu să scape de sub ocupaţia romană şi să îi întărească autoritatea şi puterea. Ori, Iisus a afirmat deseori că El nu a venit pe Pământ pentru a juca un rol politic – în schimb, le vorbea tuturor despre un viitor în care nu vor mai exista distincţii între rase şi popoare şi toţi cei care vor crede în El vor fi mântuiţi.

La modul cel mai strict şi obiectiv, nimic din ceea ce a făcut Iisus nu era ilegal, nici după legea evreiască şi nici după legea romană. Părerile personalităţilor vremii erau împărţite: „Este un om bun!” spuneau unii, în timp ce alţii replicau: „Nu, el îndepărtează poporul de calea cea dreaptă!” Reprezentanţii autorităţii iudaice vroiau de mult să se debaraseze de Iisus, căci predicile Lui le subminau autoritatea. Unul dintre aceştia, Caiafa, a solicitat o intervenţie radicală: „Nu înţelegeţi că este în interesul vostru să moară un singur om în loc să fie distrusă o naţiune?” Din acel moment, autorităţile au hotărât că Iisus trebuia să moară – dar vroiau să salveze aparenţele. Nu era suficient să scape de el punând, de exemplu, un criminal să-l asasineze. Pentru autorităţile iudaice, era important să existe o decizie judecătorească prin care Iisus să fie condamnat şi astfel, să dispară.

Arestat noaptea, pe ascuns, în cadrul unei operaţiuni „discrete”

În perioada respectivă, statutul judiciar al Iudeii era dublu, căci ţara se afla sub dominaţie romană. Pe de o parte, Sinedriul, condus de Marele Preot, avea puterea de a decide în toate chestiunile care ţineau de legea iudaică. În Palestina antică, Sinedriul era curtea de justiţie, constituită din 71 de membri din rândul aristocraţiei sacerdotale şi civile. Sub dominaţia romană, Sinedriul reprezenta în faţa autorităţilor romane interesele şi chestiunile iudaice. El nu mai avea atunci puterea de a condamna la moarte – această decizie trebuia ratificată de către procurator (magistrat roman). În perioada în care a fost condamnat Iisus, autorităţile romane erau reprezentate la Ierusalim prin procuratorul Pilat din Pont, care se ocupa de cazurile considerate a fi cele mai grave, în special cele care reclamau pedeapsa cu moartea.

Fiind conştient de duşmănia autorităţilor iudaice şi de pericolul care îl pândea la Ierusalim, Iisus a ocolit în peregrinările sale Oraşul Sfânt o bună perioadă de vreme. În anul respectiv, El s-a dus totuşi la Ierusalim şi astfel a fost arestat pe ascuns, noaptea, ceea ce prevesteşte şi dovedeşte totodată din plin faptul că acesta nu avea să fie nicidecum un caz judecat cinstit. Astfel, în noaptea de joi spre vineri înaintea Paştelui evreiesc, Iisus şi câţiva discipoli se retrăseseră pentru a se odihni în grădina Ghetsimani de pe o colină denumită Muntele Măslinilor, care se află la răsărit de Ierusalim. În toiul nopţii, o trupă de soldaţi a dat năvală peste ei şi l-a arestat pe Iisus. Cine erau aceşti soldaţi? Este puţin probabil că arestarea lui Iisus a fost înfăptuită de soldaţi romani, fiind mult mai probabil vorba de garda Templului, alcătuită din soldaţi evrei, care se supuneau autorităţii Sinedriului. De altfel, Iuda, unul dintre discipolii apropiaţi ai lui Iisus, în schimbul a 30 de arginţi, le-a indicat preoţilor locul precis unde se afla Iisus în noaptea respectivă. Arestarea nocturnă a fost o modalitate de a evita prezenţa şi intervenţia mulţimilor care îl urmau pe Iisus, astfel încât să nu fie compromisă întreaga operaţiune.

Prizonierul a fost dus imediat la Anna, fostul Mare Preot (deşi acesta nu mai avea o funcţie activă în cadrul Sinedriului), pentru un prim interogatoriu, care s-a referit la elemente ale „doctrinei” predicate de Iisus. După un scurt răstimp, Anna îl trimite pe Iisus, care în tot acest timp este legat cu lanţuri, în faţa Sinedriului. Astfel, în aceeaşi noapte, Iisus este dus în casa Marelui Preot Caiafa (care pe de altă parte era ginerele lui Anna), compărând în faţa acestuia, care era înconjurat de o parte a Sinedriului. Prin urmare, prima înfăţişare în cazul „procesului” lui Iisus a avut loc în faţa unui consiliu restrâns. De altfel, nu este vorba decât de o parodie de proces, căci Sinedriul apelează la martori şi aduce în discuţie unele capete de acuzare care la modul esenţial sunt toate de natură religioasă: Iisus ar fi fost chipurile un fals profet care s-a prezentat în mod mincinos ca fiind Mesia. Mai multe mărturii false reproduc în mod deformat unele afirmaţii făcute de Iisus, iar acesta refuză să vorbească şi să se apere. Mărturiile respective au fost toate depuse împreună, ceea ce este contrar legii. În plus, declaraţiile lor nu erau concordante şi de aceea, în mod normal, ele erau lipsite de valoare juridică şi nu ar fi trebuit să fie luate în considerare. Neputând să se pronunţe, consiliul restrâns al Sinedriului întrerupe procesul pentru câteva ore, lăsându-l pe deţinut în mâinile gărzilor, care l-au insultat şi l-au lovit.

Problema autorităţilor: găsirea unui cap de acuzare
 
„Iisus Cristos la judecată” de Quentin Metsys
 
În zori, tribunalul suprem, Sinedriul, s-a reunit din nou, de data aceasta în forma sa completă, şi Iisus a fost adus în faţa sa. Chestiunea era urgentă pentru autorităţile iudaice, care vroiau cu disperare să găsească un cap de acuzare care să permită condamnarea galileanului. Consiliul se reunise de altfel înainte şi discutase acest caz, soarta lui Iisus fiind deja pecetluită şi condamnarea sa la moarte deja hotărâtă. Problema era însă inexistenţa vreunei acuzaţii precise. Marele Preot l-a întrebat pe Iisus: „Eşti tu Mesia, Fiul lui DUMNEZEU?”, iar El i-a răspuns: „Tu ai spus-o”. Aceasta era „blasfemia” de care avea nevoie Sinedriul pentru a inventa o acuzaţie. În mod teatral, Marele Preot îşi rupe veşmântul pentru a-şi dovedi indignarea şi declară: „A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată, acum aţi auzit hula Lui.” Apoi îi întreabă pe ceilalţi membri ai consiliului: „Care este părerea voastră?”, iar aceştia îi răspund: „Merită să moară”.
 
Totuşi, dacă Sinedriul putea pronunţa o pedeapsă cu moartea, nu avea şi dreptul de a o executa, căci numai autorităţile romane puteau executa condamnările la moarte, după ce în prealabil le ratificau. Prin urmare, prizonierul înlănţuit a fost dus în faţa lui Pilat din Pont. Procuratorul Iudeii, a cărui reşedinţă era în mod normal în Cesareea, era la momentul respectiv în Ierusalim, împreună cu un mic contingent militar, cu ocazia sărbătorii Paştelui care ar fi putut eventual degenera în mişcări populare contra autorităţii romane. Deoarece pentru evrei era considerat un păcat să intre în zi de sărbătoare în casa unui roman, Pilat a trebuit să iasă el în prag pentru a discuta cu cei care l-au adus pe Iisus. El a întrebat de la bun început ce acuzaţii s-au formulat împotriva deţinutului care i-a fost adus.
 
Cu abilitate, membrii Sinedriului au lăsat deoparte chestiunile religioase, care aveau prea puţină însemnătate pentru Pilat, şi i-au adus lui Iisus trei acuzaţii de factură politică. Ei au afirmat că Iisus îi instigă pe oameni la revoltă împotriva romanilor, că îi împiedică să-şi plătească impozitele către romani şi că se prezintă pe sine însuşi ca fiind „rege”. Primele două acuzaţii nu l-au impresionat pe Pilat, fiind foarte uzuale în domeniile ocupate de romani, dar în schimb cea de-a treia acuzaţie i-a atras interesul, căci romanii erau foarte suspicioşi faţă de orice pretenţie regală a unor personalităţi care ar fi putut stârni revolte cu şanse de succes în provinciile colonizate. Nefiind însă deloc convins de afirmaţiile Sinedriului, Pilat se simte totuşi obligat să îl interogheze pe Iisus: „Eşti regele iudeilor?”, reuşind să obţină de la acesta un răspuns laconic: „Tu ai spus-o.”

Pilat este pus în încurcătură. Pe de o parte, este presat de autorităţile iudaice care, vociferând, cer executarea celui pe care l-au condamnat la moarte. „Nu văd niciun motiv pentru a-l condamna la moarte pe acest om” – le spune acestora Pilat, căci, pe de altă parte, ezită să condamne la moarte un om despre care ştia că are foarte mulţi simpatizanţi în rândul poporului evreu. Aflând că Iisus este galilean, el vede o portiţă de scăpare, pentru a nu trebui să ia nicio decizie, şi îl trimite pe Iisus în faţa tetrarhului Galileii, Irod Antipa, sub jurisdicţia căruia se afla Iisus. Irod s-a bucurat într-o primă fază că i-a fost adus în casă un personaj despre care auzise atât de mult vorbindu-se. Lui Irod i-ar fi plăcut să discute cu Iisus, dar acesta refuză o dezbatere care ar fi fost cu siguranţă plină de capcane; din cauză că Iisus a refuzat încă o dată să vorbească, Irod, ofensat, l-a trimis înapoi la Pilat.

Justiţia „se spală pe mâini”

Pilat este în continuare indecis. În faţa membrilor Sinedriului şi a mulţimii care a început să se adune în faţa locuinţei sale, procuratorul reafirmă că el nu vede nimic condamnabil în acţiunile lui Iisus, dar asta nu rezolvă situaţia şi nu calmează spiritele. În disperare de cauză, Pilat are ideea să recurgă la obiceiul care exista în perioada Paştelui, ca guvernatorul roman, pentru a-şi arăta respectul faţă de evrei, să elibereze un prizonier. În temniţele Ierusalimului se afla la momentul respectiv închis Barabas, un tâlhar condamnat la moarte pentru răzmeriţă şi crimă, iar Pilat le propune evreilor să elibereze un prizonier, mai precis, pe Iisus sau pe Barabas. El adresează în faţa mulţimii adunate întrebarea: „Pe care dintre cei doi vreţi să-l eliberez?” Mulţimea, instigată de preoţi şi agitatorii acestora, răspunde urlând: „pe Barabas”. „Şi ce să fac atunci cu acest Iisus, pe care voi îl numiţi Mesia?” mai întreabă Pilat. Răspunsul a fost: „Să fie răstignit!” şi aşa se face că verdictul, în procesul lui Iisus, a fost „formulat” de urletele mulţimii stârnite de preoţi.
 
„Iisus Hristos în fața lui Pilat” de Tintoretto
 
Constrâns să accepte acest „verdict” în faţa unui grup numeros şi agitat care ameninţa să devină violent şi periculos, Pilat îl eliberează pe Barabas şi îl dă pe Iisus pe mâna soldaţilor romani. În mod ostentativ, el îşi spală mâinile într-un gest care a devenit notoriu şi simbolic, pentru a arăta, chipurile, că se degrevează de orice responsabilitate în cazul acestei condamnări. Prizonierul a fost apoi dus până la locul unde se executau condamnările, traversând întregul oraş. Locul supliciului, aflat pe o colină denumită Golgota (care înseamnă „craniu”) a devenit ulterior celebru. Iisus a fost răstignit între doi tâlhari condamnaţi la moarte, iar deasupra capului său a fost pusă o placă pe care scria în trei limbi (latină, greacă şi aramaică) motivul pentru care a fost condamnat: „Iisus din Nazaret, Regele Iudeilor” – abreviat, INRI.

Pilat le-a permis discipolilor lui Iisus să desprindă trupul acestuia de pe cruce şi să îl depună într-un mormânt. Iosif din Arimateea, un adept al lui Iisus, le-a pus la dispoziţie în acest scop un mormânt nou care tocmai fusese construit la Ierusalim. Învelit într-un linţoliu, trupul lui Iisus a fost depus în acest mormânt sub paza gărzilor romane oferite de Pilat. Apoi a început Sabatul şi s-a lăsat liniştea asupra Ierusalimului, până în ziua următoare.

Cine este responsabil pentru moartea lui Iisus? Motivaţia religioasă şi politică a jucat un rol evident în toate fazele procesului său. Sinedriul a avut un rol decisiv prin faptul că l-a condamnat pentru blasfemie şi aceasta doar pentru că activitatea şi popularitatea lui Iisus erau considerate periculoase pentru Sinedriu (sau, altfel spus, neconforme intereselor sale). Pe de altă parte, pronunţând verdictul de condamnare la moarte şi executând răstignirea, Pilat este cel care practic se face răspunzător de moartea lui Iisus, căci Pilat a acceptat acest verdict doar pentru a ieşi din situaţia dificilă în care fusese pus. Dintr-un anumit punct de vedere, procesul nedrept al lui Iisus nu a fost pentru contemporanii săi decât un fapt divers, limitat ca interes la zona Ierusalimului. Ulterior însă, discipolii lui Iisus şi în special cei care au ajuns să fie denumiţi cei 12 apostoli au făcut din aceste patimi îndurate de Christos şi din învierea sa, evenimentul central al unei noi religii, creştinismul, care s-a răspândit în lumea întreagă.

Pilat din Pont, un prefect sub presiune

Pentru conducerea diferitelor provincii ale imensului lor imperiu, romanii trimiteau guvernatori (sau prefecţi sau procuratori) care erau acreditaţi cu putere administrativă, judiciară şi militară, căci atribuţiile lor se intersectau cu toate aceste domenii. Romanii aveau unele principii înţelepte pentru a guverna popoarele, atât de diferite, care locuiau în numeroasele provincii ale imperiului: conform acestora, trebuia să se ţină cont de particularităţile etnice şi religioase ale fiecărui popor şi să se evite perturbarea acestora, menţinând totodată ordinea publică. Un contraexemplu elocvent, Pilat din Pont, procurator al Iudeii între anii 26 şi 36 e.n., nu a respectat mai deloc aceste reguli de bun-simţ.

Exemplu tipic de funcţionar incompetent, Pilat nu a fost capabil să reconcilieze legile romane cu mentalitatea şi obiceiurile iudaice. Rolul său necesita o mare abilitate şi diplomaţie, care îi lipseau cu desăvârşire – de aceea a şi fost demis din această funcţie şi repatriat în anul 36. Se pare că el nu s-a preocupat să cunoască obiceiurile şi caracteristicile iudaismului, şi prin acţiunile sale iresponsabile şi lipsite de consideraţie i-a jignit pe evrei, nesocotindu-le credinţele religioase, ceea ce a condus în diferite ocazii la evenimente sângeroase. La începutul mandatului său, el a lăsat să intre în Ierusalim trupe de soldaţi ce purtau flamuri cu efigii ale împăratului roman. Întrucât legea iudaică interzicea plasarea în Oraşul Sfânt a oricărei reprezentări de acest gen, locuitorii Ierusalimului au fost indignaţi. A urmat o revoltă populară căreia i s-au alăturat şi locuitorii oraşelor învecinate şi, în cele din urmă, Pilat a fost nevoit să retragă din Oraşul Sfânt flamurile romane.

Pilat nu a ţinut cont de acest prim avertisment. Ulterior, atunci când a vrut să construiască un apeduct, a cerut fonduri din tezaurul sacru al Templului, provocând violente contestaţii. De data aceasta însă, Pilat a prevăzut problemele şi a infiltrat în mulţime soldaţi romani înarmaţi cu bastoane care, la comanda sa, i-au lovit pe manifestanţi. Incidentul s-a soldat cu numeroase morţi în rândul evreilor.

Şi în cazul lui Iisus, procuratorul Iudeii nu a fost la înălţimea situaţiei. Somat să îl judece pe Iisus, în ciuda propriilor îndoieli, el a cedat presiunii populare. Astfel el a eşuat să-şi îndeplinească obligaţiile de magistrat. Gestul lui Pilat de a-şi spăla mâinile a devenit celebru. Confruntat cu riscul unei revolte populare, Pilat îl abandonează pe Iisus mulţimii şi apoi rosteşte cuvintele care au devenit celebre: „Eu nu sunt vinovat de sângele acestui om drept.” Este doar o modalitate de a afirma că îşi declină orice responsabilitate, dar aceasta nu-l absolvă nicidecum de vină.

Cariera lui Pilat s-a încheiat cu un ultim act de violenţă, când  a ordonat masacrarea samaritenilor adunaţi pe muntele Garizim. De data aceasta, Imperiul nu a mai tolerat acţiunile procuratorului, care a fost demis şi escortat înapoi la Roma de către guvernatorul Siriei, Vitellius. Pilat a revenit astfel la Roma la scurt timp după moartea împăratului Tiberiu. Nu se cunoaşte precis destinul său ulterior. Conform unor istorici, el ar fi fost exilat în Galia, conform altor surse el s-ar fi sinucis. Indiferent de soarta sa ulterioară, Pilat a rămas cu reputaţia unui execrabil om politic şi magistrat.

Cicero, cel mai mare avocat al lumii romane, a luat-o pe căi greşite în politică

Înainte de a părăsi lumea romană pentru a analiza o altă eroare judiciară celebră (condamnarea lui Socrate), merită să menţionăm unele detalii mai puţin cunoscute despre Cicero. Considerat a fi cel mai mare orator şi avocat al Imperiului Roman, jurist reputat pentru integritatea sa, Cicero a afirmat în repetate rânduri că acţiunile sale sunt guvernate întotdeauna de onoare. Totuşi, după apariţia unor personalităţi precum Cezar în rândul grupării politice a reformatorilor (populares), el s-a alăturat conservatorilor (optimales).

În ciuda excelentei sale reputaţii, Cicero este responsabil de unele nedreptăţi şi erori judiciare. Un astfel de caz este acela al lui Clodius, cunoscut inamic al lui Cicero. Rivalitatea celor doi a pornit de la faptul că Clodius, desfrânat notoriu, s-a deghizat în femeie pentru a asista la un ritual iniţiatic al unor femei romane. Fiind descoperit, a urmat un mare scandal şi un proces, în cadrul căruia Cicero a fost acuzatorul. Incoruptibilul avocat l-a spulberat pe Clodius în discursul său, dar cu toate acestea respectivul a fost pus în libertate. De atunci, cei doi au rămas duşmani declaraţi până la moartea lui Clodius, care a fost asasinat de un anume Milon. Motivat de ură, Cicero s-a oferit să îl apere pe ucigaşul lui Clodius şi a ţinut un discurs fulminant, dar contrar oricăror principii ale dreptăţii sau bunului-simţ, acoperindu-se de ruşine cu acea ocazie.

Tot Cicero a fost responsabil şi de aşa-numita afacere Catilina. În anul 63, Catilina, candidat din partea grupării populares, a pierdut – în mod nedrept, de altfel – alegerile şi a pus la cale o conspiraţie. Cicero, pe atunci consul, l-a interpelat în plin Senat, dar nu s-a mulţumit cu aceasta, ci a pledat pentru promulgarea unei decizii a Senatului care l-a condamnat la moarte, fără judecată, pe Catilina. Cicero a fost convins la momentul respectiv că gestul său a salvat Republica.

Spiritul critic şi înţelepciunea, condamnate la moarte
  
Socrate a fost la vremea sa ţapul ispăşitor ideal. A avut perfectă dreptate atunci când le-a spus judecătorilor săi că el moare ca victimă a unui exces de democraţie şi a dictaturii ignoranţei. În primăvara anului 399 î.e.n., Socrate a fost subiectul unei plângeri depuse la Arhonte (acest titlu era dat în Grecia, şi în special în Atena, magistraţilor care conduceau cetatea. La atenieni, de exemplu, existau nouă arhonţi, şi ei erau numiţi pentru un an). Acuzatorul lui Socrate era un oarecare Meletos, un poet ratat, susţinut de un tăbăcar bogat, Anytos şi de un orator puţin cunoscut pe nume Lycon. Acuzaţia formulată este gravă: „Socrate încalcă legea pentru că el nu recunoaşte zeii cetăţii şi introduce noi divinităţi; el încalcă de asemenea legea pentru că îi corupe pe tineri. Pedeapsa solicitată: moartea.”
 
„Moartea lui Socrate” de Jacques-Louis David
 
Arhontele solicită o anchetă rapidă şi apoi trasmite dosarul tribunalului, conform legii. Procesul urma să se desfăşoare în faţa unui juriu alcătuit din 501 de cetăţeni ai Atenei, traşi la sorţi. În cursul procesului, Socrate a fost discreditat şi acuzat de tot felul de grozăvii: că şi-ar fi bătut joc de religia tradiţională, că s-ar părea că se îndoieşte de existenţa „nemuritorilor”, că susţine că ar fi fost inspirat de un demon – acesta, de altfel, i-ar fi sugerat să rămână în oraş şi să se prezinte la proces. Mulţi ar fi preferat ca el să părăsească oraşul, căci fiind foarte renumit, condamnarea sa ar fi fost în defavoarea Atenei. După cum s-a exprimat Anytos: „Odată ce Socrate a fost chemat în judecată, el trebuie să moară, căci altfel fiii noştri vor fi pierduţi dacă îi vor urma învăţătura.” Aici este de fapt miezul problemei: spiritul critic al lui Socrate este deranjant pentru contemporanii săi, căci el şi-l exercită asupra a tot şi a tuturor, incitând oamenii să pună unele întrebări incomode. Încă din anul 423 î.e.n., Aristofan l-a portretizat într-un personaj al piesei „Norii”, care îi convingea pe tineri să se poarte fără respect faţă de părinţii lor, chipurile prin intermediul filosofiei. Socrate este autorul celebrei maxime: „Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic”, prin aceasta criticându-i pe cei care se credeau învăţaţi şi nu erau capabili să recunoască sincer dacă nu ştiau ceva.
 
„Este mai dificil să eviţi răul decât moartea”
 
Socrate nu şi-a pregătit apărarea, afirmând că preferă să se încreadă în înţelepciunea concetăţenilor săi. El a refuzat oferta lui Lysias, un avocat celebru, de a-l apăra. Ca şi acuzatorii săi, a luat cuvântul pentru un timp limitat, măsurat de o clepsidră cu apă. Socrate a ales o apărare riscantă în faţa unui tribunal deja instigat împotriva lui. El afirmă că a fost calomniat într-atât de mult încât ar avea nevoie de săptămâni în şir pentru a lua în discuţie fiecare aspect amintit de acuzatorii săi şi a dovedi falsitatea acuzaţiilor. De asemenea, el respinge în ansamblu toate argumentele acuzării afirmând că „nici măcar un singur cuvânt din acestea nu este adevărat”. În plus, el explică faptul că i-a pus în dezavantaj pe cei puternici şi astfel şi-a făcut numeroşi duşmani răuvoitori care au impresia că ştiu totul, dar în realitate nu ştiu nimic. El reaminteşte cu un aer ironic modul în care îşi pune în încurcătură interlocutorii, evidenţiindu-le contradicţiile. El susţine că întreaga sa viaţă pledează în favoarea sa, dar pe de altă parte era conştient că soarta sa era deja hotărâtă dinainte de proces.

I s-a reproşat că nu se implică în acţiuni publice în acea perioadă de criză, marcată de diverse dezastre – el a răspuns că este mai valoros să se preocupe de sufletul său decât de cetate, şi că astfel serveşte Atena în felul său, fără a se implica în certurile diferitelor facţiuni, în luptele şi vendetele neîntrerupte care au urmat după moartea lui Pericle, victoria Spartei, instaurarea guvernului celor 30. Nimeni nu a amintit de eroismul de care a dat dovadă Socrate în război, de refuzul său de a se supune tiranului Critias, atunci când acesta i-a interzis să vorbească în public. După Socrate, este mai bine să te supui zeilor şi nu oamenilor, şi deoarece a slujit binelui întreaga viaţă, aceasta ar trebui să îi atragă recunoştinţa oamenilor şi nu vreo condamnare. El a cerut în acest context să fie hrănit de către comunitate pentru tot restul vieţii sale, iar judecătorii au considerat această solicitare o insultă. Publicul a fost uimit şi de faptul că Socrate nu a fost însoţit de soţia, copiii şi apropiaţii săi la proces, considerând aceasta un afront în plus.

Uluitor este nu atât faptul că în acest proces s-a pronunţat o condamnare la moarte, cât slaba majoritate cu care sentinţa a fost adoptată: din 501 de juraţi, s-a decis condamnarea la moarte cu foate puţine voturi în plus (după unele surse, doar 3, după altele, 30 de voturi în plus). Socrate a comentat: „Pentru a fi achitat ar fi fost suficient să vă spun ceea ce doreaţi să auziţi, dar prefer să mor decât să trăiesc o viaţă cumpărată cu acest preţ. Cel mai dificil nu este să eviţi moartea, ci să eviţi răul. Drumurile noastre se despart: eu sunt condamnat la moarte, voi vă faceţi vinovaţi de impostură şi nedreptate în faţa Adevărului.”

Contrar obiceiurilor ateniene, execuţia sentinţei nu a urmat imediat după proces. Socrate a mai dispus de o lună, perioadă în care a fost închis, iar mulţi sperau că el va fugi – prietenii săi au pus la cale planuri de evadare. Fidel principiului său de a nu răspunde unei nedreptăţi cu o altă nedreptate, Socrate a ales să rămână în închisoare, dezamăgindu-i astfel pe toţi cei care considerau că sentinţa ce i-a fost dată era o mare greşeală. În momentul execuţiei, el a fost obligat să se sinucidă, respectiv a băut o cupă cu otravă (aşa era obiceiul să fie omorâţi condamnaţii la moarte), înconjurat de discipolii şi prietenii săi.

Pentru mulţi atenieni a fost evident că Socrate a demonstrat lipsa de substanţă a acuzaţiilor care i-au fost aduse şi condamnarea sa la moarte era nedreaptă şi nejustificată. Pentru Platon, prieten apropiat al lui Socrate, indignarea pe care i-a trezit-o procesul a determinat dedicarea sa totală către filosofie. Socrate nu a fost condamnat din motive politice sau religioase şi nici măcar dintr-o răzbunare personală, ci pentru a satisface mediocritatea majorităţii, incapabilă să se ridice la înălţimea lui. Aceasta este revenirea la democraţie şi la puterea pe care democraţia o dă fiecărui cetăţean în a decide dacă un mare înţelept trebuie să moară sau să trăiască. Cu ani în urmă, tiranul Critias l-a cruţat pe Socrate, deşi acesta nu i s-a supus; mai apoi, poporul îl ucide, cu o decizie luată cu o majoritate de 30 de voturi, adică insignifiantă, dar în numele libertăţii – şi nimeni nu poate împiedica această crimă. Aşa cum le-a spus Socrate acuzatorilor săi, el a murit ca victimă a unui exces de democraţie, democraţia fiind „dictatura ignoranţei”.
 
 

yogaesoteric
6 aprilie 2012
 

 

 

 

Articole publicate recent

> 20 NoiembrieOficial american: În scurt timp SUA se va desface

> 20 NoiembrieUn fost șef de la Google dezvăluie ce se află în spatele rețelelor sociale

> 20 NoiembrieCauze ale rămânerii în urmă

> 20 NoiembrieMilitarii din SUA, la toaletele femeilor

> 19 NoiembriePatru căi în aparență amiabile de scindare a Europei. România, invitată politicos în viteza a doua a UE

> 19 NoiembrieViktor Orban - Bruxelles-ul aplică planul lui Soros privind migrația și vrea să aducă 1 milion de migranți în Europa în fiecare an

> 19 NoiembrieS-a creat «Vantablack», cel mai închis la culoare material inventat vreodată, din nanotuburi de carbon

> 17 NoiembrieConfort şi libertate

> 17 NoiembrieCum s-au folosit date personale extrase de la populaţie prin FB şi Google pentru manipulare în alegerile prezidenţiale din SUA

> 17 NoiembrieSe restartează America?

> 17 NoiembrieDemitizarea lui Berbeceanu

> 16 NoiembrieEuro de la un sistem convergent la unul divergent

> 16 NoiembrieTu ce vei face când angajatorul îţi va cere să dai imediat jos crucea de la gât?

> 15 NoiembrieDezvăluirile uimitoare ale unui fost ofiţer SRI

> 15 NoiembrieThe Guardian: Fost director CIA ar fi conspirat cu agenţi străini pentru a falsifica dovezi despre conexiunile lui Trump cu Rusia

> 14 NoiembrieSerie de Cursuri Publice Keshe – Înțelegerea Științei Plasmei

> 14 NoiembrieMiracol – Un japonez a supraviețuit atât bombardamentului de la Hiroshima, cât și celui de la Nagasaki. A trăit peste 90 de ani!

> 14 NoiembrieDeutsche Welle: «Prosperitatea ca iluzie bine întreţinută: în România, sărăcia a devenit ceva invizibil, un fapt ascuns şi neglijat cu premeditare!»

> 14 NoiembrieDe ce îl iubesc conservatorii pe Putin

> 13 Noiembrie Fii mulţumit cu ceea ce ai!

> 13 NoiembrieEste necesară o detoxifiere culturală

> 13 NoiembrieAşa se prepară un denunţător – Interceptări cu «manelistul DNA» Ciprian Man

> 13 NoiembrieNeoatlantismul dintre mări

> 13 NoiembrieTrump: Presa falsă deformează democrația în țara noastră

> 12 NoiembrieAvertismente cu tâlc – Putin: Nicio ţară de pe Pământ nu va supravieţui unui război nuclear

> 12 NoiembriePentru a sensibiliza cât mai puternic opinia publică, femeile s-au dezbrăcat și au protestat

> 12 NoiembrieUn angajat McDonald’s a fost concediat după ce a postat pe internet poze cu resturile «dezgustătoare» dintr-o mașină de înghețată

> 11 NoiembrieFlorin Morariu, eroul de la Londra: «Sunt un simplu om care crede în Dumnezeu. Și cred că Dumnezeu m-a ajutat»

> 11 NoiembrieCocktail geopolitic abraziv. Qatar: bombe, un Prinţ Întunecat, gaz şi nelipsiţii hackeri ruşi

> 11 NoiembrieCehia i-a cerut României să lupte împreună împotriva brandurilor ce oferă calitate inferioară în Europa de Est

> 10 NoiembrieGhid nou de adresare, fără «Doamnelor şi domnilor»

> 10 NoiembrieCine conduce România?

> 10 NoiembrieChinezii au creat trotuare special demarcate pentru utilizatorii de telefoane mobile. Cât de gravă este dependența de astfel de dispozitive în China?

> 9 NoiembrieO fantomă bântuie prin România – Stafia antipatriotismului deşănţat şi a trădării naţionale

> 9 NoiembrieOmenirea, pe cale de dispariţie

> 9 NoiembrieO ţeapă americană

> 8 NoiembrieSupervulcanul Yellowstone poate erupe oricând!

> 7 Noiembrie526 mil. euro, paguba adusă statului de contractul Bechtel adoptat de guvernul Năstase prin OUG

> 7 NoiembrieIstoricul Alex Stoenescu face dezvăluiri despre generația facebook: În următorii 15-25 de ani va fi un dezastru al competenței

> 7 NoiembrieJurnalist român, interviu pentru Liberation: «Eu am avut rolul scânteii care a declanşat protestele din Bucureşti»

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga