Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Yoga >Meditaţia yoghină >
Prezentarea meditațiilor din cadrul TABEREI SPIRITUALE YOGHINE DE VACANŢĂ® - Costineşti 2012 (1-11 August)

MIERCURI, 1 AUGUST

Consacrarea către Dumnezeu, în mod total şi necondiţionat, a fructelor tuturor acţiunilor benefic integrate ce vor fi realizate de către noi în această Tabără spirituală yoghină de vacanţă®
 

Fiinţa umană se poate apropia şi poate intra în comuniune spirituală profundă cu Dumnezeu Tatăl în orice moment, prin orice fel de acţiune benefică pe care ea o face, indiferent de natura acesteia, dacă atunci fiinţa umană respectivă consacră în mod integral şi necondiţionat lui Dumnezeu Tatăl toate fructele acţiunii respective (care este la modul fundamental bună).

Pentru realizarea consacrării către Dumnezeu Tatăl este înainte de toate necesar ca fiinţa umană să aibă o intensă stare lăuntrică de deschidere spirituală şi umilinţă. Această atitudine spirituală este de fapt o cheie fundamentală în întreaga practică spirituală de ordin lăuntric. În momentul oferirii fructelor unei acţiuni lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu primeşte această ofrandă, ce urmează ulterior să fie fructificată prin acţiune, practic acea acţiune nu mai este înfăptuită de fiinţa umană în cauză, pentru că de fapt adevăratul făptuitor este atunci chiar Dumnezeu, căruia fiinţa umană care realizează consacrarea i-a oferit în totalitate şi în mod necondiţionat orice fel de rezultate. În situaţia în care fiinţa umană consacră lui Dumnezeu şi atunci când consacrarea ofrandelor acţiunilor ei este primită de către Dumnezeu, fiinţa ajunge să fie ghidată, inspirată şi susţinută în mod direct de către Dumnezeu Tatăl. Într-o astfel de situaţie, ea se deschide faţă de eternitatea şi infinitatea lui Dumnezeu şi atunci ea poate să trăiască, într-o anumită măsură, o stare profundă de comuniune spirituală cu Dumnezeu. Menţinând aproape în fiecare clipă starea de consacrare a fructelor acţiunilor noastre lui Dumnezeu şi urmărind apoi să fim cât mai atenţi la răspunsul lăuntric afirmativ, manifestat sub forma unei stări de comuniune intimă, tainică cu fiinţa infinită a lui Dumnezeu, fiecare putem să trăim, chiar în clipa prezentă, starea de nemurire spirituală. În această ipostază, fiinţa noastră este capabilă să simtă în mod inefabil că Dumnezeu o îmbrăţişează şi că, în acelaşi timp, ea este capabilă să se deschidă la rândul ei şi să-L îmbrăţişeze plină de dragoste pe Dumnezeu Tatăl, chiar în propriul ei univers lăuntric, acum dilatat şi perceput în dimensiunea sa infinită de Microcosmos. Devenim în felul acesta părtaşi la starea de nemurire spirituală, la starea de eternitate pe care Dumnezeu ne-o transfuzează direct, imediat după realizarea consacrării, atunci când el ne oferă răspunsul său afirmativ pentru realizarea acelei acţiuni. În această situaţie, noi putem să simţim după ce am realizat consacrarea că Dumnezeu se manifestă în şi prin noi, şi astfel noi Îi putem simţi direct, chiar în fiinţa noastră, inspiraţia, forţa, graţia, puterea şi, ceea ce este cel mai important din punct de vedere practic, noi vom fi absolviţi atunci de efectele acţiunii respective, ale cărei consecinţe ar fi trebuit altfel să ni le asumăm ca urmare a acţiunii realizate, în condiţiile în care nu am fi făcut consacrarea.

Pentru a putea realiza cât mai bine consacrarea către Dumnezeu, trebuie să facem să apară în noi o stare de sinceritate totală, pentru că atunci când nu avem nicio făţărnicie şi niciun fel de ascunziş, putem cu adevărat să simţim răspunsul real care vine de la Dumnezeu. Această sinceritate se referă la atitudinea lăuntrică în care noi realizăm că nu avem cum să ascundem în inima noastră ceva faţă de Dumnezeu. Este vorba de o atitudine interioară, care adesea este numită sinceritate cu propria fiinţă. De fapt este chiar sinceritatea noastră în raport cu Dumnezeu, care este perceput ca prezenţă vie în chiar universul nostru lăuntric. Tocmai de aceea, având această stare, Îi vom putea dărui lui Dumnezeu din inimă ceea ce vom realiza ca acţiune, şi astfel să Îi solicităm totodată în mod direct ghidarea, îndrumarea, pentru a avea astfel răspunsul just la ceea ce urmează să realizăm sau nu. Prin consacrarea către Dumnezeu, noi nu facem altceva decât să oferim, plini de sinceritate, ca dar lui Dumnezeu, fructele care rezultă în urma realizării acelei acţiuni. Prin această stare sinceră pe care noi o manifestăm, oferindu-I plini de iubire lui Dumnezeu rezultatele acţiunilor noastre, noi vom simţi lăuntric o stare inefabilă de comuniune cu ceva care ne depăşeşte ca dimensiuni şi subtilitate. Ea se va manifesta ca o încărcare cu un flux subtil extatic, transcendent, generator de fericire şi bucurie interioară, care întotdeauna se manifestă în fiinţa noastră de sus în jos. De regulă, acest răspuns inefabil îl simţim ca venind de undeva de deasupra creştetului capului, inundându ne fiinţa şi făcându-ne astfel să intrăm aproape instantaneu într o stare de conştiinţă superioară plină de fericire, stare de vibraţie care este mult superioară stărilor din viaţa de zi cu zi.

În lumina revelaţiilor făcute de profesorul yoga Gregorian Bivolaru, consacrarea fructelor unei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl are pentru cei iniţiaţi trei imense avantaje:

Avantajul nr. 1: Consacrarea fructelor ne permite în momentul primirii răspunsului să ne dăm seama cu anticipaţie dacă ceea ce urmează să facem este, în conformitate cu conştiinţa tainică a lui Dumnezeu, bun sau rău, şi în felul acesta ne permite să evităm cu anticipaţie răul de care noi nu ne dădeam seama că ar putea să apară ca o consecinţă a acţiunii noastre. În cazul în care răspunsul este afirmativ, aceasta ne dezvăluie totodată, de fiecare dată, tainele binelui lui Dumnezeu. În felul acesta, noi învăţăm câte ceva cu privire la tainele binelui lui Dumnezeu din fiecare consacrare a roadelor la care răspunsul primit de noi este afirmativ.

Avantajul nr. 2: Atunci când răspunsul la consacrarea pe care tocmai am realizat-o este pozitiv, afirmativ, aceasta arată că respectiva acţiune care urmează să fie făptuită este, fără îndoială, bună în faţa lui Dumnezeu Tatăl. În acel caz, acţiunea bună pe care urmează să o realizăm nu implică niciodată după aceea apariţia unui „lanţ” bun care ne înlănţuie totuşi să ne întoarcem în mod obligatoriu pentru a primi fructele pe care acea acţiune le implică, indiferent dacă noi vrem sau nu aceasta, cum ar fi în cazul roadelor bune ale acţiunii noastre care nu este detaşată. În felul acesta, noi nu mai suntem deloc înlănţuiţi din cauza legii cauzei şi a efectului, sau altfel  spus, datorită Legii karma-ei. Acest aspect iniţiatic are o valoare imensă mai ales pentru aceia care îşi dau seama de importanţa sa uriaşă. Tocmai de aceea se poate afirma că în realitate consacrarea fructelor lui Dumnezeu Tatăl este fără îndoială o modalitate spirituală şi religioasă esenţială. Deşi simplă în aparenţă şi la îndemâna oricui, indiferent de religia pe care o are, consacrarea fructelor acţiunilor noastre lui Dumnezeu este şi va rămâne totodată, mai ales pentru cei care o înţeleg şi o pun aproape fără încetare în practică, o esenţială revelaţie planetară.

Avantajul nr. 3: Acest avantaj este cel mai important şi el poate fi descoperit numai şi numai de către aceia care au gramul de practică necesară în această direcţie. Tocmai de aceea, se poate spune că poţi deveni maestru în arta consacrării spirituale numai prin exersarea ei perseverentă. Aceasta este valabil numai şi numai în situaţia în care la consacrarea respectivă primim la final un răspuns afirmativ, care ne dezvăluie totodată că acţiunea noastră este fără îndoială bună, în conformitate cu Voia cea tainică a lui Dumnezeu. Atunci când primim un răspuns afirmativ la consacrarea noastră, în care fructele i-au fost dăruite în mod necondiţionat lui Dumnezeu, în cadrul acţiunii care este după aceea făcută prin fiinţa noastră de către Dumnezeu, noi trăim astfel în mod tainic de fiecare dată (atunci când facem o anumită acţiune sau faptă cu consacrare) condiţia inefabilă, misterioasă a unui eliberat spiritual în viaţă (jivanmukta). Prin urmare, în cazul unei acţiuni sau fapte ce este realizată cu consacrarea fructelor sau roadelor către Dumnezeu, Cel Care acţionează în şi prin fiinţa noastră într-un mod enigmatic este Dumnezeu Tatăl.

În lumina acestei revelaţii, ne putem da seama că atunci când se realizează prin fiinţa noastră o acţiune sau faptă cu consacrarea fructelor, noi devenim totodată atunci martorii uimiţi şi detaşaţi a tot ceea ce Dumnezeu realizează clipă de clipă în şi prin fiinţa noastră. În felul acesta se poate spune că în cazul oricărei acţiuni sau fapte care este realizată cu consacrarea fructelor, noi putem învăţa de fiecare dată extraordinar de mult din tot şi toate cele pe care Dumnezeu le realizează în şi prin fiinţa noastră atunci când El acţionează în şi prin noi, pentru a împlini acea acţiune sau faptă ale cărei roade îi aparţin doar Lui. În lumina acestor revelaţii, ne putem da seama cu uşurinţă că atunci când avem dubii cu privire la cât de bună poate să fie pentru noi o anumită acţiune, putem să ne clarificăm în prealabil, cu ajutorul lui Dumnezeu, realizând în prealabil consacrarea fructelor acelei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl. Apoi, în funcţie de răspunsul care apare, noi ne putem da seama dacă respectiva acţiune pe care deocamdată o intenţionăm este sau nu bună şi din punctul tainic de vedere a lui Dumnezeu Tatăl.
 
 

Comuniune spirituală cu Împărăţia Tatălui Ceresc – Dumnezeu

Despre tainica şi misterioasa Împărăţie a Tatălui Ceresc ne-a vorbit Iisus în învăţăturile sale, ca despre o destinaţie finală a evoluţiei şi ascensiunii omului către Dumnezeu. În ceea ce priveşte descrierea efectivă a „împărăţiei cerurilor”, Iisus este foarte criptic şi s-a folosit în special de parabole (parabola celor 10 fecioare, a semănătorului etc.). Împărăţia Tatălui Ceresc (Dumnezeu) despre care vorbeşte Iisus este în realitate un misterios tărâm tainic extrem de elevat care se revelează adoratorilor săi după deschiderea lor lăuntrică şi conform nivelului lor de evoluţie spirituală. Apropierea tot mai mare de Fiinţa Divină le revelează acestora natura Sa infinită, ajungând în final să se topească în Ea, obţinând suprema înţelepciune.

Desprindem din parabolele şi cuvintele pe care Iisus le-a adresat Apostolilor sau contemporanilor săi un aspect esenţial pentru fiinţa umană care aspiră să atingă starea de îndumnezeire, de contopire extatică cu Dumnezeu. Acest adevăr fundamental este exprimat în cuvinte puţine: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17, 21)

În termeni moderni, putem spune că, dată fiind structurarea holografică a întregii manifestări, inclusiv a Microcosmosului fiinţei noastre, ne dăm cu uşurinţă seama că în Microcosmosul fiinţei noastre este proiectată în mod tainic Împărăţia Tatălui Ceresc, la nivelul anumitor puncte tainice focar care, în anumite condiţii, pot să fie trezite atunci când sunt latente. În revelaţiile transmise de către Iisus, prin dicteu divin, profetului Jakob Lorber, ni se dezvăluie faptul că unul din punctele focar prin care putem intra în rezonanţă cu Împărăţia lui Dumnezeu se află „în fiecare inimă omenească”. Desigur, Iisus nu se referă la inima fizică, ci la proiecţia Sinelui Suprem ATMAN la nivelul centrului de forţă ANAHATA CHAKRA. De aceea, spune mai departe Iisus, „cine vrea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să pătrundă în propria sa inimă şi să-şi întemeieze acolo un locşor al păcii care se numeşte smerenie, iubire şi împăcare.” (Jakob Lorber, „De la iad la rai”, 278, 4) De asemenea, Iisus ne mai spune: „Nu trebuie să vă imaginaţi că Împărăţia lui Dumnezeu se află foarte departe, căci ea este de fapt foarte aproape. Întregul drum este de cel mult trei şchioape: distanţa dintre creştetul capului şi centrul inimii! Dacă aţi parcurs această mică distanţă, vă aflaţi deja în interiorul ei. Să nu vă imaginaţi că trebuie să faceţi o călătorie în afară, dincolo de toate stelele, căci singura călătorie pe care trebuie să   o faceţi este cea lăuntrică, până în inima voastră. Acolo veţi găsi Cerul şi adevărata viaţă veşnică!” (Jakob Lorber, „De la iad la rai”, 278, 6)

Tot din învăţătura plină de înţelepciune dumnezeiască a lui Iisus aflăm care sunt modalităţile şi virtuţile pe care trebuie în permanenţă să le manifestăm şi să le amplificăm pentru a putea accede la tainica Împărăţie a Tatălui Ceresc: umilinţa, iubirea, starea de mulţumire, credinţa în Dumnezeu. Iisus spune: „ÎmpărăţiaMea este Iubire pură, şi acolo unde domneşte Iubirea Mă aflu şi Eu. De aceea, nimeni nu poate ajunge fără iubire în Împărăţia Mea, şi cu atât mai puţin în imediata Mea apropiere.” (Jakob Lorber, „De la iad la rai“, 253, 4)

Desigur, această Împărăţie lăuntrică nesfârşită nu se poate revela decât treptat, asemenea unei plante ce creşte dintr-un mic germen ascuns în interiorul seminţei sale. „Numai de intensitatea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape depinde dacă din acest germen spiritual sămânţa operei lui Dumnezeu va ajunge mai devreme sau mai târziu la maturizare, dând roade mai bogate sau mai sărace. Căci iubirea inimii faţă de Mine se aseamănă cu iubirea şi căldura Soarelui, iar iubirea faţă de aproape cu ploaia absolut necesară. Iar dacă Soarele şi ploaia acţionează împreună în ordinea cuvenită, fiecare recoltă va creşte în modul optim, ajungând în scurt timp la coacere.” (Jakob Lorber, „De la iad la rai”, 279, 7)

În „Marea Evanghelie a lui Ioan” de Jakob Lorber, vol. III, cap. 111, se afirmă: „Pentru adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu, adevărata Împărăţie a Domnului este pretutindeni. Pentru duşmanii lui Dumnezeu ea nu este nicăieri, pentru că pentru ei totul este Iad, oriunde şi-ar îndrepta privirea sau simţurile. Ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos. Nu te uita nici în sus, spre stele şi nici nu-ţi coborî privirea în jos spre pământ. În schimb, cercetează şi caută cu sârguinţă în inima ta. Acolo vei găsi ceea ce cauţi. Pentru că în inima fiecărui om este sădită sămânţa vie din care va înflori pentru el răsăritul etern al vieţii veşnice. Unicul lucru de care aveţi nevoie pentru a intra în posesia acestor comori din universul vostru interior este iubirea adevărată. Dacă inima omului este plină de smerenie şi dacă el se simte fericit să fie ultimul dintre oameni, să le slujească tuturor, să nu ţină aproape de loc seama de el din pricina iubirii pe care o poartă fraţilor şi surorilor sale, să se supună în toate lucrurile folositoare mai marilor săi şi dacă el îl iubeşte mai presus de toate pe Dumnezeu, atunci va creşte în inima lui sămânţa cerească pentru un rai cu adevărat veşnic. Plin de credinţă adevărată, de cea mai pură speranţă şi dragoste, acela nu poate să ajungă altundeva decât în Împărăţia Tatălui Ceresc Dumnezeu, pe care deja o poartă în toată măreţia sa în inimă.”
 
 
 
Starea de comuniune profundă cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti sublime, copleşitoare, paradiziace

Atunci când aspirăm intens să intrăm în stare de comuniune cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti, nu trebuie să pornim de la premiza că manifestarea Graţiei Divine poate să survină numai în anumite cazuri particulare sau doar cu anumite ocazii speciale. În realitate, întreaga relaţie spirituală dintre Dumnezeu şi om este, privind dintr-un cât mai înalt punct de vedere, pătrunsă în permanenţă, fără întrerupere, de Graţia Divină sublimă, copleşitoare şi paradiziacă.

Manifestarea Graţiei Dumnezeieşti sublime şi paradiziace poate fi recunoscută prin însuşi faptul că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Tot o manifestare a Graţiei Divine este faptul că Dumnezeu ne-a înzestrat cu potenţialitatea de a ne transforma şi de a putea deveni gradat, asemeni Lui. O altă manifestare a energiei subtile a Graţiei Divine este faptul că Dumnezeu ne învăluie clipă de clipă cu dragostea Sa infinită şi aşteaptă cu răbdare eoni de timp pentru ca noi să evoluăm spiritual, pentru ca să putem deveni asemenea Lui şi să-i împărtăşim dragostea, puterea şi cunoaşterea Sa Divină. Tot o manifestare a energiei Graţiei Dumnezeieşti este faptul că Dumnezeu nu ne forţează niciodată cu nimic şi, în virtutea liberului arbitru pe care tot El ni l-a dăruit, ne permite să alegem în mod liber modul specific în care să ne trăim viaţa, în conformitate cu individualitatea noastră ce este unică. Energia subtilă a Graţiei Divine se manifestă de asemenea prin faptul că Dumnezeu ne oferă cu o infinită generozitate tot ceea ce avem cu adevărat nevoie şi apoi tot El ni se dăruie pe El Însuşi atunci când noi devenim capabili să ne detaşăm de toate aceste aspecte iluzorii ale lumii manifestate şi ajungem să aspirăm intens şi frenetic să ne contopim cu El şi numai cu El. Energia subtilă tainică a Graţiei Dumnezeieşti se exprimă atunci când Dumnezeu Însuşi nu forţează intrarea Sa în inima noastră şi ne întâmpină cu o infinită iubire în fiinţa Sa infinită doar atunci când noi ne deshidem în totalitate inima spirituală faţă de El, cu o iubire şi o recunoştinţă profundă şi sinceră. Graţia Dumnezeiească se manifestă totodată prin faptul că Dumnezeu ne aduce mereu înapoi pe drumul cel drept, de fiecare dată când ne rătăcim, oferindu-ne în permanenţă, fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, ghidarea Sa tainică spirituală permanentă. Atenţia sa permanentă îndreptată asupra fiecăruia dintre noi face să apară multitudinea de manifestări ale energiei subtile a Graţiei Dumnezeieşti, ce este sublimă şi copleşitoare.

Putem vedea nenumărate manifestări ale energiei subtile a Graţiei Dumnezeieşti, precum şi a binefacerilor şi a iubirii Divine infinite, dacă urmărim să ne trezim înţelepciunea şi devotamentul sincer şi profund faţă de Dumnezeu. Putem descoperi realitatea energiei subtile a Graţiei Dumnezeieşti de fiecare dată când simţim dragostea, binefacerea şi dreptatea lui Dumnezeu. Energia subtilă a Graţiei lui Dumnezeu se poate manifesta în multe feluri, în funcţie de necesitatea, temperamentul şi stadiul de dezvoltare al aspirantului spiritual. Progresul nostru spiritual este determinat de Graţia lui Dumnezeu. Revărsarea Graţiei Divine încununează efortul spiritual al aspirantului. Graţia lui Dumnezeu se revarsă uneori în mod surprinzător şi ea conduce atunci aspirantul la stări spirituale înalte. Manifestarea sublimă şi copleşitoare a energiei Graţiei Dumnezeieşti poate crea uneori impresia că ea s-ar produce aparent fără nici o cauză care să aibă legătură cu dispoziţia actuală a aspirantului. Relaţia dintre Graţia Divină şi efortul de sine stătător al aspirantului spiritual reprezintă un mare mister. Natura tainică, ascunsă, a acestei relaţii este ea însăşi o expresie a Misterului Dumnezeiesc. Putem observa în fenomenele naturale că atunci când aplicăm în mod repetat şi continuu o anume forţă sau un stimul într-o direcţie anume, efectul unei astfel de aplicaţii poate să nu apară imediat. Doar în cazul unora dintre fenomenele chimice, fizice şi mecanice efectul urmează imediat cauzei. În cazul marii majorităţi a fenomenelor biologice, a celor care sunt asociate cu viaţa, observăm că există aproape întotdeauna un decalaj. Stimularea continuă conduce, ca să zicem aşa, la un fel de „cumul“ al efectelor, ce are loc în dimensiunile invizibile ale Naturii, adeseori fără nici o aparenţă exterioară, pentru ca apoi, aparent brusc, toate sau o bună parte din efectele acumulate să se exteriorizeaze într-un eveniment surprinzător. Cauza unui astfel de fenomen este pur şi simplu aceea că noi nu am fost capabili să vedem efectele subtile care se acumulau undeva, într-o anumită dimensiune subtilă, de regulă invizibilă. Această lege a cumulului funcţionează aproape universal şi pe tărâmul minţii. Tocmai de aceea, celor mai mulţi oameni revărsarea Graţiei Divine, atunci când se manifestă, le apare că are loc brusc ori pare să nu aibă nici o legătură cu eforturile anterioare, sau pare ca şi cum Graţia lui Dumnezeu se revarsă fără nici un motiv vizibil, exterior. Însă, chiar acţiunea lăuntrică de a ne goli mintea şi de a ne abandona cu succes în faţa lui Dumnezeu implică un efort spiritual şi este o sarcină mult mai dificilă decât alte tipuri de eforturi comune, la fel cum crearea de vid într-un vas închis este mult mai dificilă decât acţiunea de a-l umple cu ceva. Obținerea vidului într-un vas închis este una dintre cele mai dificile operaţiuni şi necesită o tehnică foarte elaborată, în timp ce a-l umple cu unele gaze este relativ uşor. Analogic vorbind, abandonul de sine pe calea devoţiunii către Dumnezeu reprezintă o formă esenţială de efort spiritual. În Yoga-Sutra, capitolul 4, sutra 29 se indică faptul că „cea mai înaltă formă de samadhi (Dharma-megha-samadhi) nu este nimic altceva decât efortul suprem şi final al yoghinului de a-şi goli complet mintea şi de a dizolva chiar şi ultima urmă a conştiinţei „egoului“ înainte de a putea trăi plenar starea de comuniune profundă cu fiinţa infinită a lui Dumnezeu“. Starea de comuninue cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti se manifestă, de asemenea, atunci când aspirantul spiritual vine în contact personal, direct cu o fiinţă spirituală, cu un realizat spiritual sau cu un înţelept, care îi poate conferi astfel o imensă impulsionare spirituală. În marea majoritate a şcolilor spirituale de bhakti-yoga se pune un mare accent pe valoarea relaţiei personale cu un suflet ce este realizat spiritual (Mahatma). Un astfel de contact spiritual poate face cu putinţă intrarea în stare de comuninue cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti, dând astfel naştere unei oportunităţi divine pentru evoluţia spirituală a acelui aspirant spiritual.

Din perspectiva lui Dumnezeu, energia subtilă a Graţiei Sale Divine se manifestă întotdeauna numai la momentul potrivit. Dacă expansiunea conştiinţei care urmează practicii spirituale poate fi considerată ca fiind efectul direct al cauzelor puse în mişcare de yoghin, ea reprezintă de fapt un merit spiritual care atrage astfel în fiinţa sa extazul cauzat de revărsarea Graţiei Divine. Eforturile realizate pentru a atinge starea de abandon în faţa fiinţei infinite a lui Dumnezeu determină manifestarea unor forţe subtile spirituale binefăcătoare în fiinţa aspirantului, care se acumulează tainic undeva în fiinţă. Chiar dacă aspirantul spiritual nu este deocamdată conştient de ele şi poate nici de procesul de acumulare a acestor forţe subtile spirituale în fiinţa sa, Dumnezeu este întotdeauna cel care recunoaşte toate acestea ca fiind „substanţa subtilă tainică“ a ceea ce tradiţia spirituală numeşte „meritul spiritual“ al unei fiinţe umane. O astfel de acumulare meritorie în fiinţa aspirantului poate face posibilă manifestarea energiei subtile a Graţiei Divine.

Starea de comuniune cu energia subtilă a Graţiei Dumnezeieşti ne poate revela realitatea şi legitimitatea divină prin care Dumnezeu îşi manifestă în mod complet liber Voinţa Sa Divină, sub forma unui flux neîngrădit de iubire şi putere Divină infinită. Acesta exercitare invizibilă a Voinţei Divine este cea despre care mari mistici şi yoghinii avansaţi o descriu ca fiind Voinţa Divină ce exprimă libertatea absolută a lui Dumnezeu şi care este cea care „ordonează în permanenţă într-un mod sublim, copleşitor şi paradiziac tot ceea ce există, prin intermediul energiei subtile a Graţiei Dumnezeieşti“.
 
 
 
 
 
JOI, 2 AUGUST  
 
 
Evocare şi comuniune spirituală cu marele yoghin Lahiri Mahasaya
 
Aminteşte-ţi neîncetat că tu nu aparţii nimănui şi că nimeni nu îţi aparţine. Gândeşte-te că, într-o zi, va trebui să părăseşti totul în această lume. Fă, aşadar, cunoştinţă cu Dumnezeu chiar acum.” – Lahiri Mahasaya

Până la vârsta de 33 de ani, marele kriya-yoghin Lahiri Mahasaya a părut să fie un om ca oricare altul. Shyama Charan Lahiri, al cărui nume iniţiatic este Mahasaya, care în traducere înseamnă „spirit mare”, s-a născut la 30 septembrie 1828, într-o familie de brahmani, într-un sătuc în apropiere de Bengal. În 1846, Lahiri s-a căsătorit cu Srimati Kashi Moni, care i-a născut mai târziu doi fii şi două fiice. La vârsta de 21 de ani a devenit contabil în administraţia militară engleză. La 33 de ani, Lahiri Mahasaya şi-a întâlnit Ghidul spiritual, nemuritorul Babaji – yoghinul care trăieşte de secole în munţii Himalaya, păstrându-şi aparenţa unui tânăr de 16 ani. Acesta l-a iniţiat în cunoaşterea spirituală a căii KRIYA YOGA. Cuvântul „KRIYA” derivă din radicalul verbal sanscrit KRI – „a face”, „a acţiona”, „a reacţiona”. Astfel, KRIYA YOGA înseamnă „comuniunea cu Infinitul – Dumnezeu prin intermediul acţiunilor (şi ritualurilor) spirituale specifice.” Un yoghin care urmează această practică se eliberează gradat din lanţul universal al cauzalităţii. Babaji a oferit lumii ştiinţa spirituală Kriya Yoga prin intermediul discipolului său Lahiri Mahasaya, mărturisindu-i că este aceeaşi ştiinţă pe care, cu multe mii de ani în urmă, Krishna i-a oferit-o lui Arjuna şi care, mai târziu, a fost cunoscută de Patanjali, de Sfântul Ioan şi mulţi alţi înţelepţi. În celebra lucrare „Autobiografia unui yoghin”, Paramahansa Yogananda redă relatarea lui Lahiri Mahasaya despre iniţierea spirituală pe care i-a oferit-o marele Babaji. Acesta i-a revelat, printre altele, care este menirea sa spirituală: aceea de a arăta lumii întregi că practica spirituală poate fi eficientă şi dacă aspirantul nu trăieşte în solitudine, că spiritualitatea şi viaţa socială sau familială nu sunt incompatibile. Iată cuvintele lui Babaji:
Sfinţit încă dinainte de naştere prin nenumărate vieţi petrecute în meditaţie solitară, acum tu trebuie să trăieşti printre oameni. Faptul că nu m-ai întâlnit decât după ce te-ai căsătorit şi ai devenit un funcţionar modest are un sens profund. Trebuie să abandonezi ideea de a te alătura grupului nostru misterios din Himalaya. Viaţa ta se va derula printre oameni şi va constitui exemplul unui yoghin – cap de familie ideal. Cei care poartă grija unei familii şi a unor responsabilităţi zilnice se vor simţi încurajaţi de exemplul tău, deoarece ai aceleaşi obligaţii ca şi ei.
Trebuie să-i faci să înţeleagă că ţelul suprem al yoghinilor nu este inaccesibil celor care au legături familiale. Chiar în lume fiind, un yoghin care-şi îndeplineşte conştiincios îndatoririle, într-un scop dezinteresat, avansează cu siguranţă pe calea iluminării. De acum înainte, nimic nu te obligă să părăseşti lumea, pentru că tu ai rupt deja, în interiorul tău, toate ataşamentele KARMA-ice. Chiar dacă nu eşti al lumii, trebuie să trăieşti în ea. Mai ai încă mulţi ani în care trebuie să-ţi îndeplineşti conştiincios obligaţiile familiale, civice şi spirituale. O dulce speranţă divină va reînsufleţi, de acum înainte, inimile pustiite ale oamenilor. Viaţa ta echilibrată îi va ajuta să înţeleagă că eliberarea depinde de renunţările interioare şi nu de cele exterioare
.”
Srimati Kashi Moni, soţia lui Lahiri Mahasaya, povestea la un moment dat: „Au trecut ani de zile până să înţeleg natura divină a soţului meu. Într-o noapte, am avut un vis. Îngeri planau graţios deasupra capului meu. Spectacolul era atât de real, încât m-am trezit brusc. Toată camera era scăldată într-o lumină orbitoare. Soţul meu, aşezat în postura lotusului, levita în mijlocul camerei, înconjurat de îngeri care îl adorau, cu mâinile împreunate într-un gest de nobilă invocare. Uluită peste măsură, credeam că încă visez. Femeie, a spus atunci Lahiri Mahasaya, acum eşti foarte trează. Uită pentru totdeauna somnul sufletului tău.“

Deşi ducea şi o viaţă de familie, Lahiri Mahasaya s-a impus ca un mare înţelept. Treptat au început să sosească aspiranţi din toate colţurile Indiei pentru a primi iniţierea spirituală pe care o dăruia Lahiri Mahasaya, în calitate de Ghid spiritual.

Spre marea uimire a vizitatorilor, Lahiri Mahasaya manifesta semne supranaturale din punct de vedere fiziologic: absenţa respiraţiei, a somnului, oprirea totală a pulsului şi a bătăilor inimii. Nu clipea ore întregi, o aură profundă de pace înconjurându-l. Nimeni nu pleca fără ca spiritul său să se înalţe la vederea Ghidului spiritual: fiecare percepea astfel că a primit binecuvântarea unui adevărat sfânt. Mahasaya îi onora pe toţi. El iniţia în KRIYA YOGA oameni aparţinând tuturor religiilor. Printre aspiranţii avansaţi pe care el îi îndruma erau nu numai hinduşi, ci şi creştini şi musulmani. Principalul discipol al lui Mahasaya a fost Sri Yukteswar care, la rândul lui, a transmis mai departe ştiinţa KRIYA YOGA. Aceasta a fost transmisă în Occident în special de către discipolul cel mai important al lui Sri Yukteswar, şi anume Paramahansa Yogananda. Opera fundamentală a lui Yogananda este „Autobiografia unui yoghin”, despre care Ghidul său spiritual, Sri Yukteshwar, i-a mărturisit că fusese prezisă de Lahiri Mahasaya în următoarele cuvinte: „La cincizeci de ani după moartea mea, viaţa mea va fi descrisă într-o carte, datorită interesului profund trezit de yoga în Occident. Acest mesaj yoghin va face înconjurul globului şi va ajuta la întemeierea unei fraternităţi umane născute din percepţia directă a Tatălui Unic.”
Lahiri Mahasaya a murit în 1895, iar cartea în care este descrisă viaţa lui, „Autobiografia unui yoghin”, a fost terminată în 1945.
 
 
 
Starea de inteligenţă supramentală

În cazul fiinţei umane, inteligenţa este cel mai adesea considerată ca fiind o calitate a minţii. În accepţiunea sa generală, acest termen se referă la capacitatea fiinţei umane de a învăţa, de a înţelege, la abilitatea de a face conexiuni creatoare între aspecte diferite, aparent disparate, ale realităţii înconjurătoare, de natură să extragă esenţialul sau să reveleze adevărul. Inteligenţa unei fiinţe umane se poate manifesta în diferite domenii şi în diverse moduri: gândire abstractă, înţelegere, comunicare, raţionament, învăţare, planificare, rezolvarea feluritelor probleme de viaţă.

Inteligenţa este conexă cu capacitatea de a discerne şi de a ordona raporturile dintre diferitele aspecte, entităţi, lucruri, fenomene specifice sferelor de manifestare subtilă astrală, mentală şi cauzală, care ajută fiinţa umană să conceapă şi să-şi reprezinte în mod coerent universul exterior şi totodată să-şi guverneze universul lăuntric.
Din perspectiva tradiţiei milenare yoghine, starea de inteligenţă este strâns legată de activarea centrului de forţă ajna chakra (la nivelul căruia se manifestă chiar starea de genialitate), de dinamizarea lui vishuddha chakra (la acest nivel inteligenţa se manifestă în domeniul comunicării, al creativităţii), a centrului subtil de forţă anahata chakra (la nivelul căruia se poate vorbi de inteligenţa emoţională sau de inteligenţa inimii) sau a lui manipura chakra (unde se poate vorbi de inteligenţa practică, manifestată în viaţa concretă).

În tradiţia spirituală se afirmă că înţelepciunea este îngemănarea dintre inteligenţă şi bun-simţ. Cei înţelepţi sunt înzestraţi cu o putere de pătrundere mentală, cu o inteligenţă, cu o atenţie şi cu o intuiţie care le lipsesc oamenilor obişnuiţi.
Pe o treaptă superioară a  conştiinţei, la nivelul planului supramental, inteligenţa – numită inteligenţă supramentală – capătă valenţe superioare inteligenţei umane obişnuite. Vijnanamaya kosha sau învelişul supramental este supranumit şi „învelişul inteligenţei“. El guvernează procesele discriminative cele mai înalte. Acesta este învelişul conştiinţei individuale, unde se iau deciziile şi de unde sunt iniţiate acţiunile fiinţei umane, pe fundalul unei stări mai mereu proaspete, necondiţionate, de trăire în prezent.

În limba sanscrită, cuvântul „jnana“ înseamnă „înţelepciune“ sau „cunoaştere“. Prefixul „vi“ este o confirmare a intensităţii cunoaşterii care derivă nu numai din experienţe şi amintiri pe care le-am strâns în timpul unei vieţi, ci şi din vieţile trecute. Există un depozit de cunoaştere şi înţelepciune în fiecare dintre noi, pe care le putem experimenta doar la nivelul lui vijnanamaya kosha, prin trezirea căreia fiinţa îşi dinamizează inteligenţa supramentală, capacitatea de a cunoaşte la modul autentic, sau altfel spus capacitatea de a fi un observator lucid şi detaşat faţă de ceea ce se petrece. În această stare omul este capabil să trăiască realitatea şi nu să fantazeze sau să speculeze despre ea.
Inteligenţa umană cea mai puternică, cea mai vastă, cea mai imaginativă, cea mai profundă este în legătură cu vijnanamaya kosha şi ne permite să îmbrăţişăm simultan un câmp foarte vast de idei. Practic, putem spune că inteligenţa supramentală este multidimensională, ea putând cuprinde simultan în câmpul atenţiei mai multe aspecte, spre deosebire de inteligenţa umană obişnuită, care nu se poate focaliza decât asupra unui singur aspect, fenomen sau problemă. 

Pentru fiinţa umană care îşi dinamizează din plin inteligenţa supramentală, ce ţine de învelişul tainic subtil vijnanamaya kosha, nu numai că există întotdeauna soluţii geniale, pline de înţelepciune, dar totodată pentru ea nu mai există probleme.
Atunci când este trezită şi revelată, structura supramentală (vijnanamaya kosha) ne oferă o mulţime de posibilităţi extraordinare, care cel mai adesea sunt nebănuite. Se poate spune că în realitate nu există nicio problemă umană, oricât de complicată ar părea ea, care să nu-şi poată găsi soluţia, ce există deja în universul nostru lăuntric. Pentru fiinţa umană inteligentă, atentă, lucidă, intuitivă, plină de bun-simţ, acest lucru este întotdeauna cu putinţă, deoarece soluţia respectivă se află deja în Microcosmosul său lăuntric.
 
 
VINERI, 3 AUGUST  
 
 
Evocare şi comuniune spirituală cu marele yoghin Sri Yuktesvar
 
Sri Yukteswar s-a născut la Serampore, în anul 1855. Ghidul său spiritual a fost Lahiri Mahasaya, care l-a iniţiat, în 1884, în KRIYA YOGA. Cele mai multe informaţii pe care le avem despre Sri Yukteswar apar în cartea principalului său discipol, Paramahansa Yogananda, „Autobiografia unui yoghin” Acesta îl prezintă ca fiind un JNANAVATAR sau „încarnare a înţelepciunii divine“. În 1894, în timp ce se afla la sărbătoarea Kumbha Mela, Yukteshwar l-a întâlnit pe MAHAVATARA Babaji, Ghidul spiritual al lui Lahiri Masaya, care i-a cerut să scrie o carte despre asemănările şi corespondenţele dintre hinduism şi creştinism. Aşa a luat naştere principala lucrare a sa, „Kaivalya darshanam” (Ştiinţa sacră), care aduce şi o serie de clarificări astrologice cu privire la structura Universului şi epocile spirituale (YUGA).
 
Paramahansa Yogananda l-a întâlnit pe Sri Yukteswar când acesta avea 55 de ani. Yogananda îşi descrie astfel Ghidul spiritual: „Înalt şi foarte drept, era sprinten şi viguros ca un tânăr. Ochii lui închişi la culoare, mari şi frumoşi, străluceau de înţelepciune. Părul, uşor ondulat, îi îndulcea faţa nobilă şi puternică. În el, forţa fuziona armonios cu graţia.”
Viaţa lui Sri Yukteswar, relatează Paramahansa Yogananda, se desfăşura în armonie deplină cu Voinţa Divină. Pe deplin fuzionat cu Dumnezeu, el nu mai era influenţat de forţele schimbătoare ale iluziei cosmice (maya). El nu arăta un respect slugarnic oamenilor puternici sau bogaţi, după cum nu-i dispreţuia pe cei săraci sau inculţi. Ar fi ascultat cu mult respect adevărul din gura unui copil, ignorând părerea unui învăţat încrezut. Fiecare cuvânt al lui era cizelat cu dalta înţelepciunii. Îşi cântărea gândurile în balanţa discernământului înainte de a le rosti. Esenţa adevărului izvora din fiinţa sa ca o emanaţie parfumată a sufletului. În preajma lui te aflai în faţa unei manifestări vii a lui Dumnezeu. Sri Yukteswar nu avea nimic din aerul confuz al unui vizionar lunatic. Picioarele sale erau ancorate ferm pe pământ, deşi spiritul său era în permanentă fuziune cu Dumnezeu. El admira oamenii practici. Obişnuia să spună: «Sfinţenia nu înseamnă stupiditate. Percepţiile divine nu conduc la incapacitate. A practica virtutea înseamnă a dezvolta o inteligenţă profundă.»
Dat fiind comportamentul foarte puţin spectaculos al lui Sri Yukteswar, doar un număr mic dintre contemporanii săi l-au recunoscut ca pe un sfânt. Alţii doar vorbesc despre miracole fără să fie în stare să le producă. El făcea rareori aluzie la legile divine, dar le utiliza în secret la voinţă. «Un om adevărat nu face miracole decât dacă are o aprobare interioară, explica el. Dumnezeu nu vrea ca misterele Creaţiei să se vulgarizeze.» Atât în viaţă, cât şi dincolo de ea, Sri Yukteswar şi-a continuat misiunea de salvator al sufletelor.
” (fragmente din lucrarea „Autobiografia unui yoghin”)
 
Paramahansa Yogananda relatează o mulţime de episoade ale vieţii sale de aspirant alături de Sri Yukteshwar, conturând imaginea unui yoghin remarcabil, deopotrivă înţelept şi plin de umor, manifestându-se cu spontaneitate şi modestie. De exemplu, este impresionant modul în care, după ce i-a acordat lui Yogananda graţia unei excepţionale stări de SAMADHI, Sri Yukteswar l-a invitat pe acesta să măture împreună cu el  curtea. Una dintre cele mai remarcabile relatări a lui Yogananda se referă la manifestarea lui Sri Yukteswar în planul fizic, după aşa-zisa sa moarte. El a revenit pentru a-i revela lui Yogananda şi, prin intermediul său, lumii întregi, secretele lumii astrale şi ale lumii cauzale. El a descris amănunţit o lume astrală elevată, HIRANYA LOKA, unde el însuşi a renăscut ca Ghid spiritual salvator. Ultimele lui cuvinte în această sublimă întâlnire dintre aspirant şi Ghidul său spiritual au reprezentat o promisiune celestă pentru Yogananda şi pentru toate fiinţele pline de aspiraţie spirituală:
Totdeauna când, fiind profund cufundat în NIRVIKALPA SAMADHI, tu ai să mă chemi, voi fi lângă tine, în carne şi oase, întocmai precum astăzi!”
Spune-le tuturor că acela care, prin intrarea sa în starea de NIRVIKALPA SAMADHI se va convinge că acest Pământ este visul lui Dumnezeu, va fi admis în paradisul din HIRANYA LOKA, care el însuşi este ţesut din vise şi mă va regăsi acolo, fiind reînviat, într un corp care este întrutotul asemănător cu cel terestru. Yogananda, spune-le tuturor!”
 
 

Starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală

Termenul sinestezie provine din cuvântul grecesc „sin” care înseamnă „uniune”, „alăturare”, „împreunare” sau „contopire” şi „aisthesis” care înseamnă „senzaţie” sau „percepţie”. Fenomenul sinesteziei se referă la toate acele situaţii particulare în care se produce un fenomen de unificare a două sau mai multe tipuri de senzaţii sau de percepţii senzoriale. În sens mai larg, în cadrul sistemului yoga, sinestezia desemnează întreaga gamă de procese complexe de percepţie simultană, unificată şi concordantă a două sau mai multe tipuri de energii subtile cu frecvenţe de vibraţie net distincte, care există în Macrocosmos. Privind fenomenul sinesteziei în ansamblul lui, constatăm că în realitate există trei forme majore de sinestezie.

Primul tip de sinestezie este „sinestezia senzorială”, în care existenţa unei anumite senzaţii determină apariţia unui alt tip de senzaţie (de exemplu, o senzaţie vizuală poate genera o senzaţie de tip auditiv). Cel de-al doilea tip de sinestezie este „sinestezia cognitivă”, formă mult mai subtilă de percepţie unificată, în care anumite categorii cognitive, cum ar fi literele, numerele, numele proprii ale unor locuri sau persoane determină apariţia spontană în conştiinţă a anumitor tipuri de senzaţii asociate (de exemplu referirea la anumite numere poate genera apariţia spontană a unor percepţii vizuale distincte asociate sau a unor culori). Cea de-a treia formă de sinestezie, mult mai subtilă decât celelalte două şi care este, în marea majoritate a cazurilor, accesibilă mai ales yoghinilor avansaţi, este „sinestezia spaţio-temporală”, în care percepţia spaţială asociată cu un anumit loc poate determina apariţia unei proiecţii temporale şi invers, conştientizarea plenară a energiei specifice a momentului prezent poate conduce la declanşarea unei anumite forme de percepţie spaţială ce este net diferită de cea care este asociată percepţiei fizice a locaţiei prezente.

Pentru yoghinii avansaţi, percepţia sinestezică reprezintă o sui generis poartă de acces în dimensiunea subtilă AKASHA-ică şi ea poate fi generată într-un mod voluntar şi totodată perfect controlat printr-o intensă şi armonioasă trezire şi dinamizare a centrilor subtili de forţă VISHUDDHA CHAKRA şi AJNA CHAKRA.

În ceea ce priveşte starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală, ea reprezintă o formă superioară de unificare a percepţiei spaţiale cu cea temporală. În această stare superioară, conştiinţa yoghinului se expansionează dincolo de limitările apartenenţei fizice la continuumul spaţio-temporal. Starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală poate debuta prin apariţia unor forme de percepţie bi-locatorie sau multi-locatorie, ce pot fi asociate în simultaneitate unor fenomene de translaţie temporală specifice, în care conştiinţa yoghinului poate avea experienţa trăirii simultane a percepţiei a două sau uneori chiar a mai multor percepţii de tipul momentului prezent (percepţia prezentului efectiv şi totodată a prezentului care este generat în mod specific de percepţia preponderentă ce apare în cazul translaţiei temporale respective). În starea inefabilă de sinestezie spaţio-temporală, delimitarea în conştiinţă a noţiunilor de trecut, prezent şi viitor, precum şi a noţiunilor de „aici” şi „acolo” sau a celor de „aproape” şi „departe” dispare şi este înlocuită de o percepţie unificatoare vastă, de tip holografic. În această stare superioară de conştiinţă, yoghinul trăieşte pluralitatea lui „aici şi acum”, putând chiar să întrevadă astfel, extaziat, Omniprezenţa şi Omniscienţa lui Dumnezeu Tatăl.
 
 
 
SÂMBĂTĂ, 4 AUGUST  
 
 
 
Starea de comuniune profundă cu energia subtilă tainică a Umilinţei Dumnezeieşti, misterioasă, fără încetare egală cu ea însăşi, profundă, deplină şi unică


Motto: „Cel ce se va umili va fi repede înălţat către Dumnezeu. Cel ce va fi plin de orgoliu, în felul acesta se va prăbuşi.“

 
Dintre toate calităţile spirituale deosebite care indică apropierea tot mai mare de perfecţiune a aspirantului yoghin veritabil, umilinţa străluceşte, alături de iubire, precum o nestemată în coroana unui rege. Pe cât de greu este de dobândit, pe atât este ea de dorită şi de preţuită de către toţi căutătorii spirituali autentici. Ea cere, înainte de toate, o integrare divină a elementelor individualităţii fiinţei în Întregul universal al Macrocosmosului. Doctrinele spirituale tradiţionale cer aproape la unison „renunţarea” la „eu” şi al „meu”, care devin relative în raport cu Sinele Divin (ATMAN) şi cu Voinţa dumnezeiască. Focul profund purificator al sacrificiului de sine care este declanşat de umilinţă mistuie astfel imperfecţiunile fiinţei limitate, permiţând Scânteii divine din om (ATMAN) să lumineze nestingherită, propulsându-l totodată pe acesta de la Finit la Infinit, de la potenţialitate la act, de la aspiraţie la realizare. Umilinţa este, într-un anume mod greu de înţeles pentru natura umană obişnuită, cea care îl face pe cel umil (omul) asemenea Stăpânului Suprem (Dumnezeu), printr-un tainic proces de alchimizare şi de transformare a fiinţei. Nu întâmplător, la Cina cea de Taină, Iisus a spălat în prealabil, cu multă umilinţă, picioarele ucenicilor, cerându-le să facă şi ei la fel, la rândul lor, unii cu ceilalţi.
 
Procedând în acest mod, servindu-i pe alţii cu multă umilinţă, fără a aştepta nicio răsplată, slugile umile fac în scurt timp în sufletul lor loc Stăpânului, devenind aşa cum cu o divină înţelepciune spunea Iisus, „sărace cu Duhul” şi, în felul acesta, ele ajung să fie vrednice de Împărăţia Cerurilor. Aceasta este şi semnificaţia rostirii „cei din urmă vor fi cei dintâi”: cei umili şi simpli sufleteşte vor cunoaşte în scurt timp „frumuseţea cea dintâi”, adică starea dumnezeiască primordială, adamică, androginală. Tot Iisus a spus: „preafericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni Pământul”, dezvăluind prin aceasta un mare mister iniţiatic, şi anume acela că umilinţa este semnul cuceririi de către căutătorul spiritual a Elementului subtil Pământ. Astfel, folosind cu multă inteligenţă tainica lege a analogiei, a corespondenţelor subtile şi a rezonanţei oculte®, fiinţa poate cunoaşte Cerul, căci „ceea ce este jos, analogic vorbind, este precum ceea ce este sus”, iar Pământul, prin calitatea sa tainic matricială, reflectă natura superioară a Cerului. Dobândirea umilinţei ne asigură în realitate câştigarea unui cumul de mari calităţi, căci fiind umili, noi suntem totodată puri, neposesivi, plini de adevăr, plini de abnegaţie, dispuşi să realizăm sacrificii şi, prin acestea, înţelepţi…

Umilinţa nu trebuie însă să fie confundată cu docilitatea, slugărnicia, cu supunerea oarbă şi necondiţionată, prostească şi fără sens. Se spune că pentru a te ridica trebuie să ştii să te apleci. Docilitatea înseamnă într-adevăr a te pleca, dar fără ca simultan să existe dorinţa de a te înălţa. Aceasta provine din slăbiciune, neputinţă, din teama de a nu fi persecutat etc. De cele mai multe ori, docilitatea este un comportament inconştient. Atitudinea de a face mereu sluj, de falsă devoţiune, este adeseori confundată cu umilinţa autentică. Umilinţa se află la polul opus: este o atitudine profund nobilă, demnă, înălţătoare, inefabilă, divină, ea este apanajul celor puternici. Umilinţa înseamnă recunoaşterea profundă şi sinceră a valorii celuilalt şi acceptarea ei, mai ales atunci când aceasta este cu mult superioară valorii proprii, aspect care totdeauna presupune discernământ. Umilinţa mai presupune chiar o anumită admiraţie faţă de omul înţelept, mai ales dacă acesta este recunoscut prin discernământ şi empatie, ceea ce, printre altele, permite ca fiinţa noastră, plină de dăruire şi aspiraţie, să asimileze mult mai repede şi mai eficient energiile divine care sunt manifestate din plin de acel om înţelept. Umilinţa conferă, de asemenea, capacitatea uimitoare de a învăţa foarte repede din greşelile altora şi mai ales din ale noastre, capacitatea care, deocamdată, este accesibilă doar celor care au anumit grad de înţelepciune. Pentru că tocmai umilinţa este cea care ne permite să privim dincolo de ego, ajungem astfel să ne recunoaştem aceste greşeli şi să ni le asumăm cu mult curaj şi responsabilitate. A urmări mai mereu cu fervoare şi perseverenţă asimilarea şi amplificarea stării de umilinţă înseamnă, înainte de toate, a aspira către dăruire, iubire, înţelepciune şi, mai ales, către Dumnezeu.
 
 
 
DUMINICĂ, 5 AUGUST
 

Starea de comuniune profundă cu energia subtilă a înţelepciunii dumnezeieşti complete, profunde şi fără egal

Înţelepciunea este capacitatea esenţială a fiinţei umane rezultată din integrarea armonioasă a experienţei spirituale, prin reflectarea clară şi profundă a lui Dumnezeu în propriul univers lăuntric
Stare a cunoaşterii depline de sine, de revelare a Spiritului Nemuritor (ATMAN), de concordanţă deplină între gând şi faptă, la care ajunge o fiinţă umană cu sahasrara perfect dinamizată. La starea supremă de înţelepciune divină se ajunge printr-o bogată experienţă spirituală, adâncită prin reflexie şi accelerată considerabil prin practica consecventă şi corectă a treptelor superioare ale sistemului YOGA.

Înţelepciunea presupune, deopotrivă, o concepţie generală, armonios integrată prin intuiţie, asupra lumii, asupra omului, asupra poziţiei sale în univers şi asupra realităţii existenţei lui Dumnezeu. Ea implică de asemenea o cunoaştere a valorilor morale de bine divin, adevăr ultim, frumuseţe perfectă, puritate sufletească, dragoste, respect pentru sine şi pentru oameni, iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu, precum şi o credinţă de nezdruncinat în acord cu aceste principii şi valori. Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii profunde şi dominării depline de sine, a unei permanente călăuziri în viaţă după principiile divine, universal valabile ce nu contrazic bunul simţ şi inteligenţa creatoare. Înţelepciunea adevărată reflectă respectul deplin al legilor naturii aşa cum acestea au fost create de înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu.

„Omul înţelept – spune unul dintre profundele proverbe româneşti – face numai ceea ce se poate (respectă permanent legile divine) şi nu orice din tot ceea ce el vrea.” Înţeleptul se străduieşte neobosit să-şi apropie toate marile valori universal valabile, divine care au fost revelate de activitatea spirituală a întregii omeniri în decursul evoluţiei acesteia, timp de milenii. El înţelege, la unison cu Voinţa divină, să aducă o contribuţie efectivă, în măsura propriilor sale puteri, extraordinar de mari (atunci când a atins starea de înţelepciune) la propăşirea spirituală şi morală a omenirii prin acţiuni, opere sau învăţături (ce manifestă şi reflectă armonia, inteligenţa supremă divină), împărtăşite celorlalţi oameni şi, mai ales, prin educarea copiilor în spiritul şi respectul marilor valori divine. Înţeleptul este sever cu sine şi îngăduitor ori plin de dragoste cu ceilalţi atunci când aceştia merită. El îşi construieşte viaţa treptat, punându-şi mai mereu de acord experienţa sa bogată de viaţă şi rodul meditaţiilor sale profunde cu învăţăturile şi revelaţiile primite atât de la Dumnezeu, cât şi de la ceilalţi oameni, de la care el învaţă direct sau află prin scrierile acestora. Înţeleptul consideră că Adevărul Ultim este totul şi de aceea nu se statorniceşte într-o formulă rigidă şi definitivă de viaţă, el este ca un copil, în fiecare moment primitor de noi învăţăminte de la toţi şi toate care îl înconjoară, fiind oricând gata să se corecteze pe sine în caz de greşeală, sub îndemn propriu sau străin; el uneşte statornicia deplină a unei poziţii spirituale şi morale, cu receptivitatea la noi valori autentice, divine; el îşi cunoaşte plin de detaşare adevărata poziţie faţă de sine şi faţă de ceilalţi, ferindu-se totdeauna de orgoliu sau de o teatrală umilinţă.

Înţelepciunea, rod al unei cunoaşteri superioare, ultime şi generale asupra lumii, inspirate de Dumnezeu, conduce totdeauna la acţiuni benefice, la conduită practică armonioasă, divin integrată şi, în acelaşi timp, face cu putinţă explicaţia şi întemeierea acestei conduite după principiile divine. Înţelepciunea exclude, în aceeaşi măsură, izolarea fără un rost temeinic de oameni şi sihăstria, situarea excentrică în afara vieţii comunităţii, dar şi sociabilitatea superficială, facilă. Înţelepciunea implică, prin urmare, raporturi sincere şi corecte, de prietenie afectuoasă şi dragoste faţă de oameni ce este detaşată de interese şi egoism şi se modulează firesc după gradul de intimitate personală, excluzând, cu excepţia situaţiilor care o impun, vorbirea rece, tăioasă, dar şi o familiaritate excesivă.

Înţeleasă ca o atitudine generală de dăruire faţă de viaţa superioară, faţă de Divin, înţelepciunea este o stare profund integrată şi transfiguratoare. Înţelepciunea, chiar dacă nu presupune un cod rigid de prescripţii de conduită, impune totuşi un întreg şir de comportări practice armonioase, divine, superioare, fiind dublată de acţiuni binefăcătoare concrete, care sunt, înainte de toate, destinate să păstreze echilibrul vital, sufletesc, mental şi spiritual, permiţându-ne să rămânem mai mereu într-o euforică seninătate şi împăcare cu sine, ce atrage adeseori în mod spontan instalarea divinei fericiri nepieritoare (extaz) (stare caracteristică în cazul atingerii înţelepciunii). Toate marile căi spirituale ale umanităţii, printre care un rol de cinste îl are YOGA, au conţinut, au exprimat sau au condus, pe aceia care au ştiut să le înţeleagă şi înainte de toate să le aplice corect, practic, la înţelepciune.

Religiile, YOGA, principiile divine de morală practică, filosofiile autentice, marile creaţii nepieritoare, geniale, literare şi artistice, concepţiile ştiinţifice, obiective, generale asupra lui Dumnezeu, lumii, vieţii şi omului, au alcătuit îndemnuri directe sau indirecte la înţelepciune, uneori ele fiind mai mult sau mai puţin o formulare explicită a unei anumite înţelepciuni. Nu vom cita, aici, pentru a ilustra această noţiune sau pentru a o fundamenta teoretic niciun nume şi niciun titlu de operă: orice indicaţie ar fi de altfel limitativă; ar trebui să ne referim, în acestă privinţă, la spiritualitatea umană, înţeleasă în întregul ei, rod al activităţii spirituale şi divine a tuturor popoarelor şi a tuturor epocilor.

Înţelepciunea, atunci când este o calitate înnăscută, fiind deja dobândită în alte existenţe prin eforturile perseverente realizate de spiritul ce s-a încarnat (de exemplu, practica yoga încununată de succes în altă viaţă) este un dat cu care unele fiinţe umane se nasc. În alte cazuri, înţelepciunea este rezultatul unei experienţe personale şi spirituale atinse prin practica perseverentă yoga, în continuă desfăşurare şi împlinire. Înţelepciunea este capacitatea net superioară de înţelegere şi judecare a lucrurilor şi aspectelor existente, implicând o cunoaştere esenţială adâncă a realităţii, experienţă spirituală bogată, măsură, echilibru deplin între dorinţă şi posibilitate, cunoaşterea lui Dumnezeu din care izvorăşte seninătatea sufletească euforică şi împăcarea cu sine şi cu lumea, inteligenţă urmată de bun simţ în conduită şi în aprecierea justă, obiectivă a evenimentelor şi a realităţii.

Înţelepciunea se dobândeşte în urma unor bogate experienţe spirituale (accesibile cu uşurinţă prin realizarea diferitelor tehnici YOGA) şi se opune exceselor de orice fel. Înţelepciunea presupune cunoaşterea profundă de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, dar şi stăpânirea de sine însoţită de transformarea lăuntrică, ce sunt mijloace de transformare creatoare a lumii înconjurătoare, de impulsionare creatoare a celor cu care înţeleptul vine în contact.

Prin practica YOGA corect şi perseverent realizată, înţelepciunea nu mai este doar apanajul al persoanelor în vârstă care cunosc cu anticipaţie din propria experienţă consecinţele diverselor acţiuni şi posedă un simţ extraordinar al relativităţii. Unii spun: „Viaţa te înţelepţeşte”, dar cu toate acestea şi la tinerii yoghini este posibilă dezvoltarea înţelepciunii, după felul în care ştiu să înveţe foarte mult atât din experienţa lor spirituală, cât şi din aceea a altora, după modul în care ei ajung să aprecieze faptele într-o perspectivă armonios divină, complex-superioară, corelată şi intuitiv-raţională.  Înţelepciunea este o virtute esenţială implicată în finalitatea însăşi a sistemului YOGA, care reuneşte revelarea lăuntrică a existenţei lui Dumnezeu, cunoaşterea teoretică a legilor fundamentale ale Macrocosmosului (care exprimă inteligenţa perfectă, reflectată în mod armonios de Dumnezeu în manifestare) şi înfăptuirea acţiunilor corespunzător cu această treaptă superioară atinsă. În antichitate, conceptul de înţelepciune desemna „echilibrul” deplin al personalităţii, cumpătarea în toate, stăpânirea perfectă şi sublimarea pasiunilor în avantajul cunoaşterii superioare, raţionale, împăcarea omului cu lumea, seninătatea euforică spirituală, trăirea deplină, la unison cu voinţa lui Dumnezeu în manifestare. Stoicii şi epicureicii o defineau ca absenţă a suferinţei, a pasiunii josnice („aponia”, „apathia”) sau ca absenţă a neliniştii, a emoţiei negative („ataraxia”, „adiforia” etc).

Înţelepciunea nu este numai idealul suprem al sistemului YOGA, ci şi al oricărei filosofii prin excelenţă superioare şi contemplative, întemeiate pe ideea antinomiei critice spirit, suflet-trup şi pe principiul autoperfecţionării depline, graţie revelaţiilor divine, a fiinţei umane, ca unică modalitate a acesteia de a se depăşi pe sine. Idealul înţelepciunii a căpătat în Occident o vădită încărcătură laică, întrucât preconizează realizarea fericirii omului într-un sens material şi nu în spiritul transcendenţei spirituale. Cu excepţia sistemului yoga, înţelepciunea are astăzi tot atâtea ipostaze câte filosofii există. Idealul înţelepciunii, în accepţiunea yoghină a termenului este: îmbinarea continuă, vie şi creatoare a teoriei superioare, divine cu practica; înţelegerea necesităţii concret supreme şi, pe această bază, realizarea creaţiei ideale conştiente; participarea la înfăptuirea idealului eliberării spirituale a fiecărei fiinţe umane prin eliberarea tuturor şi al eliberării spirituale a tuturor prin eliberarea spirituală a fiecăruia; depăşirea limitelor de tot felul şi a condiţionărilor obiective şi subiective frenatoare ale progresului prin efortul unit al înţelepţilor şi prin efortul individual de autoperfecţionare şi desăvârşire, pentru asigurarea saltului de la omul egoist, meschin şi mărginit la omul pe deplin integrat în divin şi desăvârşit.

În concluzie, putem spune că înţelepciunea este o calitate şi în acelaşi timp o capacitate esenţială a fiinţei umane, rezultate din integrarea armonioasă a unor experienţe spirituale bogate a unei reflectări clare, profunde şi superioare a lumii, a lui Dumnezeu, sub majoritatea aspectelor sale materiale şi spirituale. Înţelepciunea presupune o echilibrare deplină a dorinţelor cu posibilităţile proprii. Ea se dezvoltă în urma unui proces profund de autocunoaştere, determinând aprecierea obiectivă a lumii nu doar prin judecăţi de valoare afirmative sau negative, ci şi prin judecăţi ipotetice. În cazul celui înţelept nu este niciodată vorba de o resemnare sau de o complacere în inerţie a individului, ci de un mod net superior, dobândit de cunoaştere şi transformare a realităţii ca atare, ce se bazează în special pe cunoaşterea cauzelor care provoacă un eveniment, o situaţie sau pe intuirea obiectivă a motivelor care determină o anumită conduită sau alegere.

Înţelepciunea presupune un stil existenţial armonios şi integrat care nu se raportează la exigenţele imediate, dar nu valorifică în primul rând aceste exigenţe. Ea presupune, de asemenea, umor, detaşare, simţul relativităţii evenimentelor trăite (Jung, de exemplu, vorbeşte despre arhetipul Marelui înţelept). Marii înţelepţi sunt în general înzestraţi cu certe însuşiri extraordinare şi transumane. Înţelepciunea, ca atribut al desăvârşirii spirituale a fiinţei umane poate fi atinsă prin practica perseverentă yoga. Opusul stării de înţelepciune este starea de prostie sau ignoranţă. În timp ce starea de înţelpciune generează fericire şi armonie, prostia dă naştere suferinţei şi dezechilibrului. Marele înţelept Buddha spunea, într-o comparaţie foarte sugestivă, că aşa cum la un car cu patru roţi primele două roţi din faţă pot fi considerate, analogic vorbind, ca fiind ignoranţa, celelalte două roţi care vin imediat după aceea în spate reprezintă suferinţa care urmează după aceea. Prin urmare, starea de ignoranţă (prostie) este întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, urmată de stări de suferinţă sau durere proporţionale.
 
 
 
LUNI, 6 AUGUST
 
 
Evocare spirituală în AKASHA şi meditaţie asupra Momentului Divin al Schimbării la faţă a lui Iisus
 
AKASHA – memoria cosmică universală despre care vorbeşte tradiţia yoghină – este o dimensiune misterioasă a manifestării în care se află memorate sau impregnate absolut toate evenimentele şi momentele Manifestării, absolut tot ceea ce s-a petrecut vreodată în Macrocosmos. Prin anumite procedee yoghine specifice, prin intermediul centrului de forţă VISHUDDHA CHAKRA, yoghinul avansat se poate proiecta la voinţă în AKASHA pentru a asista la orice moment din istorie doreşte. Atunci când evocăm în AKASHA un anumit eveniment, putem să ne proiectăm în acea dimensiune spaţio-temporală misterioasă şi să asistăm ca martori la evenimentul respectiv ca şi cum am fi prezenţi atunci când el s-a produs, cu oricât de mult timp în urmă. Momentul crucial al transfigurării sau „schimbării la faţă” din viaţa lui Iisus Hristos – momentul în care, practic, Iisus îşi asumă complet şi plenar misiunea sa spirituală, poate fi şi el evocat în AKASHA.
 
Iată cum descrie Biblia acest eveniment.
Biblia ortodoxă, Evanghelia după Matei, Capitolul 17
1. Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. 
2. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca Soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. 
3. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. 
4. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.” 
5. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L.” 
6. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. 
7. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”.
8. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. 
9. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.” 

În „Marea Evanghelia a lui Ioan”, volumul 5, descrierea detaliată a momentului schimbării la faţă este redată de către Iisus însuşi:
Capitolul 234,  Schimbarea la faţă a Domnului pe muntele Tabor
8. După aceea, i-am chemat pe cei trei ucenici la Mine şi am pornit la drum. Pe o parte a muntelui se putea urca cu uşurinţă şi în câteva ore am ajuns pe vârful cel mai înalt. Totuşi, acest munte era atât de înalt încât chiar şi căţărătorii experimentaţi aveau nevoie de douăsprezece-treisprezece ore ca să urce până acolo, aşadar şi această ascensiune a noastră a fost tot un fel de miracol.
9. Acum ne aflam pe piscul cel mai înalt, de pe care se putea vedea aproape întreaga Galilee, Iudeea şi Palestina şi o parte din adevărata mare. Când, fiind profund transfiguraţi din cauza măreţei şi minunatei privelişti, ucenicii îmi mulţumeau din tot sufletul pentru această nemaipomenită desfătare, Eu atunci, prin Graţia Tatălui Meu Ceresc, M-am transformat la faţă, astfel încât chipul meu strălucea asemenea soarelui, iar veşmintele Mele deveniseră de un alb luminos, ca zăpada proaspăt căzută, luminată de soare. Cei trei ucenici au rămas încremeniţi şi abia mai puteau vorbi de uluire.
10. Petru, după ce cu greu a reuşit să-şi revină din uluire, a zis: „Doamne, suntem aici deja în Împărăţia Tatălui Ceresc sau numai în paradis? Mi se pare chiar că aud voci foarte diafane de îngeri în jurul meu!”
11. Eu am spus: „Nici în Împărăţia Tatălui Ceresc şi nici în paradis, ci pur şi simplu, în mod natural, aici pe pământ! Dar pentru că avem atât Împărăţia Tatălui Ceresc, cât şi paradisul în noi înşine, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, iar acesta cuprinde tot ce e adevărat şi bun, suntem într-adevăr acum, simultan, atât în Împărăţia Tatălui Ceresc şi în paradis, cât şi pe pământ. Aceasta este şi ceea ce v-a transfigurat sufletele, iar pentru că aţi fost transfiguraţi în sufletele voastre înaintea Mea, am fost şi Eu transfigurat la exterior în faţa ochilor voştri, pentru ca să realizaţi cu adevărat că, deşi vă aflaţi pe pământ, sunteţi simultan şi în paradis, şi în Împărăţia Tatălui Ceresc, fiind în interiorul vostru plini de adevăr spiritual şi de credinţă, şi – de aceea – plini de bine şi de iubire; căci adevărata Împărăţie a Tatălui Ceresc şi adevăratul paradis înseamnă să credeţi în Mine şi să faceţi cum v-am învăţat, să Mă iubiţi prin faptele voastre din toată inima şi veţi avea astfel adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu în voi înşivă, fără ca să mai fi nevoie să ajungeţi undeva, în infinitatea Creaţiei, la o astfel de împărăţie. O dată ce ea este în voi, atunci ea este şi pretutindeni, în întreaga infinitate; şi oriunde vă veţi afla în spaţiu – aici pe acest pământ, pe lună sau pe una dintre numeroasele stele, care sunt tot corpuri cereşti –, veţi fi astfel înconjuraţi de fraţii voştri preafericiţi, chiar dacă nu îi veţi putea vedea cu ochii voştri carnali, din cauza trupului vostru.

În Evanghelii, Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos este situată într-un moment decisiv, cel în care Iisus, recunoscut de ucenicii săi ca Mesia, le dezvăluie felul în care se va împlini lucrarea sa: preamărirea sa va fi o înviere, după trecerea prin suferinţa şi moartea sa ispăşitoare pentru întreaga umanitate. Iisus urma să fie batjocorit, bătut, răstignit, ceea ce putea trezi îndoiala ucenicilor în dumnezeirea lui. De aceea, prevestind patimile pe care urma să le trăiască, El a spus că le primeşte de bună voie, pentru mântuirea lumii. Abia apoi s-a arătat în strălucirea sa divină, pe muntele Tabor, în faţa lui Petru, Iacob şi Ioan. Dumnezeu L-a învăluit pe Iisus în slavă dumnezeiască, El apărându-le apoi ucenicilor cu faţa transfigurată.
În acel moment al „Schimbării la faţă”, ucenicii L-au văzut pentru prima dată în adevărata sa înfăţişare, de fiinţă care este una cu Dumnezeu, căci strălucea ca Soarele, dar şi de Om, căci purta un veşmânt. Înfăţişarea Lui umană era aşa de pătrunsă de dumnezeire, încât veşmântul şi trupul străluceau pline de Lumină.

În concepţia creştină, norul de slavă care îi învăluise pe cei trei profeţi divini şi pe Apostoli era manifestarea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu Tatăl. Din nor, glasul Tatălui a repetat cuvintele rostite la Botezul lui Hristos „Acesta este Fiul Meu cel iubit”.
Din perspectiva tradiţiei yoghine, Sinele Suprem (ATMAN) corespunde conştiinţei cristice, atingerii condiţiei de Fiu al lui Dumnezeu şi este centrul etern, nenăscut şi nemuritor al conştiinţei individuale. Lumina divină (JYOTIS) emanată de Sinele Suprem (ATMAN) coboară în manifestare. ATMAN este izvorul oricărei lumini manifestate, care nu este decât reflexul, oglindirea Luminii Supreme. Această Lumină şi totodată Cunoaştere divină învăluie şi cuprinde toate lucrurile, în simultaneitate, în sânul veşniciei sau altfel spus al Eternului Prezent.

Slava feţei lui Hristos este, din această perspectivă, manifestarea plenară a Luminii divine necreate a Sinelui Suprem ATMAN. Ea evocă pierduta stare paradisiacă a omului şi îl îndeamnă, totodată, la restaurarea naturii sale divine esenţiale. Aşa cum Lumina dumnezeiască s-a făcut cunoscută Apostolilor pe muntele Tabor, ea s-a făcut cunoscută tuturor sfinţilor şi misticilor şi se face cunoscută, până la urmă tuturor acelora care o caută cu dăruire şi credinţă.
Schimbrea la faţă a lui Iisus pe Tabor reaminteşte tuturor oamenilor posibilitatea lor de transfigurare şi de îndumnezeire, cu tot cu trup.

Starea de altruism divin
 
Altruismul reprezintă o stare şi totodată o atitudine spirituală esenţială, care se întemeiază pe absenţa egoismului. Starea de altruism se bazează pe o profundă centrare în sine, care permite fiinţei umane să îşi depăşească feluritele tendinţe egoiste şi să manifeste o intensă stare de compasiune şi înţelegere discriminativă a nevoilor reale ale celorlalţi. Cel care manifestă în mod real starea de altruism realizează cu detaşare şi iubire acţiuni lipsite de interes personal, egoist. În general, starea de altruism este motivată de dorinţa sinceră de a face bine şi de convingerea interioară că acţiunea motivată astfel va aduce o transformare binefăcătoare, în care binele triumfă împotriva întunericului egoismului. Atunci când toate acţiunile care sunt motivate de altruism sunt realizate într-o stare de perfectă de integrare spirituală, ce rezultă în urma realizării consecvente a consacrării integrale şi necondiţionate către Dumnezeu Tatăl a fructelor acelor acţiunii şi a acceptării acestora de către Dumnezeu, fiinţa trăieşte o stare de altruism divin.

Starea de altruism divin este baza acţiunii voluntare şi prefigurează starea spirituală a unui veritabil aspirant spiritual, care pune cu succes în practică sistemul milenar KARMA YOGA. Starea de altruism divin este totodată fructul stării de generozitate şi se poate manifesta pe unul sau mai multe planuri simultan. Fiind opusul egoimului, altruismul oferă fiinţei umane posiblitatea de a se autdepăşi prin dăruire şi de a se situa dincolo de limitările penibile pe care tinde să le impună adeseori egoul. Prin intermediul stării de altruism, fiinţa umană poate avea acces la stări inefabile de expansiune a conştiinţei.

Altruismul conferă totodată sentimentul stenic al lipsei de constrângere şi generează o intensă trăire a stării de libertate interioară. Fiinţa în care se trezeşte şi apoi se manifestă starea reală de altruism nu mai urmăreşte prin acţiunile sale, care decurg în mod spontan din această stare superioară, vreun câştig personal. Astfel, fiinţa umană care este în mod real altruistă reuşeşte să acţioneze cu discernământ şi fără a mai avea nicio motivaţie egoistă.
Uneori însă, altruismul veritabil poate fi confundat cu o atitudine formal altruistă, care în realitate este o formă mascată a unui mecanism defensiv al egoului, şi care este motivat de anumite interese ascunse sau porniri subconştiente, generate de către ego. În acest caz, interesul egoist este mascat de o atitudine superficială şi formală de aparentă dărnicie, însă, de fapt, acest fals-altruism reflectă în realitate dorinţa insidioasă a egoului de măsurare a efectelor gestului pseudo-altruist. O astfel de stare falsă trădează existenţa unui interes meschin, al falsului altruist. În realitate, starea de altruism divin este o stare spirituală superioară, în care nicio motivaţie egoistă nu mai subzistă în conştiinţă. A fi altruist înseamnă a te dedica în totalitate, cu iubire şi înţelepciune, lui Dumnezeu şi a acţiona astfel în mod divin integrat, la unison cu voinţa Lui, în folosul celorlalţi. Starea de altruism divin modelează în mod binefăcător mintea fiinţei umane altruiste, astfel încât ea începe să gândească binefăcător mai mereu şi, gradat, ajunge să îi ajute şi pe ceilalţi să o facă, fiind motivată de o profundă şi pură iubire. Starea de altruism divin înseamnă totodată să oferi iubire şi atenţie celorlalţi. Atenţia pe care o oferă fiinţa altruistă implică o constantă susţinere psiho-emoţională, mentală şi spirituală şi presupune totodată adoptarea unui comportament care oferă beneficii materiale, emoţionale, mentale şi spirituale celorlalţi. Întotodeauna, starea de altruism divin este esenţială creşterii, dezvoltării şi transformării celorlalte fiinţe umane.

Starea de altruism divin, manifestată într-un mod perfect, necesită trezirea, dinamizarea şi amplificarea discernământului spiritual, cu ajutorul căruia fiinţa umană altruistă este capabilă totodată să perceapă în mod corect diferenţa dintre nevoile reale ale unei fiinţe, dorinţele amăgitoare ale acelei fiinţe (faţă de care ea intenţionează să se manifeste în mod altruist) şi propriile proiecţii.

Fiinţa umană care manifestă un altruism divin consacră întotdeauna fructele acţiunilor sale lui Dumnezeu Tatăl şi apoi realizează exact acele acţiuni pe care Dumnzeu Tatăl intenţionează şi vrea să le manifeste prin intermediul ei, pentru a impulsiona şi ajuta una sau mai multe fiinţe umane. Tocmai de aceea, putem vorbi despre altruism divin integrat mai ales în cazul fiinţelor umane care trăiesc o stare profundă de comuniune cu Dumnezeu, în intenţii, voinţă şi acţiune. Acesta este modelelul oferit de fiinţele spirituale excepţionale care se manifestă ca Ghizi spirituali şi ale căror acţiuni sunt caracterizate întodeauna de un exemplar altruism divin. În toate acţiunile lor, asemenea fiinţe spirituale excepţionale răspund nevoilor reale ale fiinţelor umane pe care le îndrumă şi nu pretenţiilor sau dorinţelor egoiste ale acestora, oferindu-le cu o iubire divină nesfârşită tocmai ghidarea spirituală care le este necesară.
 
 
 
MARȚI, 7 AUGUST
 
 
Evocare şi comuniune spirituală cu marele yoghin tibetan Milarepa
 
Milarepa este un mare yoghin tibetan care a trăit în secolele XI-XII d. H. Este o figură foarte populară şi foarte iubită de tibetani, iar povestea vieţii sale este prezentată în cea mai îndrăgită carte tibetană. Milarepa este celebru atât datorită ascezei extrem de severe pe care a urmat-o pentru a atinge desăvârşirea spirituală, cât şi datorită numeroaselor imnuri spirituale pe care le-a compus. „Sunt un yoghin care cântă de bucurie şi care nu doreşte o bucurie mai mare ca aceasta”, spunea Milarepa despre el însuşi. În iconografia tibetană el este întotdeauna reprezentat cu o mână adusă la ureche, într-un gest care sugerează ascultarea plină de atenţie a vocii tainice a Divinului, care îi inspira imnurile.

Numele lui Milarepa înseamnă „Mila, cel îmbrăcat în bumbac” şi se datorează îmbrăcăminţii extrem de simple pe care el o purta în perioada ascezei sale spirituale. Realizările spirituale extrem de înalte pe care Milarepa le-a atins în cursul vieţii sale trezesc admiraţia mai ales datorită faptului că în tinereţe el a practicat magia neagră (un lucru de altfel comun în Tibet în perioada în care a trăit Milarepa, şi care a avut ulterior consecinţe pentru întregul popor tibetan). Revoltat de nedreptăţile suferite de familia sa şi convins de mamă, el s-a răzbunat folosindu-se de magia neagră şi a declanşat o serie de evenimente dezastruoase care au culminat cu omorârea a 35 de fiinţe umane, odată cu distrugerea locuinţei rudelor sale şi a recoltelor. Realizând într-un final că toate acestea sunt nişte fapte grave, care vor fi urmate de consecinţe cumplite şi binemeritate, căindu-se sincer pentru aceste crime şi nenorociri pe care le-a provocat, Milarepa a hotărât să caute un Ghid spiritual autentic. În autobiografia sa, Milarepa relatează că era animat deopotrivă de dorinţa de a fi iniţiat în practica yoga, care îi putea asigura compensarea acţiunilor sale greşite şi arderea KARMA-ei corespunzătoare, cât şi de aspiraţia de a realiza Adevărul Ultim.

Ghidul spiritual al lui Milarepa a fost Marpa, numit şi ca Marpa Traducătorul, un mare yoghin şi eliberat spiritual, cunoscut sub acest nume deoarece a tradus o serie de tratate yoghine în limba tibetană. Iată cum relatează Milarepa emoţia întâlnirii Ghidului său spiritual: „Auzind numele lui Marpa Traducătorul, mintea mea a fost pătrunsă de un inexprimabil sentiment de încântare şi un fior mi-a străbătut întregul trup, mişcându-mi fiecare fir de păr, în timp ce ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi; atât de puternic era sentimentul de credinţă ce se năştea în mine.”
Nu întâmplător, din cauza faptelor sale, Milarepa a trebuit să treacă o mulţime de probe şi încercări pentru a primi iniţierea de la Ghidul său spiritual. Relatarea vieţii lui Milarepa descrie în detaliu această perioadă extrem de dificilă, în care el era aparent supus capriciilor lui Marpa, într-un mod care îi depăşea înţelegerea şi îl aducea la limita puterilor. Marpa l-a pus să construiască şi apoi să dărâme, rând pe rând, patru case şi se purta cu el cu asprime sau, din contră, îl ignora. Într-o cumplită stare de disperare, ajutat fiind şi de soţia înduioşată a lui Marpa, Milarepa a ajuns la un moment dat chiar să-i ceară, ca şi cum ar fi fost trimis de Marpa însuşi, iniţierea unui discipol avansat al lui Marpa. Cu toate acestea, practica lui ce a urmat acestei iniţieri nu a avut niciun rezultat. Dincolo de aparenţe, este demnă de admiraţie forţa spirituală a Ghidului spiritual al lui Milarepa, care l-a ajutat pe acesta să compenseze într-un interval de timp atât de scurt faptele cumplite de magie neagră pe care le comisese anterior.

În cele din urmă, Marpa i-a acordat lui Milarepa iniţierea dorită, asistându-l pe acesta într-un TAPAS de 11 luni de meditaţie într-o peşteră zidită, aşa cum se obişnuia în Tibet. Prima stare de SAMADHI pe care a trăit-o a durat şapte zile şi a fost declanşată, aparent paradoxal, de suferinţa datorată pierderii mamei sale. Aplicând învăţăturile oferite de Ghidul său spirituale, el a reuşit să transceandă starea de suferinţă şi să fie propulsat într-o stare de SAMADHI. Ulterior, el s-a retras în sihăstrie, trăind în diferite peşteri. Ani de zile, a urmat o asceză severă, practicând meditaţia şi diferite tehnici yoghine. Marpa l-a iniţiat în tehnica TUMO, ştiinţa generării focului vital interior, o practică yoghină secretă care l-a ajutat să suporte cu uşurinţă frigul în iernile aspre tibetane, fără să poarte niciun fel de îmbrăcăminte, cu excepţia pânzei de bumbac din jurul şoldurilor. A petrecut mulţi ani în solitudine şi meditaţie. Alături de asceza extraordinară şi TAPAS-urile realizate de Milarepa, el s-a mai remarcat şi prin starea excepţională de devoţiune faţă de Ghidul său spiritual. Iată versurile unui imn de adorare dedicat Ghidului spiritual:
Stăpâne, din Sfera solară a Graţiei tale,
Luminoasele Raze de Lumină au strălucit,
Iar Lotusul Inimii mele şi-a deschis atât de larg petalele,
Încât Inima mea savurează mireasma inefabilă a Cunoaşterii divine,
Pentru care îţi voi fi mereu recunoscător
Şi te voi adora cu constantă iubire.
Binecuvântează-mi eforturile spirituale
Spre binele tuturor fiinţelor,
Şi iartă orice poticnire a vorbelor mele
.”

După ce a atins suprema eliberare spirituală, Milarepa a renunţat la izolare şi a început să îi îndrume pe alţi aspiranţi spirituali, având un număr foarte mare de discipoli. El a părăsit această lume intrând în MAHASAMADHI, moment care a fost însoţit de nenumărate fenomene supranaturale excepţionale.

Versurile următoare redau binecuvântarea oferită de marele yoghin tibetan Milarepa:
Fie ca toţi cei care mi-au zărit chipul şi mi-au auzit vocea,
Şi toţi care mi-au cunoscut povestea şi au purtat-o în inima lor,
Şi toţi cei care mi-au auzit doar numele şi povestea, 
Să mă întâlnească în Tărâmul Fericirii!”

 

Starea de succes benefic deplin

Pentru a avea succes în tot ceea ce întreprindem benefic este necesar, înainte de toate, să înţelegem ce înseamnă starea de succes benefic deplin. Adeseori oamenii spun că un om de afaceri care a câştigat mulţi bani are succes sau că un sportiv care câştigă o competiţie importantă are şi el succes. Dar oare succesul se măsoară doar prin rezultatele exterioare sau cele care survin circumstanţial? Iată în continuare câteva repere simple cu ajutorul cărora putem înţelege în ce constă starea de succes benefic deplin.

Starea de succes benefic deplin este în primul rând o stare lăuntrică. Ea este rezultatul uni acord deplin care survine între intenţiile noastre benefice, clar exprimate şi rezultatele corespunzătoare, care survin în urma punerii lor eficiente în practică. Odată ce am înţeles aceasta, nu vom mai fi tentaţi să căutăm suucesul doar în afara noastră. Atunci noi vom descoperi faptul că starea de succes benefic deplin poate fi trăită aproape continuu, în interiorul fiinţei noastre.
Starea de succes benefic deplin reprezintă încununarea unei serii de stări şi atitudini pozitive şi constructive pe care noi le manifestăm, într-un deplin acord cu intenţiile benefice iniţiale. Odată ce am înţeles aceasta, existenţa stărilor noastre bune nu va mai fi condiţionată de evenimentele exterioare.

Starea de succes benefic deplin ne revelează percepţia lăuntrică inefabilă a existenţei armonioase şi echilibrate. În aceste condiţii, noi vom realiza că însăşi starea noastră de echilbru şi armonie interioară este un veritabil succes interior. Odată ce am înţeles aceasta, nu vom mai fi obsedaţi doar de „a face“ sau de „a avea“ ceva sau altceva.
Starea de succes benefic deplin ne oferă prilejul de a ne deschide, plini de iubire, faţă de ceilalţi. Aflaţi în această stare minunată, vom fi mai mereu capabili să ne manifestăm cu iubire, bunăvoinţă şi înţelegere faţă de toţi cei care au nevoie de aceasta, căci atunci noi dăruim din prea-plinul stării noastre benefice. Odată ce am înţeles aceasta, vom renunţa să mai evaluăm oamenii prin prisma feluritelor aspecte particulare sau tranzitorii, care îi caracterizează în anumite momente, cum ar fi bunurile pe care le au, averea, statutul social, funcţia etc.

Starea de succes benefic deplin ne trezeşte disponibilitatea de a fi cooperanţi şi plini de bunăvoinţă, cu scopul de a putea găsi soluţia optimă, potrivită pentru fiecare. În această stare benefică vom putea înţelege că reuşita adevărată apare doar prin unire, solidaritate, întrajutorare şi fraternitate spirituală. Odată ce am înţeles aceasta, vom înceta să ne mai lăsăm antrenaţi de vârtejul ameţitor al falsei nevoi de competiţie şi de întrecere în raport cu ceilalţi.

Starea de succes benefic deplin ne trezeşte capacitatea de a dărui, plini de iubire, compasiune şi altruism, şi de a oferi în mod dezinteresat sprijin celor care au, la un anumit moment dat, o reală nevoie de ajutor. Odată ce am înţeles aceasta, vom putea depăşi cu uşurinţă obstacolele interioare generate de frica de a pierde, de temerea de lipsuri şi privaţiuni, ori de aviditatea de a câştiga cu orice preţ ceva de pe urma oricărei situaţii defavorabile care se iveşte în existenţa vreunei alte persoane.
Starea de succes benefic deplin este o binecuvântare şi ea ne face să fim fericiţi. Ea este încununarea unei continue atitudini stenice şi pozitive, şi a raportării noastre constante la ghidarea tainică a lui Dumnezeu. Odată ce am înţels aceasta, vom putea elimina definitiv din fiinţa noastră starea de crispare limitatoare, în care succesul ne apare în mod fals ca fiind o ţintă care pare să fie greu de atins.

Starea de succes benefic deplin ne conferă împlinire, bucurie, calm, relaxare şi seninătate. Odată ce am înţeles aceasta, vom fi capabili să eliminăm definitiv din minte îndoiala, care întreţine în mod maladiv ideea dăunătoare cum că succesul ar fi perisabil şi trecător. Dimpotrivă, atunci când ajungem să trăim din plin starea de succes benefic deplin, în întreaga noastră fiinţă se instalează o stare amplă de stabilitate a prezenţei Binelui Divin. Astfel, succes benefic deplin ne conferă o inefabilă stare de mulţumire şi realizare interioară.
 
  
JOI, 9 AUGUST
 
Starea de comuniune cu Mintea infinită a lui Dumnezeu (MAHA AJNA CHAKRA)
 
Mintea lui Dumnezeu este infinită, ea cuprinzând toate ideaţiile, formele-gând şi arhetipurile divine care stau la baza întregii Creaţii. În tradiţia milenară yoga, focarul tainic, misterios, macrocosmic al minţii lui Dumnezeu este numit MAHA AJNA CHAKRA. Fiind într-o intimă şi permanentă conexiune cu Spiritul lui Dumnezeu (Sinele Suprem Universal sau Inima Divină Supremă a lui Dumnezeu, PARAMATMAN), Mintea lui Dumnezeu este omniscientă, omnipotentă, omniprezentă şi infinit creativă.
Prin creativitatea Sa nesfârşită şi debordantă, Tatăl Ceresc nu încetează nicio clipă să proiecteze noi şi noi forme care sunt manifestări inepuizabile ale Energiei Sale Cosmice, Creatoare. Atunci când a creat la începuturi toate lumile, Spiritul Divin Omniscient care este Dumnezeu Tatăl a avut în mintea Sa atotcuprinzătoare o idee centrală cauzală sau, altfel spus, un plan divin călăuzitor foarte precis. El a exteriorizat apoi întregul Macrocosmos după care, ulterior, a creat omul. Atunci când Şi-a creat Trupul, care este alcătuit din nenumăratele galaxii şi sisteme planetare, Dumnezeu Tatăl a manifestat simultan trei aspecte fundamentale: Conştiinţa Macrocosmică, Energia Macrocosmică şi Materia Cosmică.

Dirijată de Mintea Sa infinită, energia creatoare a lui Dumnezeu generează enorme unde de energie care vibrează pe diferite frecvenţe, aducând astfel în Manifestare toate particulele şi subparticulele din care este constituită materia sau substanţa Universului fizic, precum şi „substanţa” Universurilor eteric, astral, mental şi cauzal. Mintea lui Dumnezeu, care mai este cunoscută şi sub numele de Inteligenţă divină, impregnează orice particulă din Univers. Această Minte Divină este inteligenţa care ţine laolaltă atomii dintr-o stâncă sau face ca seva să urce prin tulpina copacului: o putem descoperi la tot pasul în tot ceea ce există în natură, în om, în întregul Univers. Întreaga Creaţie se supune legilor divine care subzistă în Mintea infinită a lui Dumnezeu. Nu există nimic care să poată fi adăugat sau extras din infinita Minte a lui Dumnezeu, deoarece tot ceea ce este, a fost sau va fi manifestat există deja în acest rezervor infinit şi inepuizabil care este mintea atotcuprinzătoarea a lui Dumnezeu. Mintea infinită a lui Dumnezeu este necondiţionată de nimic, total liberă şi spontană în manifestarea sa în viaţa tuturor creaturilor şi a iubirii faţă de întreaga Creaţie. Ea este plină de pace, armonie, iubire.

Fiind creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, mintea individuală a fiinţei umane, al cărui sediu sau focar este centrul secret de forţă AJNA CHAKRA, este într-o permanentă legătură cu Mintea infinită a lui Dumnezeu. Această legătură sau stare de rezonanţă ocultă® poate fi mai slabă sau mai puternică, în funcţie de puritatea sau de transparenţa pe care o are faţă de mintea divină. Fiinţa umană are capacitatea şi totodată responsabilitatea de a-şi purifica şi controla mintea individuală, mergând până la suspendarea fluctuaţiilor mentale, prin diferite metode sau procedee yoghine. În felul acesta, fiinţa umană care şi-a purificat mintea pe care o menţine într-o profundă conexiune cu Spiritul său Nemuritor, Atman, îşi poate transforma în bine destinul, întreaga viaţă. Ea dobândeşte astfel, gradat, capacitatea de a se conecta, printr-un proces de rezonanţă ocultă®, la Mintea cea infinită şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, MAHA AJNA CHAKRA, atingând astfel caracteristicile şi puterile minţii divine infinite: Omnipotenţă, Omniscienţă, Omniprezenţă, Inteligenţă divină.
 
 
 
VINERI, 10 AUGUST
 
 
Evocare şi comuniune spirituală cu marele înţelept şi eliberat Abhinavagupta
 
Abhinavagupta a fost cel mai de seamă înţelept şi eliberat spiritual al şivaismului din Caşmir, care a condus această şcoală spirituală la o extremă înflorire. El a fost şi unul dintre cele mai mari spirite cărora India le-a dat naştere vreodată. Aptitudinile sale variate cuprindeau diferite domenii ale cunoaşterii cum ar fi filosofia, estetica, poetica, teoria muzicală, gramatica sanscrită, toate şcolile şi textele tantrismului şi, ca o încununare a cunoaşterii, domeniul misticii profunde. El însuşi a atins treptele cele mai înalte ale experienţei mistice, pe care a exprimat-o într-un limbaj clar şi poetic.
Despre viaţa sa cunoaştem câteva elemente: s-a născut în jurul anului 950 d. H., anul morţii sale fiind plasat între 1015 şi 1025.  Se spune că la sfârşitul vieţii sale pe acest Pământ, Abhinavagupta a intrat într-o peşteră (cunoscută astăzi sub numele de peştera lui BHAIRAVA) împreună cu 1.200 de discipoli, în timp ce recita poemul său devoţional, „Bhairava-stava“. Ei au dispărut din planul fizic, tradiţia afirmând că ei au translatat în lumea spirituală.

În ceea ce priveşte originea lui, ştim că provenea dintr-o familie de importanţi învăţaţi care s-au stabilit în secolul al VIII-lea în Caşmir, pe malurile râului Vitasta (azi Srinagar). Abhinavagupta a omagiat minunatele calităţi ale acestui ţinut, asemănându-l cu SHIVA însuşi, slăvind frumuseţea naturii şi atmosfera spirituală a acestor locuri („Tantraloka” XXXVII, 40-41). Tatăl său se numea Narasimhagupta, numele mamei lui Abhinavagupta fiind Vimalakala.
Naşterea lui Abhinavagupta a fost una miraculoasă, el fiind numit  YOGINIBHU („fiul unei YOGINI”, adică fiul unei femei care a atins realizarea spirituală prin practica yoga). În şivaismul caşmirian şi în special în tradiţia KAULA, se considera că progenitura unor părinţi ferm stabiliţi în starea de SAMADHI,  „în divina esenţă a lui BHAIRAVA” în momentul concepţiei, va fi înzestrat cu puteri intelectuale şi spirituale excepţionale. Un astfel de copil era considerat un receptacol al cunoaşterii divine care, „chiar în uterul matern are forma lui SHIVA”.

Moartea timpurie a mamei sale i-a influenţat în mod hotărâtor cursul vieţii. Ca urmare a pierderii mamei sale, de care era foarte ataşat, pe când avea doar 2 ani, Abhnavagupta a devenit mult mai detaşat faţă de lume, dedicându-se studiului spiritual. Tatăl său i-a fost primul profesor, iniţiindu-l în gramatica sanscrită, precum şi în studiul logicii. Ca urmare, s-a orientat cu plăcere spre studiul literaturii şi „a fost dintr-o dată cuprins de dăruire faţă de Divin, ca de o beţie extatică”.
Încă din tinereţea sa, Abhinavagupta a manifestat toate semnele unui geniu. Învăţa extrem de repede şi manifesta o mare uşurinţă în înţelegerea profundă chiar şi a celor mai dificile concepte filosofice. Discursul său era cumpătat şi elegant. Pătrunderea sa intelectuală şi spirituală erau dublate de o mare umilinţă, ceea ce îi determina pe profesorii săi să îi împărtăşească toată cunoaşterea lor. De timpuriu a trăit comuniunea cu Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să uite de tot ceea ce este lumesc. Unica sa activitate, pe lângă studiul său, consta în slujirea învăţătorilor săi. El menţionează o lungă listă de Ghizi spirituali cu care a studiat diferite domenii ale cunoaşterii. Cei mai importanţi profesori ai săi în studiul TANTRA-elor, al diferitelor şcoli filosofice, al poeticii şi dramaturgiei au fost Vamanatha, Bhutiraja, Bhutirajatanaya şi Lakshmanagupta, fiul lui Utpaladeva, precum şi Induraja şi Bhatta Tota. Astfel, el a fost iniţiat şi a practicat metodele a trei mari şcoli spirituale şivaite, KRAMA, TRIKA şi KAULA, contribuind totodată în mod substanţial la dezvoltarea lor.

El îl menţionează întotdeauna, cu un mare respect şi recunoştinţă, pe Ghidul său spiritual Shambhunatha, cel care l-a iniţiat în tradiţia KAULA şi căruia îi datorează suprema iluminare. După ce a dobândit desăvârşirea spirituală, în jurul său au început spontan să se adune aspiranţii, la început chiar membrii familiei sale. Abhinavagupta este descris de discipolii săi mai ales în mijlocul unei adunări spirituale, înconjurat de SIDDHA şi YOGINI (bărbaţi şi femei cu un înalt nivel spiritual), realizând cu o mână MUDRA cunoaşterii, iar cu cealaltă cântând la VINA, în timp ce discipolii săi îşi notau învăţăturile. Încă din timpul vieţii, fiinţele spirituale ale acelei epoci au recunoscut în Abhinavagupta o manifestare a lui SHIVA, el fiind considerat liderul de necontestat al tuturor şcolilor şivaite. El este descris de contemporanii săi ca având toate semnele unui Ghid spiritual desăvârşit: manifesta o devoţiune profundă faţă de SHIVA (Dumnezeu); deţinea controlul perfect asupra tuturor MANTRA-elor, MANTRA-SIDDHI; deţinea controlul asupra tuturor elementelor (TATTVA); era capabil să îndeplinească orice dorinţă; cunoaştea perfect toate Scripturile tantrice; el împărtăşea aspiranţilor starea lui SHIVA, adică îndumnezeirea, eliberându-i de orice impuritate şi condiţionare.
Abhinavagupta mărturiseşte despre el însuşi că „a interpretat prin profundă concentrare şi prin propria sa inteligenţă (buddhi), multe scrieri vechi, extrăgând esenţa acestora” („Tantraloka“ XXXVII. 82). El a studiat toate curentele spirituale ale timpului său, dar mai cu seamă tradiţiile tantrice, pe care le-a integrat într-o sinteză extraordinară. Chiar dacă opera sa se bazează pe TANTRA-e, ea poartă totuşi marca originalităţii lui, a stării sale de dăruire totală faţă de esenţa supremă, şi este impregnată de o vie trăire mistică.

Opera sa cuprinde aproximativ 60 de scrieri, dintre care unele extrem de dificile şi de voluminoase. Cititorul este condus prin hăţişul dens al învăţăturilor tantrice şi al ritualurilor acestora cu o claritate spirituală ce discerne întotdeauna realul de ireal. Ceea ce este chiar mai important, el a perfecţionat toate căile şi metodele vieţii mistice, pe care le cunoştea din proprie experienţă. Expunerea sa nu este niciodată subiectivă şi totuşi, chiar din descrierea aparent impersonală a unor stări mistice transpare intensitatea trăirilor proprii. Dintre operele lui amintim aici pe cea mai importantă şi totodată cea mai voluminoasă: „Lumina Tantra-elor” („Tantraloka”), în care realizează o extraordinară sinteză în 37 de capitole a căilor eliberatoare tantrice, o adevărată summa ce integrează metafizica, mistica şi ritualul.

Opera lui Abhinavagupta cuprinde şi lucrări de teorie literară, de estetică şi de dramaturgie. Cele mai importante lucrări din acest domeniu sunt „Abhinava Bharati” şi „Dhvanyaloka Locana”. Până astăzi, opera sa a rămas unică şi constituie cea mai înaltă expresie a esteticii indiene. Dintre lucrările importante scrise de Abhinavagupta mai menţionăm cele două comentarii la „Ishvarapratyabhijna Karika” („Versurile despre recunoaşterea lui Dumnezeu”) a lui Utpaladeva: „Ishvarapratyabhijna Vimarshini” şi „Ishvarapratyabhijna Vivritivimarshini”. Ambele lucrări fundamentează în detaliu şi argumentativ învăţătura despre „recunoaşterea lui Dumnezeu” (PRATYABHIJNA). În conformitate cu doctrina non-dualistă a şcolii PRATYABHIJNA, eliberarea spirituală a omului constă în a redeveni conştient de adevărata sa identitate, care este însuşi SHIVA (Dumnezeu).
 
 

Starea de aspiraţie frenetică şi dăruire necondiţionată faţă de Dumnezeu

„Dacă te dăruieşti Lui în totalitate, vei descoperi astfel că Dumnezeu este cu tine tot timpul. Nu trebuie să te străduieşti prea mult pentru aceasta. Trebuie doar să-ţi dai seama că niciodată tu nu exişti decât prin El, şi că în realitate Dumnezeu este pentru tine totul. Fii întotdeauna neclintit în susţinerea şi trăirea deplină şi profundă a acestui adevăr.“ – Gregorian Bivolaru

Aspiraţia reprezintă ansamblul tendinţelor şi al energiilor subtile ce sunt în mod specific mobilizatoare, care dacă sunt suficient de puternice şi constante, ne însufleţesc şi ne dau un imbold lăuntric într-un sens superior, înălţându ne fie către realităţi tainice, sublime, fie către un înalt ideal, determinând în fiinţa noastră o transformare mai mult sau mai puţin durabilă a frecvenţei predominante de vibraţie, care este de natură să ne modifice considerabil punctul obişnuit de vedere, ori, altfel spus, modul nostru de a gândi realitatea. În cazul oricărei aspiraţii elevate, sublime, pe care o manifestăm, este înainte de toate necesar să dispunem de o energie subtilă, vitală, lăuntrică, suficient de mare şi totodată, să avem energia voinţei foarte puternică. De îndată ce sunt întrunite aceste două condiţii ce au fost expuse mai sus, şi care pot fi considerate ca fiind de bază, putem să manifestăm aspiraţia noastră sublimă, prin intermediul unei intenţii ferme şi cât mai clare. La scurt timp după aceea, sau, în unele situaţii, aproape fulgerător, se declanşează în Microcosmosul fiinţei noastre felurite procese complexe de rezonanţă ocultă®, cu anumite sfere tainice de energie nesfârşită din Macrocosmos. „Sufletul uman se ridică la înălţimea a ceea ce el aspiră.“

Dumnezeu este, fără încetare, misterul cel mai copleşitor, el este Totul Infinit care îmbrăţişează mereu Totul. Dumnezeu este în acelaşi timp şi manifestat şi nemanifestat. Slava sau gloria lui Dumnezeu este fără egal.

Conceptul de Dumnezeu nu poate fi înţeles decât în indivizibila Sa Unitate, şi aceasta dincolo de diversele modalităţi care pot servi reprezentării Sale, conform necesităţilor temporale ale manifestării. Astfel, pluralul este un non-sens când este vorba de Dumnezeu – chiar şi din punctul de vedere hindus, nu doar din cel iudaic, creştin sau islamic, cum am avea tendinţa să ne imaginăm rapid – şi aceasta pentru că în esenţa sa cea mai intimă, substanţialmente am putea spune, Dumnezeu nu este doar Unul, el este Unul, Unicul fără al doilea. În infinitatea sa, Dumnezeu este absolut inaccesibil, neafectat şi mereu necunoscut, deoarece el nu poate fi un obiect al cunoaşterii pentru un altul decât El Însuşi, aceasta explicându-se prin faptul că în afara Lui nimic nu deţine facultatea cunoaşterii; orice cunoaştere, chiar relativă, nefiind decât o participare la Cunoaşterea absolută şi supremă. Scrierile tradiţionale indiene Îl definesc chiar ca fiind „dincolo de ceea ce nu este cunoscut“, deoarece numindu-L incognoscibil, dincolo de Unu, aceasta înseamnă că totala Sa Transcendenţă depăşeşte chiar şi afirmarea inaccesibilităţii sale absolute.

Toate care au fost, toate care sunt şi care vor fi sunt opera Sa. Dumnezeu îmbrăţişează fără încetare totul şi totodată El există pretutindeni, în tot şi în toate cele pe care le îmbrăţişează neîncetat. Nu a existat, nu există şi nu va exista vreodată ceva în care Dumnezeu să nu fie clipă de clipă prezent. Întregul joc iluzoriu al manifestării şi întregul Macrocosmos în care există cele 3 lumi (Universul Fizic, Universul Astral, Universul Cauzal) sunt toate creaţia Sa.

O mare taină este aceea că fiinţa umană a fost creată după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu. În întreaga creaţie a lui Dumnezeu, care este întregul Macrocosmos, cât şi în totul infinit şi misterios care este nemanifestat, atât ceea ce este manifestat, cât şi ceea ce este nemanifestat vibrează fără încetare, pe felurite frecvenţe de vibraţie care sunt distincte. Aceste frecvenţe de vibraţie sunt din ce în ce mai rapide şi mai înalte, pe măsură ce ne înălţăm pentru ca să ne apropiem de esenţa ultimă, misterioasă şi nemanifestată a lui Dumnezeu.

Câteva citate inspiratoare ale poeţilor şivaiţi ai căii Bhakti Yoga (yoga iubirii frenetice pentru Dumnezeu):
Fie ca setea nepotolită de a mă bucura de savoarea dumnezeiască a adoraţiei Tale, o Dumnezeule Omniprezent, să crească zi de zi şi să rodească pentru mine întotdeauna“.
Ce ar mai putea să ceară acei ce sunt din plin dăruiţi cu Frumuseţea nesfârşită a iubirii? Iar cei ce nu o au încă, la ce bun să ceară altceva?“
Pentru ce motiv s-ar arunca în ambrozia adorării Tale cei ce Te iubesc frenetic şi pe care căldura arzătoare a unui extraordinar elan de iubire i-a dezbrăcat de orice voinţă personală? Intensitatea arzătoare a elanului de care sunt cuprinşi este atât de mare, încât nu le rămâne decât să se arunce în undele nectarului extatic şi în plenitudinea conştiinţei Supreme pentru a regăsi instantaneu răcoarea şi prospeţimea eliberării în Divin.“
Victorioşi, ei văd. Chiar şi învinşi, ei încă râd! Aşa sunt aceste fiinţe extraordinare pe care le îmbată nectarul iubirii Tale absolute, Dumnezeule Omniprezent!“
 
 
SÂMBĂTĂ, 11 AUGUST
 
 

Revelarea în fiinţă a stării divine de Omnipotenţă a lui Dumnezeu

Prin puterea Sa infinită, Dumnezeu creează totul din Fiinţa Sa enigmatică, fără a avea nevoie de nimic altceva. Nu exista nicio putere care să fie superioară aceleia a lui Dumnezeu. Lui nu i se poate opune nimic. Dumnezeu se exprimă în Creaţie prin intermediul Legilor divine fundamentale, dar în acelaşi timp El nu este limitat de absolut nimic, fiind dincolo de orice condiţionare. Tocmai de aceea, pentru Dumnezeu orice este cu putinţă. Astfel, miracolele sunt oricând posibile, dacă El consideră că este necesar ca acestea să fie manifestate în anumite condiţii. Aspirantului aflat pe o cale spirituală, Dumnezeu poate oricând să îi acorde, dacă El consideră că este necesar, Graţia eliberatoare. Dumnezeu poate oricând să salveze anumite fiinţe merituoase din situaţii care pentru mintea umană limitată sunt aparent fără ieşire. Atunci când, în asemenea situaţii limită, Dumnezeu îşi manifestă astfel atotputernicia sa prin intermediul unor fenomene miraculoase, fiinţele umane pot să îi perceapă în mod direct Omnipotenţa Sa divină.

Omnipotenţa divină este un Atribut Dumnezeiesc fundamental, prin intermediul căruia fiinţa umană poate avea revelaţia stării de măreţie Dumnezeiască. Omnipotenţa lui Dumnezeu este puterea Sa uimitoare şi fără limite, care ni se dezvăluie mai ales în procesul creaţiei şi de asemenea în actul divin al mântuirii fiinţelor create. Despre această realitate divină, profetul Ieremia a spus: „Ah, Doamne Dumnezeule, Stăpân divin absolut, ai făcut cerurile şi Pamântul, cu puterea Ta nemărginită şi cu braţul tău divin întins. Nimic nu este greu pentru Tine!“ (32, 17).

Prin voinţa omnipotentă a lui Dumnezeu totul se manifestă, aşa cum se afirmă în Psalmul 102, versetele 25-27: „Tu, Doamne Dumnezeule, ai întemeiat în vechime pământul. Şi cerurile sunt tot lucrarea mânilor Tale. Cu toate că ele vor pieri, Tu vei rămânea pururea. Toate se vor învechi ca o haină. Tu le vei schimba ca pe un veşmânt şi atunci ele se vor schimba. Numai Tu rămâi mereu Acelaşi, în eternitate. Şi anii Tăi nu se vor sfârşi nicicând.“.

Omnipotenţa lui Dumnezeu este unul dintre Atributele Divine esenţiale, alături de Omniprezenţă şi Omniscienţă. Omnipotenţa divină sau Atotputernicia lui Dumnezeu este acel atribut dumnezeiesc prin care Dumnezeu poate face să se petreacă tot ceea ce El vrea să se petreacă. Puterea infinită a lui Dumnezeu nu are îngrădiri şi nici oprelişti. Iov a recunoscut acest lucru când a spus: „Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale“ (Iov 42, 2). Sau aşa cum spune Arhanghelul Gabriel în Biblie: „Niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de puterea lui divină“ (Luca 1, 37). Întrebarea retorică pe care Dumnezeu i-o pune lui Avraam şi anume: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?“ (Facerea 18, 14) subliniază tocmai Omnipotenţa lui Dumnezeu.

Cu privire la rolul transformator pe care îl poate avea în existenţa noastră revelarea stării divine de Omnipotenţă a lui Dumnezeu, vom cita un pasaj semnificativ din conferinţele profesorului yoga Gregorian Bivolaru:
Trebuie să îi dai aproape întotdeauna lui Dumnezeu primul loc în tot ceea ce faci, şi care este important. În cazul în care nu-i dai aproape întotdeauna primul loc lui Dumnezeu, care este locul cel esenţial în existenţa ta, pierzi în felul acesta posibilitatea de a-I simţi mereu prezenţa sau, altfel spus, nu mai ai posibilitatea de a-I savura Omniprezenţa. În felul acesta pierzi posibilitatea de a beneficia fără încetare de ajutorul Lui sau altfel spus nu beneficiezi de Omnipotenţa Sa. Totodată atunci pierzi posibilitatea de a fi ghidat şi inspirat fără încetare de Dumnezeu Tatăl în tot ceea ce ai stringent nevoie, atât pentru tine, cât şi în situaţia în care urmăreşti să-i ajuţi pe ceilalţi. În situaţia în care nu-i dai aproape întotdeauna lui Dumnezeu primul loc în existenţa ta, atunci nu mai beneficiezi de Omniscienţa sa, care fără îndoială ţi-ar fi putut oferi soluţii creatoare, absolut noi, geniale, care nu numai că te pot ajuta pe tine, dar totodată ele îi pot ajuta în mod eficient şi pe ceilalalţi oameni care au nevoie de ajutor. În concluzie se poate spune că atunci când nu îi oferi lui Dumnezeu primul loc în existenţa ta nu poţi beneficia de ajutorul Său pentru toate problemele dificile care implică fie ajutorul său tainic, fie o soluţie înţeleaptă şi divin inspirată. Procedând în acest mod putem primi semnele sau ghidarea de care avem nevoie şi pe care providenţa lui Dumnezeu ni le transmite prin această modalitate. Pentru a fi înţeles aşa cum trebuie acest aspect care este revelat aici trebuie să fie intim corelat cu principiul tainic al sincronicităţii, care nu este altceva  decât  o expresie accesibilă  posibilităţilor noastre omeneşti de înţelegere a misterului copleşitor al Omiprezenţei şi Atotputerniciei permanente sau, altfel spus, a Omnipotenţei lui Dumnezeu. Atunci când urmărim să primim această ghidare de la Dumnezeu Tatăl este foarte important să realizăm în prealabil consacrarea fructelor respectivei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl şi totodată este necesar să realizăm trei binecuvântări ale spaţiului în care ne aflăm atunci când realizăm această acţiune“.
 
 
 
 
 
yogaesoteric
01 august 2012
 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga