Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Menirea ultimă a omului este înţelepciunea (3)

 
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Citiţi aici partea a doua a acestui articol.


Doar bogăţia spirituală este durabilă
 
Tocmai liniştea profundă a sufletului este secretul dobândirii lucrurilor esenţiale de care avem nevoie şi nu neliniştea şi îngrijorarea.
Iisus ne atenţionează foarte clar că îngrijorarea blochează împlinirea dorinţelor noastre, iar neprihănirea şi detaşarea completă de lucruri ne permit să le avem din belşug. Pentru aceasta trebuie să fim conştienţi că lucrurile sunt mijloace, nu scopuri. 
Amintim în această direcţie un alt citat din învăţăturile lui Iisus: „cine are i se va mai da şi cine nu are i se va lua chiar şi ceea ce are“. Acestea sunt cuvintele lui Iisus. Dar nu se referă la o pedepsire a săracilor, aşa cum se spune, ci la urmarea pe care o are prostia umană, la efectul pe care îl generează închinarea noastră în faţa stăpânului acestei lumi materiale, Mamona sau Satana. Rezultatul dăruirii totale, nu faţă de Dumnezeu, ci faţă de Satana.

Ataşamentul exarcebat faţă de lucruri duce adesea la pierderea lor, iar acest fapt nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci o consecinţă, care apare mai ales pentru ca omul să înţeleagă experienţa orientării sale sufleteşti excesive doar către cele materiale, în exteriorul său.
Pilda conţine totodată şi promisiunea vieţii sufletului după moarte: „Strângeţi lucruri în cer unde nu le mănâncă moliile.”
Acest sfat este valabil şi în ceea ce priveşte sublimarea energiilor în microcosmosul fiinţei noastre. Când noi facem ca substanţa să fie transmutată în energie, iar această energie este apoi înălţată în straturile superioare tainice ale fiinţei, în diferitele corpuri invizibile ale microcosmosului fiinţei noastre, chiar dacă nu ştim, deja începem să strângem, să acumulăm mari comori în ceruri.
 
Sufletul este nemuritor şi, spre deosebire de trup, nesupus putrezirii. Desigur, trupul are importanţa lui, despre care Iisus pomeneşte în alte parabole. Cu toate că trupului nu-i trebuie neapărat palate, nici veşminte de aur, Dumnezeu promite toate acestea celor ce-L descoperă.
Într-un sens mai adânc se dezvăluie că bogăţia poate avea două cauze şi poate genera astfel două efecte distincte. Oamenii se îmbogăţesc cu preţul unor sacrificii enorme, riscându-şi chiar viaţa, chiar dacă, aşa cum spune Iisus: „Nu puteţi face nici măcar un singur fir de păr.” E adevărat, nici ştiinţa contemporană nu este capabilă de aşa ceva. Firul de păr a fost creat de Dumnezeu şi secretul realizării Îi aparţine.
În acest context se sugerează că omul care se închină către Mamona sau Satana atentează asupra propriul său trup, asupra propriei sale sănătăţi. Iar sufletul său nu se poate susţine cu un trup sleit şi tensionat de goana după cele materiale. Chiar dacă nu îşi dau seama, oamenii bogaţi care îşi sacrifică şi sănătatea, şi sufletul pentru lucruri se închină de fapt lui Satana.
Cei cu adevărat bogaţi, cei care au intuiţie şi sunt divin inspiraţi, înţelepţii şi oamenii buni trebuie înainte de toate să I se închine lui Dumnezeu, să-I dea primul loc în viaţa lor.
Iisus ne spune că la fel cum păsărilor li se pune hrană în cale, la fel cum crinului i s-a dat o haină regală, aşa şi omului neprihănit care-şi cunoaşte Tatăl Ceresc, chiar Dumnezeu îi dăruieşte toate lucrurile de trebuinţă.
Când credem însă că Dumnezeu ne-a nedreptăţit totuşi, deoarece pierdem tot ce avem, deşi suntem buni şi credincioşi, este un semn clar că deocamdată păstrăm ascunse în suflet sentimentele de devoţiune. Ceva ce n-am înţeles încă se împotriveşte atunci lui Dumnezeu, de aceea suportăm toate consecinţele.
Pilda ne ajută de asemenea să înţelegem de ce există societăţi bogate şi societăţi foarte sărace. Cele bogate au avut un înalt nivel de înţelegere a spiritualităţii, dar nu au scăpat de riscul ataşamentului faţă de lucruri şi faţă de lumea exterioară.
Orice societate bogată care sărăceşte dovedeşte că şi-a pierdut stăpânul autentic, L-a pierdut pe Dumnezeu, în timp ce societăţile mereu sărace pot fi bănuite de neînţelegerea semnificaţiei reale a lucrurilor, de ataşamentul foarte puternic faţă de lumea materială.
 
Când ţelul unei societăţi este cu adevărat spiritual, atunci Îl pune pe Dumnezeu pe primul loc şi poate deveni înfloritoare şi frumos îmbrăcată precum crinul sălbatic. Este atunci liberă ca pasărea cerurilor. Nu este un scenariu fantezist, căci îl putem deduce din pilda lui Iisus Cristos, care spune că nu Dumnezeu decide dacă vom fi bogaţi sau săraci.
Noi facem această alegere. Iar alegerea prin care îi dăm Lui primul loc în viaţa noastră înseamnă printre altele bogăţie fără sacrificii, prin cunoaştere şi credinţă.
Pe când alegerea lui Mamona sau Satana înseamnă bogăţie chinuită, riscată, efemeră, deoarece se plăteşte cu sănătatea trupului sau sărăcie în care chiar lipsa unor lucruri îi face pe cei care sunt în această situaţie să se închine inconştienţi acelor obiecte care devin pentru ei un fel de Dumnezeu straniu, un Dumnezeu răsturnat.


„Vom ştii că suntem nebuni, astfel vom fi lucizi”
 
Iată o altă povestire cu tâlc.
„Am citit în stele”, i-a spus un rege sfetnicului său, „că toţi cei care vor mânca din următoarea recoltă vor înnebuni. Oare ce-i de făcut?”
„Problema e lesne de rezolvat, Maiestate”,
i-a răspuns liniştit sfetnicul, „noi doi nu vom mânca, vom cumpăra şi apoi vom pune deoparte ceea ce a mai rămas din recolta trecută şi astfel vom avea din ce trăi amândoi anul viitor.” 
„Şi ceilalţi?”
Maiestate, trebuie să ştiţi că nu sunt rezerve suficiente pentru toată lumea, nu vor ajunge decât pentru noi doi.”
„Nu se poate”
, a exclamat regele. „Cum să rămânem calmi şi detaşaţi, câtă vreme toţi supuşii noştri vor fi loviţi de nebunie? Şi, în fond, gândeşte-te, dacă am proceda aşa ar însemna să ne izolăm de poporul nostru. Mai bine împărţim şi noi nebunia, deoarece dacă am rămâne perfect lucizi într-o lume aflată în delir, nebunii ne-ar considera nebuni… însă ar trebui atunci să ne păstrăm amintirea acestei hotărâri fundamentale.
De aceea o să ne marcăm dinainte semnul nebuniei pe frunte şi de fiecare dată când te voi privi, de fiecare dată când tu mă vei privi, o să ştim şi unul, şi celălalt că suntem nebuni, iar în felul acesta vom fi lucizi.“

Iată tâlcul povestirii – această istorioară marchează nebunia sau iluzia în care ne complacem şi de asemenea toate indiciile înţelepciunii care urmăresc să ne-o reamintească atunci când ne rătăcim prea departe de ea.
Este înţelept cel care ştie să citească foarte lucid şi atent semnele care-i apar pe calea spirituală şi chiar să marcheze unele noi, tocmai pentru a evita să se piardă în această lume a iluziei.


Fii atent ce-ţi doreşti
 
Vrem uneori să fim altcineva şi atunci ne spunem „dacă aş avea”, „dacă aş fi”, „atunci când voi fi”, „în cazul în care voi ajunge”, „numai să fiu”, „doar cu x condiţie o să ajung satisfăcut, fericit şi pe deplin împlinit”. Aşa să fie oare? O povestire înţeleaptă ne dă răspunsul.

A fost odată un ţăran sărac a cărui slujbă era să sfărâme stâncile muntelui, pentru a le transforma în pietriş pentru drumuri. Omul muncea zilnic ore în şir, bătut de soarele arzător, ciocănind şi zdrobind pietrele. Într-o zi, trecu pe acolo însuşi regele, călare pe un cal magnific şi împodobit cu toate însemnele rangului său.
Ţăranul nostru îl zări şi se pomeni că se gândeşte: „Ah, ce puteri aş avea dacă aş fi rege! Aş străbate regatul în lung şi-n lat şi aş face mult bine supuşilor mei.” Atotputernicul Dumnezeu din ceruri i-a auzit gândurile şi l-a preschimbat în mare suveran. Omul străbătea acum regatul călare şi acorda tuturor graţia de rege, îmbrăcat în veşminte bogate şi grele. Cum soarele era mai tot timpul torid, regele simţea adesea că se sufocă.
„Ah, dacă aş fi soarele, ce putere imensă aş avea!”, gândi atunci ţăranul rege. „Aş lumina cu putere oamenii şi le-aş fi mereu izvor de mari binefaceri”. Atoputernicul Dumnezeu i-a auzit din nou din ceruri gândurile şi l-a prefăcut pe dată în soare. Ca astru, el îi lumina acum pe pământeni din zori până în amurg şi îi încălzea cu razele sale binefăcătoare. Dar, iată că, a trecut un nor peste el şi l-a acoperit, iar lumea întreagă fu cuprinsă de umbră.

„Ha, ha… iată că soarele nu e atât de puternic pe cât pare”,
şi-a spus atunci ţăranul - soare. „Dacă aş fi însă un nor… aş avea o putere imensă! Aş aduce ploaia şi vremea senină şi astfel aş fi un izvor de binefacere pentru oameni”. Atotputernicul Dumnezeu, auzindu-i din ceruri vorbele, l-a transformat imediat pe ţăranul - soare într-un nor. Acum aducea ploaia la momentul potrivit, iar oamenii culegeau astfel recolte bogate.
Iată însă că într-o zi nu putu să treacă dincolo de un munte prea înalt care îi împiedică înaintarea. „Ah”, începu să se plângă pe dată ţăranul - nor, „iată că norii nu sunt atât de puternici pe cât par. Muntele este mai presus decât ei”, şi-a zis el. „Dacă aş fi un munte le-aş ţine umbră binefăcătoare oamenilor şi i-aş proteja de vânt”. Auzindu-l, atotputernicul Dumnezeu l-a prefăcut în munte, iar ţăranul - munte se simţi deodată mândru de el. Doar că privind la poale, ce-i văzură ochii? Un bătrân sărac care-l sfărâma în bucăţele, făcând din el pietriş pentru drumuri.

 
Articol preluat de pe site-ul Yogamagazin 



yogaesoteric
5 septembrie 2013

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga