Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Yoga >Meditaţia yoghină >
Comentarii utile despre practica meditaţiei (II)

de profesor yoga Dan Bozaru
 
 
Citiţi aici prima parte a acestui articol
 
La început, analiza pe care o facem în timpul meditaţiei implică folosirea cuvintelor, cam ca atunci când ne apar gânduri fugitive cu privire la o situaţie, la un eveniment sau la o persoană, ori ca atunci când susţinem adevărate monologuri interioare despre o părere sau cauză pe care o considerăm importantă. Pe măsură ce ne adâncim în starea meditativă, discursivitatea începe să fie înlocuită gradat cu idei ample, care nu necesită neapărat prezența cuvintelor pentru a fi înţelese. Acele idei vehiculează mai curând stări de spirit şi cunoaştere la un nivel înalt. Aceasta este etapa în care putem spune că ne apropiem de straturile superioare ale mentalului, când ne aflăm în zona intelectului rafinat şi când apar germenii manifestării intuiţiei spirituale. Este o fază în care conştiinţa corporală, deşi încă prezentă, nu deranjează totuşi, ba chiar se poate traduce printr-o stare foarte plăcută de confort şi armonie organică. De asemenea, procesele mentale par a se încetini şi totodată a se „lumina”, iar noi avem sentimentul că începem să ne înălţăm şi să privim totul într-un gen de viziune globală. Această senzaţie nu poate să fie impusă mental şi nu reprezintă un act de voinţă egotică. Ea este, în schimb, rodul unei rafinări a conştiinţei, care atrage și senzaţia unei dilatări mentale extraordinar de mari. După minutele care marchează ascensiunea şi dilatarea, apare gradat o „liniştire”, iar noi părem că ne obişnuim cu noua condiţie în care ne aflăm. Rămânem astfel oarecum „în suspensie”, parcă plutind undeva la mare înălţime. Totodată suntem conştienţi de faptul că activitatea mentală s-a diminuat foarte mult şi suntem înconjuraţi de linişte.
Mulţi practicanţi consideră în mod greşit că atunci au pătruns în aşa-numitul supramental, în starea ce transcende mintea, însă nu este așa. E doar o perioadă de tranziţie și, chiar dacă starea este foarte cuprinzătoare, dilatată, rafinată şi uşor euforică, totuşi ea păstrează destul de clar senzaţia de spaţiu imens în care ne-am dilatat, senzaţia de scurgere temporală sau de discursivitate a gândurilor. Pătrunderea în supramental nu se face doar la nivel declarativ, nu este de ajuns să spunem sau să credem, după posibilităţile noastre, că am pătruns în această realitate foarte înaltă a conştiinţei. Pătrunderea în supramental este marcată de o stare profundă de conştiinţă, în care cele mai multe dintre ideile sau tendinţele noastre mentale obişnuite au dispărut. Senzaţia generală este atunci că „ai uitat să gândeşti”. Apare de asemenea o senzaţie de intensitate foarte mare, deşi nu putem spune cu claritate ce anume s-a intensificat. Percepţia generală este aceea că întregul câmp al conştiinţei a căpătat această proprietate de intensitate, care în acelaşi timp apare şi ca o claritate foarte mare. De asemenea, avem senzaţia că putem cunoaşte ce dorim în orice punct sau în orice direcţie vrem, dar descoperim că atunci când ne manifestăm astfel voinţa, coborâm imediat în domeniul mental. Simţim asta ca o îngreunare a fiinţei şi ca o stare de uşoară indispoziţie. Acest lucru se petrece deoarece pătrunderea în domeniul supramental a fost încă incipientă și ne aflam încă destul de aproape de zona de tranziţie, între activitatea mentală şi cea în care funcţionarea obişnuită a minţii este transcensă.

Pentru a ne adânci din ce în ce mai mult în conştiinţa domeniului supramental este necesar, mai ales la început, să rămânem cât mai imobili la nivel mental după realizarea tranziţiei. Nu trebuie să facem nimic. Nu gândim nimic. Nu acţionăm în niciun fel. Ne dăm însă repede seama că nu putem proceda astfel, decât dacă devenim foarte vigilenţi, dacă reuşim să ne păstrăm într-o stare de atenţie continuă şi extrem de focalizată. Asta creează senzaţia că ne focalizăm spre o zonă foarte îngustă, care tinde să devină un punct. În mod curios, această aparentă „restrângere” a fiinţei noastre ne conduce simultan către o expansiune a fiinţei noastre, diferită însă de acea dilatare extraordinară a mentalului superior, care a precedat intrarea în supramental. Ea este mult mai rafinată şi are o „consistenţă” nouă; este un fel de spaţiu cu mai multe dimensiuni.
Când am ajuns în această zonă a meditaţiei, ne aflăm destul de aproape de revelarea naturii noastre divine esenţiale - Sinele Suprem. Revelaţia însăşi nu este un proces, nu se întinde pe mai multe etape de-a lungul unei perioade de timp. Atunci când apare, ea este fulgerătoare. Însă ce anume o determină? Cum o putem influenţa? Adevărul este că ea nu e determinată de nimeni şi de nimic şi, în mod sigur, nu o putem influenţa în niciun fel.

Ajungem astfel la un punct important al înțelegerii noastre. Vorbim mereu despre „revelarea Sinelui” sau că „ne-am revelat Sinele”. Dar cine, cui şi-a revelat ce? Din expresiile automate pe care le rostim, adeseori se desprinde că rămâne întotdeauna un „eu” căruia i s-a revelat ceva care se numeşte „Sine”. Revelarea are totdeauna sensul de a ne arăta ce sau cine suntem noi cu adevărat şi, întrucât vorbim despre „revelarea Sinelui”, rezultă că de fapt noi suntem Sinele. Asta înseamnă că acel „eu” despre care spunem că „i s-a revelat Sinele” nu poate fi decât fals. Într-adevăr, el este egoul, adică persoana în sensul de individualitate, care îşi atribuie „revelarea”. Dar egoul nu este real, ci fals; el este o construcţie mentală, menită să ne inducă în eroare, la fel cum un miraj ne poate face să credem că ceea ce vedem în căldura deşertului este o oază cu apă rece şi palmieri, când în realitate nu este aşa. Putem spune deci că egoul nu există.
Atunci, cui se revelează Sinele? Nimănui în mod special, decât lui însuşi. În acest caz, termenul „revelare” devine oarecum impropriu, pentru că în realitate nu descoperă nimic nou pentru nimeni. În jocul său cosmic, Sinele doar „se face” că află ceva nou şi pentru asta el îşi asumă condiţia „individuală”. În felul acesta apare ideea că „individualitatea” se descoperă pe ea însăşi, în sensul că ea îşi află „originea”. Chiar şi această „descoperire” a naturii esenţiale are însă nevoie de o anumită maturare în timp, de o aprofundare care se face în timpul meditaţiilor adânci. Revelarea Sinelui este acel flash iluminator care aduce convingerea interioară de nestrămutat că adevăratul „eu” este tot ceea ce ne înconjoară şi că sursa acestui tot este „eu”. Din păcate, ceea ce se întâmplă de multe ori este că acel flash iluminator nu ajunge să fie la fel de profund trăit pentru toţi cei care îl simt. Adevărul lui nu este investigat mai apoi cu atenţie de cei care l-au trăit o dată. Astfel, forţa teribilă a iluziei, care se manifestă prin puterea ideii de individualitate, ajunge să estompeze destul de repede lumina adevărului care a strălucit pentru o fracţiune de secundă în fiinţă. Cu timpul, ea poate chiar să o adumbrească din nou.

În timpul meditaţiei nu trebuie să creăm diferenţe mentale între „eu”, adică cel care meditează şi Sinele pe care vrem să ni-l revelăm ca natură esenţială a noastră. Mintea este astfel structurată încât să asocieze aproape în mod automat ideea de „eu” cu corpul fizic, cu aspiraţii ori cu alte tipuri de manifestări psihomentale. Aceasta nu ar face decât să introducă în ecuaţia revelării un factor perturbator, pentru că atunci ne este indusă într-un mod subversiv ideea că „vom cunoaşte Sinele”. Însă mintea nu poate cunoaşte decât în mod relativ, căci este nevoie de un subiect cunoscător şi de un obiect pe care acesta să-l cunoască. Pe de altă parte, Sinele este unica realitate şi în această situaţie nu există nimeni care să-l cunoască și, de asemenea, nu există nimic care să poată fi cunoscut. Din această cauză, ideea noastră de a ne căuta Sinele sau de a ajunge într-un final să-l descoperim undeva, după vreun colţ, este eronată şi nu ne poate duce la un rezultat viabil. Nu putem cunoaşte Sinele ca pe un obiect, întrucât noi înşine suntem chiar Sinele. Prin urmare, atitudinea noastră în timpul meditaţiei trebuie să fie mai curând aceea de a urmări să ne identificăm cu însăşi natura noastră lăuntrică, care este Sinele, nu de a o cunoaşte ca pe o informaţie nouă, separată de noi înşine. Dar cum putem face asta? Capcana există chiar aici, în întrebare; cine vrea să se identifice cu Sinele? Nu există nimic în afara Sinelui, deci cine este entitatea care doreşte să se identifice cu el? Aşadar, dacă nu există nicio astfel de entitate în afara Sinelui, măcar să urmărim să rămânem cât mai imobili, atât cu trupul cât şi cu mintea, deoarece în felul acesta este posibil să survină unificarea. Este un sfat bun, dar din nou se pune întrebarea: cine cu ce să se unifice? Cine depune efortul său strădania pentru a rămâne imobil?
Constatăm din toate acestea că ideea subtilă de individualitate, care este diferită de Sine, se impregnează aproape în fiecare gând sau în fiecare intenţie pe care o manifestăm. De aceea, meditaţia are în primul rând virtutea de a ne face să devenim extrem de atenţi şi vigilenţi faţă de gândurile şi atitudinile pe care le avem în timp ce o desfăşurăm. Descoperim astfel că, deşi este clar că nu suntem nici corpul fizic, nici gândurile sau mintea, totuşi rămâne sentimentul profund şi neschimbător al existenţei noastre. Putem suferi transformări dintre cele mai diverse şi la toate nivelele, dar nu putem spune că sentimentul de a exista s-a transformat. Tot eu sunt şi la doi ani, şi acum; nu este altcineva, este acelaşi „eu”. Observăm că aici este vorba despre „eu-l” pur, care nu este asociat cu ceva. Nu este asociat cu trupul ori cu mintea, cu numele ori cu faima. Aici este vorba despre „eu sunt” şi atât: pur, neatins, imuabil, neschimbător, veşnic. Este o eternă şi nealterată constatare a faptului că exist, iar această constatare, aceeaşi în toate secvenţele de timp, de spaţiu şi de dincolo de ele, este însăşi Conştiinţa Pură.
Conştiinţa este deci sentimentul că noi suntem, că existăm. În mod obişnuit, oamenii nici măcar nu sunt conştienţi că există în acest mod pur, subiectiv, ci tind, sub imperiul forţei iluziei, să se asocieze mai mereu cu numele şi forma exterioară. De aici survin toate problemele şi turbulenţele vieţii. În meditaţie, însă, avem ocazia să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra acestor aspecte. Am înţeles, deci, că noi suntem de fapt Conştiinţa, deoarece la baza existenţei noastre se află mereu acest „eu sunt” inalterabil. Pe de altă parte, eu sunt Sinele, pentru că Sinele asta înseamnă - eu, unica realitate. Deci Conştiinţa, adică „eu sunt” este Sinele, iar acesta este Realitatea.
Totuşi, ne putem spune: bine, sunt Conştiinţa, dar în definitiv ce este această Conştiinţă? Este ea substanţială? Nu o văd, nu o percep, dar totuşi pare că o experimentez continuu. Într-adevăr, după toate concluziile de mai sus rezultă că suntem nimic prin raport la lumea fenomenală. Noi existăm ca Pură Conştiinţă şi în acelaşi timp nu existăm pentru manifestare. Întotdeauna când fenomenalitatea apare, Adevărul tinde să se oculteze. Iar când Adevărul iese la iveală şi străluceşte cu putere, lumea manifestată dispare. Îmbinarea şi înţelegerea perfectă a acestor două aspecte este o etapă ultimă, care ţine de desăvârşirea spirituală absolută.

Tendinţa reflexă în timpul meditaţiei este aceea de a descoperi ceva concret, de care să ne agăţăm ca suport, aşa cum în meditaţiile de tip laya-yoga folosim o mantra, iar în alte meditaţii folosim o imagine a divinităţii aleasă spre adorare, un nume al Divinului, ori chiar o reprezentare geometrică simbolică, o yantra a unei sfere de forţă şi conştiinţa macrocosmică. Aici, însă, mergem direct la rădăcina problemei şi investigăm chiar sursa.
În contextul meditaţiei, cel mai dificil este să fim. Ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă doar să fiu? Ce înseamnă „eu sunt”? Mai bine zis, cum se înţelege această realitate? Deşi sentimentul existenţei este evident pentru noi toţi, deoarece nu putem afirma că nu existăm, în mod paradoxal acest sentiment nu poate fi trăit. În schimb, pare că el ne trăieşte pe noi. Oricât am încerca să-l identificăm cu ceva sau altceva, nu putem realiza asta. El apare ca fiind gol, nimic şi, totuşi, prin aceasta este perfect plin şi fără fisură. Este imposibil să ne „identificăm” cu el, deoarece noi suntem deja el. Orice dorinţă de a-l cunoaşte sau înţelege nu are sens, pentru că nu are niciun corespondent. „Eu sunt” este subiectul suprem şi niciodată subiectul nu poate deveni obiect al observaţiei. Atunci, cum înţelegem totuşi că eu sunt în mod profund, irevocabil, etern şi perfect pur? Nu putem decât să rămânem într-o aşteptare extrem de vigilentă, fără ca aceasta să implice vreo încordare din partea noastră. Orice contracţie mentală ar însemna automat implicarea ideii de alt „eu”, care nu poate fi decât fals, adică o contrafacere a minţii, o atribuire greşită naturii noastre esenţiale. În acest demers al vigilenței, care se traduce printr-o linişte şi o claritate interioară extraordinară, poate surveni spontan, ca un veritabil act de graţie, momentul revelării Sinelui. Adâncimea lui abisală nu poate fi redată prin cuvinte, iar condiţia interioară care survine atunci poate fi doar intuită. Fructul s-a copt şi el a fost imediat cules. Divinitatea noastră este atunci revelată. Rămâne doar să asimilăm şi să expansionam cât mai adânc acest adevăr în contextul experienţei vieţii pe care o trăim.

Relaţia dintre ghidul spiritual desăvârşit şi aspirantul spiritual a constituit, din timpuri străvechi, subiectul unor vii şi foarte interesante dezbateri. Dintre multitudinea de aspecte care sunt implicate în această relaţie ne vom opri la cel care priveşte identitatea de Sine. Graţia ghidului spiritual este fundamentală în cazul eliberării aspirantului, însă ghidul spiritual este chiar Sinele, el este Conştiinţa Supremă pe deplin trezită şi manifestată în corpul său material. Pe de altă parte, aspirantul spiritual autentic simte iubirea neţărmurită şi devoţiunea sinceră şi totală către ghidul său spiritual, însă de multe ori el pare să se oprească la acest nivel, refuzând să înţeleagă lucrurile mai departe, în esenţa lor. A spune, de pildă, ca între aspirant şi ghidul său spiritual desăvârşit nu este nicio diferenţă fundamentală înseamnă pentru mulţi o blasfemie. Şi totuşi există o identitate esenţială între cei doi, pentru că atât ghidul spiritual, cât şi aspirantul sunt, în natura lor esențială, Sinele, Conştiinţa Supremă. Diferenţa între ghidul spiritual eliberat şi aspirant constă în faptul că, în timp ce primul a înţeles şi a realizat efectiv ce anume este în realitate, aspirantul încă crede cu tărie ca el este ceea ce, de fapt, nu există.
Întregul proces al realizării de sine, toate ritualurile de invocare a ghidului spiritual, orice act de adoraţie a sa nu reprezintă decât forme mai mult sau mai puţin directe de a determina conştiinţa aspirantului să înţeleagă că în realitate nu există nici cea mai mică diferenţă între el şi ghidul său spiritual. Cel care adoră şi cel care este adorat, cel care înţelege şi cel care explică, cel care dăruieşte graţia şi cel care o primeşte este acelaşi în veşnicie, Sinele Suprem. Atât ghidul spiritual, cât şi aspirantul, ca forme în manifestare ce trăiesc anumite experienţe şi legături de-a lungul sutelor sau miilor de existenţe, nu sunt decât roluri pe care Sinele le joacă pe scena vieţii şi pe care el însuşi le admiră în acelaşi timp, extaziat de propriul său mister insondabil.

Articol preluat din revista Yoga Magazin nr. 77
 
Citiţi şi:
 
yogaesoteric
21 mai 2012

 

 

Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga