Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (6)


de Marvin Atudorei

Citiţi a cincea parte a acestui articol.

Continuăm prezentarea unor realităţi extraordinare existente pe întreaga planetă care, deşi există sub ochii noştri sunt adeseori foarte puţin înţelese şi apreciate la adevărata lor valoare şi semnificaţie. Privite cu mai multă atenţie, aceste elemente concrete, incontestabile, pe care le putem găsi în foarte multe locuri de pe Terra, indică faptul tulburător că în mod evident istoria omenirii este mult mai veche şi mai complexă decât ne este ea prezentată oficial.

Un exemplu foarte elocvent în acest sens îl reprezintă ruinele unei monumentale construcţii care a existat cândva în munţii Anzi. Chiar dacă din acea construcţie nu au mai rămas astăzi decât ruinele, acestea prezintă anumite particularităţi atât de uluitoare, încât ele indică deosebit de clar faptul că acolo a existat şi a acţionat o civilizaţie ce avea un nivel ştiinţific şi tehnologic extrem de avansat. Aceste ruine se află la Puma Punku în Bolivia, America de Sud, pe un platou montan izolat, la o altitudine de aproape 4.000 m şi se întind pe o suprafaţă de 3.950 m2. Încă mai există blocuri de piatră întregi, de dimensiuni impresionante: 8 m lungime şi o greutate de 100 de tone, dar există şi platforme mult mai mari, de până la 800 de tone. Ţinând cont de perioada în care au fost construite, caracteristicile acestor structuri efectiv sfidează logica cercetătorilor care le studiază, necesitând un grad incredibil de avansat de prelucrare a pietrei. Multe dintre aceste blocuri arată de ca şi cum ar fi fost construite printr-o tehnologie de serie: deşi sunt deosebit de complexe, având modele şi unghiuri interioare extrem de dificil de realizat chiar şi cu tehnologia actuală, ele sunt totuşi identice între ele. Mai mult decât atât, având forma literei „H”, aceste blocuri extrem de bine finisate se pot şi îmbina între ele precum piesele unui uriaş puzzle foarte elaborat, fiind încă foarte clar vizibile urmele unui gen de balamale ce existau cândva montate pe ele. Suprafeţele acestor blocuri uriaşe de piatră sunt perfect plane, fără niciun fel de denivelări, iar unele dintre aceste suprafeţe sunt traversate de anumite canale, de doar câţiva milimetri adâncime, ca nişte şanţuri foarte precis prelucrate, ce au de la un capăt la celălalt exact aceeaşi adâncime şi nu prezintă nicun fel de devieri, de nici măcar 1 milimetru. În plus, în aceste canale foarte fine sunt realizate şi anumite găuri, perfect echidistante între ele.

Blocurile în formă de „H” prezintă la suprafaţă anumite modele compuse din adâncituri sculptate în unghiuri drepte de o precizie riguroasă, iar în unele cazuri au fost realizate şi găuri transversale ce străbat roca în diferite unghiuri. Modul în care au fost realizate toate aceste operaţiuni este perfect. Nu există erori, nu se văd urme de zgârieturi sau cioplituri. Este ca şi cum acolo ar fi lucrat numai maeştri artizani desăvârşiţi. Aceasta este cu atât mai impresionant cu cât stâncile din care au fost prelucrate respectivele blocuri de piatră sunt dintre cele mai dure care există pe planeta noastră. Este vorba despre stânci de granit şi diorit, singura rocă ce are un grad de duritate mai mare decât ele fiind diamantul. În aceste condiţii ne întrebăm în mod firesc cum şi cu ce fel de unelte au fost prelucrate cu atâta precizie aceste stânci extrem de dure? Totuşi, în ciuda durităţii şi complexităţii lor, din aceste uimitoare construcţii nu au mai rămas astăzi decât relativ puţine blocuri intacte, multe dintre ele fiind distruse, sparte în nenumărate fragmente ce se află împrăştiate peste tot în acea zonă. Totul arată acum de parcă un cataclism extrem de violent ar fi rupt totul în bucăţi, cu o forţă extraordinară. Chiar şi la distanţe destul de mari de ceea ce a mai rămas din centrul propriu-zis, se mai pot încă identifica fragmente care în mod evident au făcut parte din structura construcţiei iniţiale.

Pentru o analiză mai obiectivă a acestor aspecte care au intrigat oamenii de ştiinţă, în anul 2011 au fost realizate anumite teste de specialitate în laboratoarele din Danville, Illinois (SUA). Rezultatele testelor au indicat cu claritate faptul că duritatea tipului de granit şi diorit din care sunt realizate blocurile de la Puma Punku este atât de mare, încât acestea nu ar fi putut fi tăiate decât cu laserul sau cu diamantul, fiind cu totul exclus ca ele să fi fost cioplite cu unelte din piatră. Pentru a aprecia gradul de fineţe al prelucrării suprafeţelor, au fost realizate teste de tăiere folosind dispozitive moderne pe bază de laser şi fierăstraie cu cap de diamant. Analizând apoi tăieturile la microscop, s-a constatat faptul uimitor că gradul de fineţe al suprafeţelor blocurilor de la Puma Punku este situat la standardele moderne cele mai performante, pe care uneltele primitive nu ar fi avut cum să le egaleze. În plus, estimările realizate de către mai mulţi specialişti în construcţii au indicat faptul că producerea în serie a unui număr atât de mare de blocuri în formă de „H” identice între ele, ar implica folosirea indispensabilă a unor calcule şi planificări foarte complexe, iar dificultăţile tehnice care ar surveni ar fi foarte serioase chiar şi pentru tehnologia actuală.

În opinia lui Brien Foerster, un cunoscut autor şi cercetător în domeniul misterelor civilizaţiilor antice, este imposibil ca la acest grad de realizare tehnologică să nu se fi folosit o tehnologie mult mai avansată decât cioplirea cu dălţile de piatră, care ar fi lăsat în mod clar urme grosiere de prelucrare. „Ar fi o nebunie să credem că toate acestea ar fi putut fi făcute de nişte oameni primitivi, cu uneltele lor rudimentare”, spune Brien Foerster. Şi totuşi, poziţia oficială este aceasta: complexul de la Puma Punku a fost construit acum 2.000 de ani, prin prelucrarea manuală realizată de către indigenii locului, care au folosit unelte primitive din piatră. Cultura acestor băştinaşi nu a cunoscut însă nici scrierea şi nici roata, iar tehnologia lor de acum 2.000 de ani nu a depăşit nivelul dălţilor din piatră sau al uneltelor din cupru! Cu toate acestea, „erudiţii” – specialişti în măsluirea istoriei – susţin cu nonşalanţă, ignorând complet inconsistenţa acestei teorii, că această construcţie uimitoare a fost realizată de către indigenii care au făcut parte din tribul Aymara.  

Un alt aspect care ridică de asemenea multiple întrebări la care versiunea oficială este incapabilă să răspundă pertinent este provenienţa blocurilor de piatră precum şi modalitatea prin care au fost aduse acele blocuri pe respectivul platou al Anzilor. Având însă în vedere că acest platou se află la 3.891 metri altitudine, cu mult deasupra zonei de pădure, înseamnă că acolo nu aveau cum să crească niciodată copaci, ci doar unele tufe răzleţe. Totuşi, versiunea oficială spune că stâncile au fost aduse prin rostogolire pe buşteni. Chiar şi dacă am admite că s-ar fi folosit această metodă, cea mai apropiată carieră de piatră este la 16 km distanţă, deci pentru a străbate această distanţă cu nişte stânci uriaşe împinse pe butuci, ar fi trebuit parcurse trasee care treceau prin văi şi creste foarte abrupte. Trebuie să constatăm că dacă în cazul construirii piramidelor egiptene teoria zecilor de mii de sclavi care transportă pe butuci de lemn două milioane de blocuri de piatră pe o suprafaţă plană mai poate încă să constituie un subiect de polemică, această teorie devine, în cazul reliefului de la Puma Punku şi al populaţiei incomparabil mai mici al unor triburi de munte, pur şi simplu hilară. Există bineînţeles şi arheologi care au susţinut că această versiune oficială este cu totul imposibilă şi care au datat construcţia la o dată cu mult anterioară, într-o cu totul altă civilizaţie.
Referitor la poziţia acestui ansamblu de la Puma Punku este util să menţionăm că el este plasat la câteva sute de metri de Tihuanaco, oraş antic străvechi situat pe ţărmul sud-estic al lacului Titicaca. Puma Punku reprezintă doar una dintre cele patru structuri ale acestui oraș pe care mai mulţi cercetători îl consideră a fi unul dintre cele mai vechi din lume. Unul dintre cei mai renumiţi arheologi care a studiat această zonă este Arthur Posnansky. Acest cunoscut arheolog şi autor austriac a ajuns – în urma studierii acestui ansamblu pe o perioadă de câteva zeci de ani – la concluzia că Tiahuanaco şi implicit Puma Punku au o vârstă cuprinsă între 12.000 şi 17.000 de ani. De altfel, însăşi cultura indienilor aymara afirmă că edificiul de la Tihuanaco a fost construit de nişte „uriaşi bărboşi, albi”, numiţi „Fiii Soarelui”. Mitologia pre-incaşă aymara afirmă că aceşti „uriaşi albi” ar fi fost conduşi de Viracocha-Creatorul şi că ar fi  coborât cu toţii de undeva din ceruri, ca zei civilizatori dătători de viaţă. Conform unor mărturii datând din 1532, niciun om nu a văzut oraşul Tihuanaco altfel decât sub formă de ruine. Astfel, există atestări conform cărora atunci când conchistadorii l-au întrebat pe regele incaş Atahualpa ce a fost la Puma Punku, acesta ar fi răspuns că „Acest templu nu a fost făcut de noi, nici de către strămoşii noştri, ci a fost făcut de zeii giganţi într-o singură noapte”. Nu este lipsit de importanţă să observăm că în zona respectivă au fost descoperite mai multe schelete umanoide cu o înălțime de peste 2,5 metri, care însă nu aveau conformaţia craniană specifică lui Homo sapiens, ci un craniu mult mai mare şi mai alungit, având suturile craniene dispuse într-un cu totul alt mod.

Având în vedere toate acestea, Philip Coppens, autor şi jurnalist de investigaţie american, concluziona pe bună dreptate că „Puma Punku iese în evidenţă ca fiind unul dintre locurile proeminente în care găsim urmele unei civilizaţii extrem de avansate ce a existat pe – sau a vizitat – planeta noastră în urmă cu mii sau zeci de mii de ani”.
Aşa cum vom vedea într-un articol viitor, unele dintre cele mai vechi texte ale omenirii, cum ar fi de exemplu epopeele indiene Ramayana şi Mahabharata, relatează despre războaie cumplite ce au avut loc în trecut, fiind folosite aeronave (VIMANA) ce puteau produce efecte distructive uriaşe, comparabile cu cele atomice sau nucleare pe care le cunoaştem în prezent. Am putea aprecia că ceea ce a distrus Puma Punku este posibil să fi fost exact un asemenea război nimicitor.   





Prezentăm succint în continuare şi o descoperire uimitoare ce a fost făcută în vara anului 2011 pe fundul Mării Baltice (la aproximativ 80 de metri adâncime), undeva la graniţa dintre teritoriul Suediei şi cel al Finlandei. Este vorba despre un obiect având mari dimensiuni, de o formă asemănătoare cu cea a unei farfurii zburătoare. Obiectul a fost descoperit mai întâi pe baza unei tehnologii superioare celei  a sonarului, apoi, în iunie 2012 echipa suedeză de exploratori şi scufundători Ocean X a realizat mai multe explorări succesive ale structurii subacvatice, aducând fotografii uluitoare. Ceea ce se află acolo depăşeşte cu mult aşteptările oamenilor de ştiinţă contemporani. Ansamblul construcţiei din acel loc este suficient pentru a anula toate „cunoştinţele” şi „ideile” contemporane despre civilizaţiile antice şi despre istoria omenirii. Aceasta se transformă într-una dintre cele mai uimitoare descoperiri din istorie.
Din datele furnizate de către echipa Ocean X s-a putut constata că obiectul găsit pe fundul Mării Baltice este compus dintr-o placă de formă circulară, de 60 de metri în diametru, ce este sprijinită pe un pilon gros de 55-57 metri grosime. În interiorul obiectului există un gen de cavităţi, ca un fel de coridoare, precum şi multe ziduri drepte şi netede, dispuse între ele în unghiuri drepte. În partea de sus a obiectului se află o cupolă sferică de 4 m lățime. În mai multe interviuri radio și TV, membrii echipei de scufundare au descris suprafețele cupolei ca fiind similare cu betonul, atât în ceea ce priveşte textura, cât şi aspectul. Există de asemenea, pe partea de sus a obiectului, formaţiuni făcute la unghiuri de 900, ca un fel de scări. Pe placa circulară mai sunt unele cercuri de piatră, dispuse simetric, care arată ca un fel de „şeminee”, de culoare negru închis, ca şi cum rocile respective ar fi fost arse. A mai fost descoperit un tunel de 25 de cm diametru, dar nu se știe încă unde duce ori dacă există ceva în interiorul lui. În imaginile captate cu ajutorul sonarului s-a mai putut observa încă de la început o zonă de aproximativ 1.000 de metri care apărea ca un fel de urmă de derapaj, sau în orice caz, o zonă ce părea deranjată pe fundul mării, care ducea la obiect. Potrivit echipei de scufundare, ceea ce se vede acum acolo nu poate fi descris altfel decât ca o „pistă” care este aplatizată, având obiectul la capătul ei. Dennis Asberg, co-fondator al echipei Ocean Explorer, spunea că „Iniţial s-a crezut că era urma impactului cu un meteorit. Dar când am fost acolo și am văzut pereţii aceia drepţi și netezi a fost uluitor, ca într-un film de science-fiction”. Peter Lindberg, liderul echipei de scufundători spune la rândul lui că „Încă nu am investigat suficient, dar cu cât cercetările avansează, cu atât totul devine mai ciudat.”. Un alt lucru straniu care a fost constatat este acela că în prezenţa misteriosului obiect apar foarte multe defecţiuni inexplicabile ale aparatelor electrice care totuşi funcţionează normal atunci când sunt duse la o distanţă mai mare de 200 de metri de acea zonă.
Conform opiniei generale a membrilor echipei Ocean X, nu există nicio posibilitate ca acest misterios obiect să fi apărut printr-un proces natural. Cercetări foarte recente confirmă acest lucru prin faptul că în mod clar obiectul nu este ancorat de sol. Prin unele observaţii geologice, se estimează că această structură datează dinaintea ultimei glaciaţiuni, deci de mai bine de 140.000 de ani.


Un reportaj pe această temă a fost difuzat de televiziunea suedeză NTD în luna iunie 2012.



(va urma)

Citiţi şi:
Misterioasele piramide subacvatice de cristal

Misterul piramidei Kukulcan


yogaesoteric
6 iunie 2013





Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga