Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Înţelegerea profundă a Adevărului (I)


de Florica Steva

După ce sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou 2003  au trecut, perioadă în care îmi luasem o mică vacanţă, am reînceput SADHANA obişnuită.
Acum, în afara TAPAS-urilor care cuprindeau exerciţiul cu ceasul de revelare a Sinelui de 15 minute zilnic, ASANA-e şi PRANAYAMA, am început să practic meditaţii în care evocam exemplificările primite la Bucureşti în cadrul selecţiei pentru Tabăra de revelare a Sinelui. Aceste meditaţii aveau ca subiect adevărul, lumina, beatitudinea şi pacea din mine. Rezultatele au început, treptat, să apară, ca şi încercările sau testele inerente. Cu cât rezultatele erau mai bune, cu atât încercările, perioadele de „deşert”, îndoielile, deruta – desigur, provizorii – erau şi ele mai mari.
Prima meditaţie în care m-am raportat la lumina din mine a fost prilejuită de o invocare a Marii Puteri Cosmice BAGALAMUKHI, pe care o imploram cu fervoare să-l apere pe Ghidul nostru spiritual de acţiunea forţelor malefice. În meditaţia aceea am simţit-o pe BAGALAMUKHI mai puternică şi mai terifiantă ca niciodată, am simţit din plin măreţia şi forţa sa uriaşă, de nemăsurat. Mă aflam în faţa ei, ca un fir de nisip mă simţeam, putând fi spulberată oricând de puterea aceea extraordinară.
Era copleşitor. Şi atunci i-am spus: „Stau în faţa ta, eu – ca un fir de nisip. Dar şi în mine există lumina Dumnezeiască, tot aşa cum este şi în tine. Această lumină Divină existentă în mine îmi dă puterea de a sta acum în faţa ta şi a te ruga să-l aperi pe Grieg de acţiunea forţelor malefice.”
Ea era implacabilă, în toată splendoarea puterii ei terifiante. Îmi dădusem seama că ştie de mine, însă nu lua absolut nicio atitudine. Era nemişcată, dar extrem de vie, de prezentă. Nu ştiam cum de aveam curajul să stau în faţa ei, să o privesc şi să o rog ceva. După vreo douăzeci de minute am simţit, în fine, că mă acceptă. Că acceptă să mă asculte. Că mă acceptă pe mine şi rugămintea mea. Sprijinindu-mă pe lumina Divină din mine, am continuat să o privesc, deşi mi se părea strivitoare. Şi am simţit cum în suflet îmi încolţeşte dragostea pentru ea. O iubeam, în splendoarea ei terifiantă.

Au urmat alte meditaţii, în care urmăream să mă centrez şi să aduc adevărul în inimă. Uneori avea loc un proces treptat de resorbţie, de transcendere a învelişului fizic, a gândurilor şi a emoţiilor mele obişnuite, apoi fulgerător şi foarte fin aveam trăirea aceea care însoţeşte transcenderea egoului, şi anume senzaţia că eu „am dispărut”. Prin „dispariţia” mea ajungeam într-un spaţiu infinit, fără formă, fără limite; apărea în mine lumina, care creştea şi mă cuprindea, până când, fuzionând cu ea, rămânea numai lumina.
Alteori – de exemplu, când practicam PRANAYAMA – intram într-o stare de interiorizare profundă. Mintea tăcea, iar eu pătrundeam în vid, ca în ceva care avea consistenţă şi căruia îi intuiam profunzimile. Nu erau percepţii bine definite, stările erau foarte subtile. Mă simţeam ca la o margine de ceva, simţeam că intru şi ies, că trec de această margine şi mă întorc, ca şi cum aş fi intrat în ceva misterios din mine. Uneori simţeam că acolo sunt „acasă”, că intru în mine însămi. Treptat, trăirile au început să devină mai clare, au apărut experienţe neobişnuite, nemaiîntâlnite până atunci.
Prin cercetare şi introspecţie am perceput natura noastră ultimă ca fiind „ceva” -– foarte greu de definit. Am numit acel „ceva” – Vidul, pentru că nu ştiam alt nume. Era ca şi cum aflam adevărul din noi. Eram descumpănită la început. Îmi spuneam că dacă acest „ceva” reprezintă adevărul din noi, acesta depăşeşte cu mult orice închipuire. Acel „ceva” perceput de mine ca fiind natura noastră ultimă era dincolo de orice stare sublimă pe care am trăit-o în meditaţiile de revelare a Sinelui, dincolo de libertatea totală şi de beatitudine.
În acel „ceva” imuabil nu exista nicio stare, era dincolo de orice stare sau lume aş fi „văzut” eu în vreo meditaţie. Acolo nu era nicio lume, nu era nici viaţă, nici mişcare; tăcerea de acolo era atât de diferită de tăcerile noastre şi atât de adâncă, încât mă înfiora, mă tulbura; tăcerea aceea izvora din lipsa sunetului.
Acolo nu exista sunet, acolo nu existau SHIVA şi SHAKTI – chiar uniţi de ar fi fost – acolo nu existau doi, ci doar unul. Acel „ceva”, în care nu mai era decât „nimic”, era atât de absorbant, atât de neobişnuit, încât părea, la prima vedere, înfricoşător. Mă întrebam dacă acel „ceva” este natura noastră ultimă şi dacă din acest „nimic” apărem noi şi tot ce există. Mi-a trebuit curaj ca să reiau această meditaţie şi la reluare am lucrat mai întâi cu Marea Putere Cosmică CHINNAMASTA, rugând-o să îmi dea curaj, abia după aceea efectuând meditaţia în sine.
Trăiam acelaşi sentiment înfricoşător, până când mi-am spus: „Nu ai de ce să te temi. Dacă aceasta este natura ultimă a totului şi dacă de aici am apărut noi, atunci asta este şi o vei lua ca atare, deoarece această «natură» a fost a ta dintotdeauna, doar că tu, până acum, nu ai fost conştientă de ea. Bucură-te că ai descoperit-o, urmăreşte să aprofundezi trăirile şi să ai noi revelaţii, măcar intuitive, deoarece cu mintea nu poţi pătrunde «acolo».”
Astfel, am rămas fermă în meditaţie. Apoi, nu ştiu când sau cum, pe nesimţite, a apărut în mine acea „prezenţă” misterioasă, de o putere infinită, care este una dintre percepţiile mele asupra Sinelui nostru ATMAN.
Uimitor, după un timp, aceasta a început să se topească în acel „ceva”, care era natura noastră ultimă, Supremul Absolut, până au devenit una.
Se petrecea un fenomen misterios, dincolo de capacitatea minţii mele de a analiza. Pur şi simplu se petrecea, mintea nu putea face altceva decât să constate acest lucru.
În momentul în care Sinele meu ATMAN a devenit una cu Supremul Absolut, am simţit o împlinire perfectă şi totală şi o beatitudine neobişnuită, încât am exclamat: „Ah! Asta este!”.
După meditaţie mă întrebam cum, prin ce fenomen tainic, magic, Sinele – pe care eu îl percep ca fiind viaţa, splendoarea şi puterea infinită – se topeşte şi devine una cu acel Suprem Absolut, unde nu există nici lumi, nici viaţă, unde nu există decât „nimicul” din care – în mod paradoxal – izvorăşte totul?! Cum putem noi să izvorâm din acel suprem absolut, unde nu există nimic? Ce taină, ce magie are loc? Este miraculos şi incredibil, este inexplicabil şi totuşi… aşa este!
După aceste două meditaţii în care avusesem primele percepţii asupra Vidului Transcendenţei Supreme, am trecut printr-o perioadă de derută, de pierdere a reperelor. Seara, când voiam să mă rog iubitului Tată Ceresc, nu Îl mai găseam pe cel obişnuit. Nu regăseam acea ipostază a lui DUMNEZEU la care mă rugam de obicei. Până atunci mă rugasem unui DUMNEZEU–Iubire, dar acolo sus, unde este ultima Esenţă a noastră şi de unde izvorâm noi, acolo nu era decât „nimic” şi, desigur, nicio iubire.
Nu mai puteam să mă rog, mi se părea că tot ce crezusem până atunci nu se mai potrivea, nu mai găseam nimic, nicăieri. Totuşi, am continuat să mă rog. Spuneam: „Doamne, ştiu că Tu exişti, chiar dacă acum eu nu Te găsesc. Te implor cu umilinţă, ajută-mă să trec de impas şi adu-mi înţelegerea, căci eu acum sunt derutată şi nu înţeleg ce se petrece”.
M-am rugat aşa câteva seri la rând. Apoi, într-o seară am primit răspunsul şi înţelegerea. Citeam Bhagavad Gita comentată de Sri Aurobindo şi ajunsesem la cartea a 8-a – „Yoga lui BRAHMAN cel etern şi imuabil”. Spre uimirea mea, am constatat că Sri Aurobindo vorbea despre Supremul Absolut – DUMNEZEU aproape cu cuvintele mele, aproape în felul în care Îl percepeam şi eu.
Pe scurt, el scria cam aşa: „BRAHMAN cel imuabil este Realitatea eternă, condiţia originară, eternă şi supremă, este adevărul din noi. El este în afara Timpului, dincolo de «manifestat» şi chiar de «nemanifestat», este spiritul suprem şi starea absolută… BHAKTI – iubirea – pare inaplicabilă Absolutului, totuşi, cu toate că acest PURUSHA Suprem este supracosmic şi etern transcendent, el trebuie să fie cucerit prin iubire… Cunoscându-l şi iubindu-l ca unul şi ca totul, prin unirea cu El a întregii noastre fiinţe, atingem realizarea supremă.”
Am rămas uimită că percepţiile mele puteau fi atât de asemănătoare, uneori identice în exprimare cu descrierea lui Sri Aurobindo.
M-a uimit faptul că Aurobindo menţionase chiar şi această aparentă nepotrivire dintre iubire şi Supremul Absolut pe care o sesizasem şi eu şi care mă descumpănise. Înţelegeam – în fine – că nu aveam motive de derută şi că reperele mele fuseseră „pierdute“ numai aparent. Astfel, DUMNEZEU m-a ajutat să mi le recapăt şi, odată cu aceasta, să accept înţelegerea adevărului. În felul acesta ne ajută DUMNEZEU pe noi toţi, atunci când avem nevoie de ajutorul Său.

Citiți aici continuarea acestui articol

Fragment preluat din cartea Drumul spre divina Lumină de Florica Steva, publicată de Editura Shambala şi tipărită de  Ganesha Publishing House   
 

 

 

 


 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga