Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Practica spirituală a Iertării (prima parte)


de Marvin Atudorei

Atunci când Iisus Hristos era răstignit pe cruce, el se ruga la Dumnezeu pentru cei care urmau să-l omoare cu cuvintele „Iartă-i Doamne, căci ei nu știu ce fac!”.

Se spune că Buddha îşi petrecea două ore în fiecare zi numai pentru a-şi cere iertare în inima sa tuturor fiinţelor lumii.

Atunci când Dalai Lama a fost întrebat care a fost cel mai greu moment pe care l-a trăit în timpul prigonirii sale de către autoritățile chineze, care au omorât peste un milion de tibetani, el a răspuns că cel mai greu a fost atunci când era pe punctul să-și piardă starea de compasiune pentru cei care îi persecutau poporul și pe el însuși.

Câți dintre oamenii „moderni și civilizați” mai înțeleg însă asemenea atitudini? Câți dintre noi mai suntem conștienți de valoarea și importanța fundamentală a atitudinii de A IERTA? Iertarea este considerată astăzi mai degrabă o slăbiciune, iar cei mai mulți cred că rezolvarea cea mai eficace a unui prejudiciu ce le-a fost adus este răzbunarea. Dar cel mai adesea răzbunarea atrage după sine, de fapt, un conflict și mai mare și astfel această escaladare pare fără de sfârșit. La o analiză atentă se pare că tocmai lipsa capacității de a ierta a devenit una dintre cele mai răspândite „boli” ale oamenilor din societatea noastră. Aceasta este valabil nu doar în sensul figurat al cuvântului, ci chiar în sensul său propriu, pentru că – așa cum dealtfel s-a constatat cu claritate din punct de vedere medical sau chiar social – atunci când nu iertăm, aceasta realmente ne poate ucide, atât prin bolile trupești pe care le generează, cât și prin alterarea insidioasă, dar devastatoare a relațiilor noastre și a mediului în care trăim.
 
În general, așa-zisul om „civilizat” al zilelor noastre nu mai cunoaște valoarea profundă a Iertării, în primul rând pentru că această valoare nu mai este cultivată suficient în educația noastră. Trăim într-o lume a competiției acerbe, a judecății critice și a orgoliului afișat la vedere de către cei „puternici”. De aceea acum, poate mai mult ca niciodată, este necesar să retrezim înțelepciunea tradițiilor spirituale autentice, care spun că nu vom putea accede niciodată la o stare de echilibru, fericire și pace (interioară sau exterioară) fără să fi înţeles în prealabil legile fundamentale ale iubirii, iertării, umilinţei şi non-violenței. Aceste valori etice și morale au făcut parte dintre coordonatele esențiale ale vieții în toate tradițiile spirituale ale omenirii și tocmai îndepărtarea societății actuale de aceste valori fundamentale a adus-o într-o etapă critică, foarte periculoasă.

Principiile înțelepciunii afirmă că lumea exterioară este doar o reflexie a stării noastre interioare. La aceeași concluzie a ajuns și știința modernă (în special fizica cuantică), afirmând că Universul este de fapt o gigantică hologramă – în care caracteristicile întregului sunt perfect echivalente și reproductibile în fiecare parte a sa -, al cărei substrat este conștiința. Din acest motiv, din punct de vedere spiritual întreaga responsabilitate față de evenimentele din jurul nostru revine într-o foarte mare măsură fiecăruia dintre noi, exact prin asumarea stării interioare cu care abordăm realitatea. Calea spirituală constă pentru fiecare tocmai în efortul de a se transforma în mod conștient pe sine însuși, de a se aduce în armonie cu Universul și cu legile sale. Un precept spiritual spune că „Dacă vrei să transformi lumea, începe cu tine însuți”. Din păcate puțini oameni în ziua de astăzi își pun măcar problema de a-și conștientiza, armoniza și controla propria stare interioară. Cel mai adesea reperele esențiale ale vieții sunt raportate în societatea noastră doar față de aspectul trăirii exterioare, în timp ce conștientizarea stării interioare este – practic vorbind - aproape complet ignorată.

Tocmai datorită acestei lipse de educație în principiile spirituale mulți dintre semenii noștri realizează constant anumite greșeli de atitudine care îi conduc inevitabil la suferință. Iar una dintre principalele trăsături spirituale pe care este esențial să o (re)învățăm este capacitatea de a ierta.

E semnificativ să observăm că mulți oameni poartă în sufletele lor suferințe și răni ale unor greșeli pe care alții le-au făcut față de ei sau ale unor greșeli pe care le-au făcut chiar ei înșiși la un moment dat. Sunt răni care dor, răni care persistă în ciuda anilor care au trecut peste ele, răni care le marchează și le întristează viețile. Însă ceea ce este cel mai dureros este faptul că ei nu pot ierta ceea ce li s-a făcut sau ceea ce au făcut ei înșiși,  și tocmai de aceea suferința lor se stinge foarte greu. „Aș vrea să iert, dar nu pot”, spun ei. Se creează astfel un fel de cerc vicios în care, deși ar vrea să nu mai sufere, ei nu pot accepta să treacă peste cauza care le-a adus acea suferință.

Perspectiva spirituală asupra acestei situații este însă complet diferită. Ea afirmă că în realitate problema nu rezidă în greșeala însăși (de care ne agățăm la nesfârșit), ci în atitudinea cu care abordăm acea greșeală. Cu toții am făcut sau încă mai facem anumite greșeli. Acest lucru este într-un anumit sens inevitabil. Practic, din greșeli învățăm și în acest mod cu toții ne maturizăm în asimilarea lecțiilor esențiale ale vieții, mai devreme sau mai târziu. A refuza cu încrâncenare cuiva (inclusiv nouă înșine) „dreptul” de a greși, denotă însă o anumită lipsă de perspectivă asupra firescului vieții, o anumită blocare a viziunii noastre asupra curgerii existenței. Merită să ne amintim acel episod biblic în care atunci când fariseii au vrut s-o omoare cu pietre pe femeia adulteră, orbiți fiind de orgoliul închipuitei lor superiorități, Iisus Hristos le-a spus „Să arunce primul cel care n-a greșit niciodată în viața lui”.

Desigur că Iertarea nu trebuie înţeleasă într-un mod simplist, ca fiind o acceptare pasivă a oricărei dizarmonii. Bineînțeles că răul exterior trebuie stopat, dar ceea ce scapă adesea înțelegerii este faptul că ceea ce face să reverbereze și chiar să amplifice un conflict, chiar și minor, este tocmai starea noastră interioară - adică atitudinea noastră interioară față de situația care a creat conflictul. „Atunci când nu răspunzi unui rău cu alt rău, atunci acel rău a murit în lume”, spunea Buddha. Iertarea este în primul rând o atitudine interioară prin care ne orientăm într-un mod superior față de o situație care ne afectează, cu scopul de a o armoniza și transcende. Este important să subliniem că Iertarea nu este o favoare pe care o facem celui iertat, ci este esenţială și pentru noi înşine. Deşi poate fi mai greu de înţeles, nu faptele sau persoanele sunt cele mai importante, ci atitudinea în sine: să-i poţi ierta pe toţi cei care ţi-au greşit ție personal, şi chiar şi pe cei care au făcut greşeli ce au afectat mai multă lume şi pe care tu nici măcar nu i-ai cunoscut în mod direct. Pentru că în realitate totul este Unul, nu există nicio diferenţă între interior şi exterior, nu este nicio diferenţă între tine şi lumea din jurul tău. Ca o dovadă în acest sens, este de remarcat faptul că atunci când nu putem ierta ceva, noi suntem cei care ne îmbolnăvim. Motivul este acela că nemulţumirea şi ranchiuna ne pun în rezonanță cu energiile supărării şi mâniei, care în felul acesta se amplifică și se acumulează în ființele noastre.

Atunci când nu putem ierta pe cineva, dacă ne vom gândi mai profund, vom înţelege că de fapt noi nu reuşim să facem aceasta, pentru că modul nostru subiectiv de a fi nu poate încă integra acel aspect al realităţii şi, ca urmare, aceasta ne menţine într-o stare de separare şi dezbinare față de propria noastră natură esențială, care este totuși în mod implicit conectată la coerenţa și armonia universală. Nu putem fi noi înşine cu adevărat dacă rămânem doar individualităţi separate. Ne descoperim propria natură reală numai prin unitatea şi fuziunea la nivel de conştiinţă cu Totalitatea.
Atunci când înţelegi că eşti în esenţă una cu Lumea, a iubi lumea întreagă, cu absolut toate aspectele ei, devine echivalent cu a te iubi pe tine însuţi. În realitate nimic nu se petrece cu adevărat „în afară”, ci totul este doar „în tine”.

Pentru a ilustra într-un mod practic aceste legi universale, este foarte semnificativ să remarcăm două cazuri de vindecare ce s-au produs prin intermediul atitudinii de Iertare, cu atât mai mult cu cât aceste două cazuri au devenit cunoscute în întreaga lume.

În primul caz este vorba despre o femeie din SUA, care s-a vindecat de cancer în primul rând prin modificarea atitudinii interioare față de chiar proprii ei părinți, pe care nu îi putea ierta datorită unor situații petrecute în copilăria ei. Această femeie, pe nume Brandon Bays, a scris ulterior și o carte în care și-a relatat experiența de vindecare, experiență pe care ea a considerat-o ca pe un fel de călătorie către ea însăși și către  starea de armonie cu tot ceea ce ne înconjoară. Mai mult decât atât, Brandon Bays a stabilit și anumite jaloane ale „călătoriei” sale și a pus la punct chiar o metodă, fiind convinsă că aceste jaloane ar putea fi salvatoare pentru oricare altă persoană care ar dori să parcurgă la rândul său acest drum al auto-vindecării. Redau mai jos două pasaje semnificative din cartea sa, intitulată „Călătoria”.

Emoțiile în stare pură vin și trec. Singurul lucru care le poate face să rămână stocate în organism este povestea pe care și-o spune mintea în legătură cu ele, analizarea lor sau ascultarea dialogului mental interior care face comentarii pe marginea lor. Nicio emoție nu poate dura mai mult de câteva momente dacă este lăsată în pace.
De aceea, atunci când treci de la un nivel emoțional la următorul, conștientizează faptul că te afli într-o siguranță perfectă, indiferent cât de puternică este emoția pe care o simți. Dacă nu te vei crampona de ea, aceasta va trece la fel cum a apărut.
Capacitatea de a simți face parte integrantă din ființa umană, așadar pornește de la premisa că emoțiile sunt ceva sănătos. Tot ce trebuie să faci atunci când simți o emoție intensă este să te oprești, să respiri profund și să o conștientizezi. Mai devreme sau mai târziu, ea va dispărea de la sine
.”
Mi-am imaginat în fața ochilor minții un foc de tabără. În jurul lui eram eu și părinții mei (care păreau mult mai tineri și erau îmbrăcați în stilul ciudat al anilor ‘50). Eu aveam patru ani și păream foarte nesigură pe mine. Eul meu actual era și el de față, așa că m-am decis să o invit pe fetiță să stea în poala mea, astfel încât să se simtă în siguranță și protejată.
Discuția care s-a desfășurat în jurul focului de tabără m-a surprins la culme. Nu mi-am dat niciodată seama cât de intens a suferit fetița de patru ani care am fost cândva în urma acestei experiențe. Se pare că micuța avea de împărtășit o mare durere rămasă neexprimată.
În sfârșit ea a avut prilejul să spună ceea ce nu a putut face atâția ani la rând. Cuvintele rămase nerostite i-au ieșit pe nerăsuflate pe gură, ca și cum ar fi așteptat multă vreme să se poată elibera. Când fetița a rămas fără cuvinte, m-am întors către părinții mei și i-am întrebat de ce s-au comportat așa cum au făcut-o. Am rămas la fel de surprinsă să aflu prin ce treceau la vremea respectivă aceștia. Înțelegând în sfârșit cauza durerii lor și cât de frustrați și de neajutorați s-au simțit în acea perioadă, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Sora mea s-a înecat la vârsta de patru ani, iar ei își proiectau uneori durerea pe care nu și-o puteau exprima direct, asupra noastră, a celorlalți copii.
Discuția din jurul focului a continuat până când toată lumea a spus ce avea de spus, scoțând la lumină cele mai ascunse sentimente. În sfârșit, pentru prima dată, micuțul meu eu de la vârsta de patru ani a înțeles în profunzime de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat atunci. În urma acestei experiențe, am rămas cu o stare de pace și de înțelegere reală.
Gândurile mele au tăcut, iar mintea mea s-a lăsat în totalitate pradă tăcerii. Din profunzimile acestei tăceri am auzit cuvintele „Trebuie să îți ierți părinții”. Parcă m-ar fi lovit o piatră în moalele capului. Am știut imediat că acesta era adevărul. Era atât de evident și totuși nu-mi trecuse niciodată prin minte. De aceea, mi-am imaginat din nou focul tabără și pe părinții mei în jurul lui, împreună cu mine. I-am iertat atunci din toată inima, cu inocența pe care numai copiii o pot avea. În timp ce buzele mele rosteau cuvintele de iertare, am simțit că îmi explodează inima. Actul iertării a fost absolut autentic și a ieșit din profunzimile sufletului meu.
Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. Am fost invadată iarăși de o stare de pace, care de data asta mi s-a părut desăvârșită. Intuiția mi-a spus că toată suferința s-a terminat.
Am simțit o energie subtilă, dar palpabilă, care îmi trecea prin mâini și prin picioare, invadându-mi apoi întregul corp. Undeva, în străfunduri, am știut că tumoarea începe să se vindece. Până atunci am crezut că tumoarea era cea care se cramponează de mine, în timp ce în realitate eu eram cea care se crampona de ea, pentru a mă proteja astfel de o amintire dureroasă și de emoțiile asociate cu ea. Când am descoperit în sfârșit tiparele emoționale care stăteau la baza tumorii, rezolvându-le odată pentru totdeauna, rațiunea de a exista a acesteia a dispărut, iar ea a început să se vindece
.”
 
Citiţi a doua parte a acestui articol
 
 
 
 
 
yogaesoteric
8 ianuarie 2013
 
 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga