Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Înțelegerea profundă a Adevărului (II)
de Florica Steva

Citiţi aici prima parte a acestui articol.


Aflând de la Sri Aurobindo că Supremul Absolut – Dumnezeu trebuie cucerit prin iubire, m-am întrebat cum aş putea proceda, concret, pentru a-mi manifesta această iubire. Tot în Bhagavad gita – cartea a 9-a, „Yoga tainei regești”, am aflat o anumită modalitate de a acționa care îi place lui Dumnezeu.
Iată ce scrie acolo: „Celor care Mă adoră, gândindu-se numai la Mine, celor care se află în permanentă comuniune cu Mine, acestora le dăruiesc tot ceea ce este benefic. Orice ofrandă, venită din adâncul sufletului: o frunză, o floare, o cupă de apă pură, Eu o primesc cu bucurie. Oferă-mi Mie fructele tuturor acțiunilor tale venite din impulsul sufletului tău, fructele tuturor bucuriilor, renunțărilor și darurilor tale, ale întregii energii a TAPAS-ului tău. Astfel, vei fi eliberat de povara consecințelor bune sau rele ale acțiunii neconsacrate, înlănţuitoare. Prin comuniunea spiritului tău cu Divinul ca urmare a renunţării la fructele acţiunilor, vei atinge Eliberarea spirituală şi vei fi una cu Mine.”
De atunci – şi până azi – am început să-I dăruiesc lui Dumnezeu tot ceea ce fac şi simt, chiar şi stările mai puţin armonioase, fără selecţie, fără a cere ceva sau a aştepta vreun răspuns. Pur şi simplu, spun: „Doamne Îţi dăruiesc această stare, acest gând, această acţiune etc.”
Procedând astfel, am rămas uluită de rezultate, deoarece Dumnezeu devine astfel o prezenţă permanentă în viaţa noastră, trăim în bucurie, avem o stare de copil, este ca un joc de iubire.
Uimitoare erau minunile care se petreceau atunci când Îi dăruiam lui Dumnezeu o stare nearmonioasă, o stare de furie, de neplăcere, de supărare etc. Instantaneu totul se transforma, mă detaşam, de parcă schimbam comutatorul pe o altă frecvenţă. Furia sau supărarea dispăreau.
Uneori factorii externi îmi cauzau o stare neplăcută; de exemplu, pe atunci eram nevoită să mă aflu, periodic, într-o ambianţă deloc armonioasă şi mult timp acest lucru mi-a produs neplăcere. Din momentul în care I-am dăruit lui Dumnezeu această stare, am reuşit să o depăşesc... Percepeam aceeaşi dizarmonie, dar ea nu mă mai afecta.
După ce mi-am regăsit „reperele”, am continuat – împăcată acum – meditaţiile cu
adevărul din noi. Percepeam cu uimire că Sinele meu ATMAN şi acel „ceva” – Supremul Absolut au aceeaşi natură, sunt aceeaşi Realitate. Îmi notam: „Supremul Absolut este fascinant. Mă fascinează şi îmi dă dorinţa fierbinte de a ajunge acolo. Acolo vreau să ajung şi numai acolo. Mă întreb dacă ceea ce trăiesc nu este chiar dorul de a mă întoarce acolo de unde am izvorât şi dacă dorul de locurile natale – pe care îl simt atât de des oamenii înstrăinaţi – nu este, de fapt, manifestarea în Creaţie a acestui dor de Absolutul Suprem – Dumnezeu.
Ştiu acum, am aflat – în fine – unde vreau să ajung. Nu ştiu de ce vreau acest lucru, pentru că acolo nu există nimic din ceea ce aş putea şti eu acum, nimic din ceea ce ştiu şi totuşi doresc această „întoarcere“. Nimic altceva nu mă mai poate mulţumi, ci numai acela.“ Mă întrebam cum aş putea ajunge acolo şi intuiţia mi-a dat răspunsul pe loc: „Numai atunci când vei fi una cu Sinele tău Divin, numai atunci vei putea ajunge acolo.“
În prima meditaţie pe care am făcut-o după ce primisem acest răspuns intuitiv, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-l cunosc ca ATMAN sau Sinele meu Divin. Am simţit imediat „prezenţa“ cea misterioasă, de cum m-am focalizat şi centrat în inimă. Creştea, iar la început eram eu şi Sinele Divin. Apoi, nu ştiu cum, am început să „pătrund“ în prezenţa aceea, resorbindu-mă în ea, astfel că nu mai eram doi, ci doar unul. Starea de dualitate dispăruse.
Atunci am trăit libertatea totală; eram perfect liberă, eram omnipotentă, eram fără margini, fără formă, mă aflam pretutindeni. Apoi, chiar toate aceste aspecte, aparent diferite, s-au unificat şi ele cumva, formând un „Eu“. A început o mişcare spre în sus, unde ceea ce eram „Eu“ s-a unit cu Supremul Absolut printr-un fenomen misterios, ca o osmoză. Nu pot descrie cum a avut loc această unificare; era ca şi cum o natură identică se întrepătrundea cu ea însăşi. Acolo era tăcerea aceea fără de sunet şi nimicul.
Era nimic. Şi era atât de bine acolo, trăiam o fericire misterioasă, extatică şi o pace desăvârşită… Am ştiut că am ajuns, că am găsit ceea ce în mod instinctiv oamenii caută, fără să ştie – fără să fie conştienţi de aceasta – iar eu ştiam acum că era nivelul ultim, era Supremul, era Absolutul.
După meditaţie, analizând şi corelând trăirile pe care le avusesem în ultimul timp, am înţeles că cele patru exemplificări cu lumina, adevărul, beatitudinea şi pacea, apoi meditaţiile de revelare a Sinelui, cât şi cele intitulate de mine „priza de conştiinţă asupra Supremului Absolut“ se unifică şi se întrepătrund, fiind, de fapt, faze sau aspecte diferite ale aceleiaşi meditaţii, ale drumului spre Unul, Cel care cuprinde totul.
Îngerul Maturităţii Spirituale mă avertizase că nu voi fi scutită de încercări şi iată că una dintre acestea a şi apărut; din nou am fost testată spiritual. A fost cam aşa: povestisem trăirile mele în legătură cu Supremul Absolut unui prieten apropiat, instructor de yoga, iar acesta le-a relatat la Bucureşti, la o adunare a instructorilor, în prezenţa Ghidului nostru spiritual.
Aprecierile au fost pozitive. Când am aflat, m-am simţit tulburată – dar, din păcate într-un mod nearmonios. Trăiam, în afara bucuriei fireşti, o anumită stare de mândrie spirituală, iar apariţia acesteia genera în mine o lipsă de armonie, pe care o sesizam foarte clar. Ceva nu era în regulă. Din nou, „Bhagavad Gita“ m-a ajutat. În cartea a 12-a, sutra-ele 12, 13, citisem: „… renunţarea la fructele acţiunii aduce cu ea liniştea, care vine imediat după renunţare.“ Cuvintele acestea m-au pus pe gânduri.
Mă întrebam dacă faptul că nu mă simţeam împăcată se datora vreunui ataşament faţă de fructele acţiunilor mele. Ştiam că stările pe care le trăisem în meditaţii îmi fuseseră dăruite prin Graţie divină şi mai ştiam că nu aveam – faţă de ele – atitudinea avarului, de a nu da altora nicio picătură din ceea ce are; totuşi, probabil că mă ataşasem cumva de stările trăite, devenind posesivă şi de aceea simţeam mândria spirituală ce mă tulbura. Considerând că factorul perturbator al armoniei mele interioare este acest ataşament – dătător de mândrie – m-am întors iarăşi către Dumnezeu, rugându-L să mă ajute. M-am aşezat în meditaţie şi am spus: „Doamne, Te implor, separă aceste stări minunate dăruite mie prin Graţia Ta de personalitatea mea efemeră şi fă-le să curgă prin mine către cei care au nevoie de ele.“ Am simţit un flux energetic foarte puternic coborând în fiinţa mea prin SAHASRARA şi ieşind către ceilalţi prin ANAHATA CHAKRA; acest flux de energie, prin care eu, dăruindu-mi trăirile, mă dăruiam de fapt pe mine celorlalţi, a avut asupra mea un efect purificator. Îndepărtând răul, îmi aducea liniştea şi împăcarea.
Am repetat această meditaţie câteva zile la rând, până când am simţit că m-am armonizat şi că am depăşit încercarea.
A urmat imediat un alt test. S-a manifestat ca o perioadă de „deşert“ sau „pustiu“ în care am intrat.
Aveam senzaţia că pierdusem orice rezonanţă ocultă® benefică, de parcă „uitasem“ toate stările minunate pe care le trăisem. Meditaţiile nu îmi mai reuşeau, îmi pierdusem şi încrederea că îmi vor mai reuşi vreodată. Vroiam să ies din acea stare. Mă gândeam să-mi iau un tapas care să mă repună în „stare de funcţionare“, dacă pot zice aşa, dar nu mă puteam hotărî ce fel de tapas să fac. În fine, din mai multe variante, am ales un tapas cu rugăciuni şi binecuvântări, însă nu eram împăcată pe deplin. M-am hotărât să-l întreb pe ghidul nostru spiritual.
M-am aşezat într-o postură de meditaţie, l-am apelat mental pe Grieg şi l-am rugat să-mi spună ce să fac pentru a ieşi la lumină.
Apoi, într-o stare de vid mental, am aşteptat răspunsul. Treptat, în mintea mea au apărut intuiţii, s-a înfiripat ceva ca un dialog cu Grieg, în care acesta îmi răspundea la întrebări.
Trebuie să fac o paranteză şi să precizez că nu posed capacităţi paranormale de niciun fel. Nu „aud“ vocea ghidului spiritual sau altfel de voci. Comunicarea mea extrasenzorială se petrece într-un mod mai subtil – ca un fel de legătură între suflete. Atunci când pun o întrebare şi aştept – în deplină tăcere – răspunsul, acesta îmi apare mai întâi în inimă, urmând ca apoi mintea să-l pună în cuvinte. Se poate să nu primesc niciun răspuns, să fie numai tăcere; alteori, am senzaţia că percep stările sufleteşti ale celui apelat, ca şi cum aş simţi că ghidul spiritual – de exemplu – este supărat pe mine sau nemulţumit.
Câteodată, dacă urmăresc stabilirea unei comunicări subtile, telepatice cu Grieg, folosind o fotografie a sa pe care o privesc în timp ce îi adresez întrebările, mi se pare că însăşi expresia feţei sale se modifică; uneori îmi zâmbeşte, alteori se întristează. La fel a avut loc – prin intuiţie, cred – şi acel dialog cu el, despre care am început să povestesc. Grieg m-a sfătuit să mă raportez la el când încep o meditaţie. L-am întrebat ce meditaţii ar trebui să fac. Mi-a spus: „Meditaţii cu lumina din tine. Simplu, te interiorizezi şi te raportezi la lumina din tine“. Am întrebat dacă este bine cum mă gândisem să practic tapas-ul cu rugăciuni şi binecuvântări, despre care am pomenit mai sus.
Grieg a spus: „Bine, dacă de acest tapas are nevoie mintea ta, poţi să-l faci. Să ştii că mintea este cea care pune mereu întrebări, şi nu inima. Inima ta ştie totul mai bine. Ea este plină de dragoste şi de încredere. Dar, dacă mintea ta are nevoie de asta, poţi face cum ai zis.“ După această discuţie pe care am purtat-o în subtil cu ghidul spiritual, am început să-mi revin.
La prima meditaţie cu „lumina din mine“ pe care am făcut-o raportându-mă la Grieg, i-am simţit ajutorul. Ştiu că el a lucrat pentru mine în meditaţia respectivă, ca să mă ajute. În timpul acestei meditaţii am simţit că începe în mine un proces foarte greu de descris, ca o „fermentaţie“; ceea ce simţeam se petrecea la un nivel prea subtil pentru ca să poată fi descris uşor în cuvinte.
Era un proces din adâncurile fiinţei, de parcă fiinţa mea întreagă se transforma. Avea loc o resorbţie a structurilor mele, prin care începea să se contureze un alt „Eu“, a cărui putere creştea; din vechiul meu „eu“ apărea unul nou. M-am simţit apoi în faţa unei prezenţe binefăcătoare, dar atât de puternice, încât putea să pară înfricoşătoare. Această putere mă „topea“, topea zgura din mine, mă purifica. Deşi acel „cineva“ era atât de puternic, încât te putea speria, eu mă simţeam atrasă de El, năzuiam să ajung la El, să mă topesc „acolo“. Atunci, deodată am înţeles cu toată fiinţa că Dumnezeu mi se „arată“ şi chiar am exclamat, plină de fericire: „Mi te arăţi, Doamne!“. Nu ştiam cum de am meritat Graţia de a percepe cu toată fiinţa prezenţa lui Dumnezeu în faţa mea, cât şi acţiunea Sa de a mă purifica, de a mă transforma, dar mă simţeam plină de umilinţă, recunoştinţă şi fericire.


Citiţi şi:
Eu nu sunt trupul. Eu sunt Sinele
Exerciţiu fundamental pentru revelarea Sinelui Suprem (ATMAN)


 
yogaesoteric
19 decembrie 2012


Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga