Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Opinii >
S-a furat American Dream!


de Nicuşor Gliga

Într-un articol elogios la adresa lui Mark Gitenstein, fostul ambasador american în România, Sever Voinescu spune printre altele: „Un bun ambasador al Americii este nu doar un reprezentant al preşedintelui american în exerciţiu, ci şi un ambasador al visului american aici. Iar visul american este, de fapt, visul oricărui om suficient de curajos să înceapă să şi-l construiască singur. Mark Gitenstein a fost un excelent ambasador al preşedintelui Obama aici...”
(Ambasadorul – Sever Voinescu, Dilema Veche, 27 decembrie 2012).
 
Înţelegem din sublinierea aici că ambasadorul Gitenstein s-a străduit să ne convingă să fim suficient de curajoşi pentru a începe să ne construim singuri visul american aici în România. Cum? Transplantând sau imitând american dream de peste ocean, în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Uşor de zis, dar imposibil de realizat, pentru că american dream  a fost... furat! Nu numai că a fost furat (ar mai exista speranţa găsirii lui), dar hoţii l-au dezmembrat piesă cu piesă, le-au sfărâmat şi au aruncat totul la groapa de gunoi a istoriei.
Într-o carte de 557 pagini, cu titlul sugestiv Who stole the American Dream?, Rendom House, New Zork 2012, Hedrick Smith (autor al altor două rapoarte reuşite, The Russians şi The Power Game şi câştigător al Premiului Pulitzer) reaminteşte cum s-a dezvoltat şi ce a fost american dream şi nu se sfieşte să spună cine l-a furat şi cine beneficiază de pe urma furtului.

American dream
a existat într-adevăr, până acum trei decenii, ca posibilitate de realizare a visului pentru orice om suficient de curajos să se apuce să şi-l construiască singur.
Cu suişuri şi coborâşuri, american dream s-a dezvoltat ca un reuşit contract social caracterizat printr-un echilibru între puterea poporului (sindicate, mişcări ecologiste, antisegregaţioniste, protecţia consumatorului, protecţia pensioarilor etc.), puterile legislative centrale (Congresul cu Camera Reprezentanţilor şi Senatul), Administraţia prezindenţială şi puterea patronală (corporaţii, firme etc.).
Printr-un consens bipartizan, republicanii şi democraţii favorizau reglementări stricte care să protejeze angajaţii, consumatorii, pensionarii etc. de excesele capitalismului american, inclusiv reglementări care să taxeze mai mult veniturile mari şi să uşureze povara taxelor pentru veniturile mici. Filisofia antereprenorială avea în vedere promovarea unor valori pe termen lung: creşterea constantă a productivităţii şi a veniturilor, cu majorarea corespunzătoare a salariilor, şi nu câştiguri mari cu orice preţ, pe termen scurt.
American dream a permis dezvoltarea şi consolidarea poziţiei clasei de mijloc, (muncitori, funcţionari etc.) care se bucură de plata constantă a salariilor, alte beneficii, concediu plătit, asigurări de sănătate şi planuri de pensionare finanţate de companii, cursuri de calificare şi promovare etc.
Economia americană era impulsionată de consumul clasei de mijloc în primul rând şi de cheltuieli sociale şi militare substanţiale.
 
Patronii şi angajaţii erau solidari şi la bine şi la rău. Shared power, shared prosperity, shared risks, adică putere, prosperitate şi riscuri distribuite cât mai echitabil cu putinţă. Pragul de maximum 5% şomaj era funcţional temporar, indicând full employment.
Degradarea şi dispariţia visului american este pusă, în general, pe seama unor factori externi (apariţia unor noi concurenţi, embargooul arab al petrolului din anii ’70 etc.) care, fără îndoială, au afectat într-o anumită măsură şi economia americană.
În realitate, demontarea lui american dream a început din interior, prin contraofensiva corporaţiilor împotriva puterii poporului şi presiuni de tip lobby asupra puterilor centrale şi administraţiei prezindenţiale.
Se pare că „scânteia” care a declanşat trezirea la viaţa politică a Americii corporatiste a fost un pachet de măsuri al preşedintelui Richard Nixon din 1969, măsuri care conţineau creşterea taxei pe câştigurile capitalului, restricţii privind utilizarea adăposturilor (paradisurilor) fiscale de către cei bogaţi, o nouă alocaţie pentru cei cu venituri mici care scotea de pe rolurile fiscale cca două milioane de persoane.
 
Pe fondul acestui climat politic, Lewis Powell, un avocat al marilor corporaţii, lansează în august 1971, un adevărat manifest politic, chemând „la arme” establishmentul patronal: „There should not be the slightest hesitation to press vigorously in all political arenas... Nor should there be reluctance to penalize politically those who oppose it.” („Nu trebuie să existe nici cea mai mică ezitare de a face presiuni puternice în toate arenele politice... Şi nici nu trebuie să existe vreo reţinere în a penaliza politic pe oricine se opune.”)
Cu manifestul lui Powell, business-ul îşi face intrarea în politică nu ca partid, ci ca foarte puternic grup de presiune în favoarea administraţiilor companiilor şi a acţionarilor în detrimentul angajaţilor.
La nivel practic, de ... acţiune directă în economie, din rândurile CEOs, chief executive officers, ies în faţă specialişti în asanarea unei companii, care eficientizează în cel mai scurt timp, prin restructurări, eliberări de personal, închideri de secţii de producţie, de fabrici întregi, mutarea acestora în Mexic (în primă fază) unde forţa de muncă era mult mai ieftină, anularea asigurărilor de sănătate finanţate de companii etc. Prin urmare, cheltuielile se reduc substanţial şi profitul creşte corespunzător, care profit se va împărţi între administraţiile companiilor şi... acţionari.
Deşi nu sunt parte în contractul social, acţionarii – oameni cu bani -  urmăresc câştiguri mari pe termen scurt, că de aceea îşi investesc banii în acţiuni şi tranzacţii bursiere. Cu cât cheltuielile unei companii sunt mai mici, cu atât creşte profitul şi, prin urmare, cresc şi dividendele. Compania devine foarte atrăgătoare în operaţiunile de vânzare-cumpărare de la bursă care, prin sistemul de tranzacţii a la house, a la baisse şi scheme combinate, oferă investitorilor (speculanţilor) bursieri posibilitatea unor câştiguri substanţiale într-un timp scurt, adesea într-o singură şedinţă de bursă.
 
Paralel, se acţionează printr-o susţinută activitate de lobby (un eufemism pentru traficul de influenţă legal), pentru punerea de acord a legilor cu trendul modificărilor în economie.
Între 1970-1980, se instaurează noua paradigmă New Economy (Noua Economie) în care business-ul dictează condiţiile, prin edificarea unui puternic sistem de lobby.
În epoca de aur a lui american dream, activitatea politică a companiilor era fragmentată, fiecare companie acţionând pe cont propriu. În noua paradigmă, peste 2000 de companii îşi deschid birouri la Washington (de la 175, în 1971, la 2445, un deceniu mai târziu) şi, prin acţiuni concertate, construiesc o largă coaliţie.
Heritage Foundation şi Cato Institute, înfiinţate şi finanţate de corporaţii, devin tink tank-uri care elaborează analize politice din perspectiva business-ului. Business Roundtable, adunând elita corporatistă (chief executive officers), devine principalul braţ politic al corporaţiilor la Washington, prin care se acţionează nu numai pentru restrângerea puterii sindicatelor (gradul de sindicalizare a anagajaţilor a scăzut de la 27-30%, la... 7%), ci şi pentru modificarea legilor muncii, a taxelor, a reglementărilor antitrust şi bancare şi a celor privind ocuparea forţei de muncă (şomajul de maximum 5% este istorie, astăzi oscilând între 8-10%). Totul în favoarea corporaţiilor.
Raportul de forţe corporaţii – Congres este astăzi zdorbitor în favoarea corproraţiilor – de 130 la 1!
Pe culoarele puterii, la Washington, asupra unui membru al Congresului (reprezentant, senator), frontul politic al corporaţiilor acţionează prin 130 de specialişti în lobby, foarte bine plătiţi.
 
Congresul şi administraţiile de la Casa Albă dansează democratic pe muzica corporaţiilor. Noua filozofie patronală orientată spre restructurare, delocalizare sau outsourcing şi rescrierea contractului social au subminat clasa de mijloc, motorul şi beneficiarul lui american dream pentru o lungă perioadă după război. De aceea orice criză care vine se îmblânzeşte, se acomodează şi nu mai pleacă.
New Economy a transformat SUA dintr-o societate fără clase (cum aveau curajul să se laude cândva preşedinţii americani în faţa sovieticilor) într-o societate a castelor, cu o scăzută mobilitate pe scara socială, indiferent de rasă. „There is a growing, and disturbing evidence that America has evolved into a caste society, incrisingly stratified in terms of wealth and income, with people at bottom almost frozen there, generation after generation, and people at the top more and more frequently pasing on the self-fulfilling advantages of hight status to their children and grandchildren. Increasing, privilege sustains priviledge; poverty begerts poverty” („Există o creştere a dovezilor tulburătoare că America a evoluat într-o societate de castă, tot mai stratificată în termeni de avere şi venituri, cu oameni aproape îngheţaţi la fundul societăţii, generaţie după generaţie, iar cei din vârf frecvent lăsând moştenire copiilor şi nepoţilor avantajele autorealizării. Tot mai frecvent, privilegiul susţine privilegiul; sărăcia naşte sărăcie”).
„Children born to parents in the top (income) quintile have the highest likelihood of attaining the top. And children born to parents in the bottom quintile have the highest likehood of being in the bottom themselves.” (Julia Isaacs, Sociology, pag. 71)
(„Copiii născuţi din părinţi aflaţi în topul celor 20% cu venituri mari au cea mai mare probabilitate de a ajunge în top. Iar copiii născuţi din părinţi aflaţi în cincimea cea mai săracă au cea mai mare probabilitate de a rămâne la acest nivel”).
 
 
Probabilitatea de a cădea sub pragul sărăciei este foarte mare şi, odată căzut, şansele de a evada sunt aproape nule.
În 2010, Census Bureau raporta că un nou contingent de 2,6 milioane de amiericani coborâseră sub pragul sărăciei, totalul celor săraci ajungând la 46, 2 milioane – cel mai ridicat nivel din ultimii 52 de ani.
Cum se prezintă diferenţa între caste?
Potrivit unui Raport al Federal Reserve, în 1970, directorii executivi din 103 mari companii erau plătiţi anual în medie cu 1,2 mil. dolari, adică de 40 de ori mai mult decât salariul mediu al unui muncitor angajat full-time.
În anul 2000, directorii executivi ai marilor companii erau plătiţi în medie cu 9 mil. de dolari anual adică de 367 de ori mai mult decât salariu mediu al unui muncitor obişnuit.
Există şi exemple de CEO care au depăşit 20 mil. şi chiar 100 mil. de dolari. Cheif executive officers au atins statutul VIP-urilor din lumea cinematografiei, a sportului, a showbizz-ului, plătite regeşte.
Modelul New Economy a fost preluat relativ repede de companiile europene, mai ales după dărâmarea Cortinei de Fier care a deschis frumoase perspective „capitalismului caravană şi predator”, după cum îl caracterizează chiar analiştii occidentali.
 
Înlocuirea lui american dream cu New Economy a însemnat startul în cursa profitului şi instaurarea dictaturii profitului, o stranie dictatură? care nu este nici americană, nici japoneză, nici europeană, ci globală.
Tot globul pământesc este sub dictatura profitului. Capitalurile globalizate se deplasează uşor pe spaţii ample, transnaţionale şi transcontinentale, în timp ce forţa de muncă, globalizată, se vânzoleşte în areale naţionale sau cel mult continentale, în căutarea unui loc de muncă. Eldorado-ul pentru alegătorii din cursa profitului rămâne China. Capitalurile americane nu puteau lipsi din această cursă şi din Eldorado.
În ultimii opt ani, China a extirpat măduva bazei noastre manufacturiere şi am închis peste 43400 unităţi de producţie în SUA, pierzând aproape opt milioane de locuri de muncă. Nu numai că guvernul nostru a ignorat acest lucru, dar în mod intenţionat a refuzat să aplice legile comerciale. Când chinezii şi-au dat seama de asta, au avut un larg câmp de acţiune (Dan Slane, US-China Economic and Security Review Commission).
 
Semnificativ în acest sens este comportamentul companiei americane Wal-Mart, cea mai mare companie de comerţ en detail pe plan mondial, clasată a treia din primele 500 cele mai mari companii multinaţionale în 2012, conform Fortune Global 500.
„Wal-Mart and China have a joint venture. Both of them are geared to selling products in the United States at the lowest possible price,... and both are determined to dominate the U.S. economy as much as they can in a wide range of industries” (Profesor Gary Gereffi, Duke University). („Wal-Mart şi China au un joint-venture. Ambele sunt orientate spre vânzarea de produse în SUA la cel mai mic preţ posibil, şi ambele sunt hotărâte să domine economia SUA, cât mai mult cu putinţă, într-o gamă largă de industrii.”)
Va fi reeditat american dream în SUA sau în altă parte a lumii? Niciodată şi nicăieri! Dictatura profitului nu lucrează pe bază de contracte sociale, cu oameni şi pentru oameni, ci numai cu cifre.
Scara de valori, cea mai simplă cu putinţă, conţine o singură valoare pe toate poziţiile: profitul! Cei pe seama cărora se realizează profitul nu mai sunt consideraţi oameni, ci resurse umane, alături de alte input-uri, resurse: materiale, financiare, informaţionale.
 
Nici cei care-şi împart profitul nu mai sunt oameni.
În dictaura profitului nu au loc sentimentele naţionale, patriotismul. Nimeni nu mai crede în lacrimi. Output-urile se consumă, se reciclează sau se incinerează (chiar şi oamenii care nu mai pot fi resurse umane!).
Doar unul din trei americani mai afirmă astăzi că trăieşte visul american. Dar celialţi doi ce vise vor fi trăind?

Articol preluat din revista Lumea.


Citiţi şi:
Noua Ordine Mondială – Lumea încotro?
«Prin haos la ordine» (prima parte)


yogaesoteric
22 aprilie 2013


 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga