Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Demnitatea izvorăște din valoarea tainică dumnezeiască ce există în fiecare om (I)

 
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
 

Desemnată în cadrul tradiţiei milenare yoga prin intermediul termenului sanscrit „HRI”, la modul general vorbind, demnitatea este definită ca fiind respectul pe care îl merită o fiinţă umană. Demnitatea fiinţei umane îi evidenţiază măreţia specifică şi nobleţea. Blaise Pascal spunea că „întreaga demnitate a omului se află în gândirea sa”. Demnitatea defineşte caracterul fiinţei umane autonome şi care reprezintă un scop în sine. În sens moral, demnitatea atestă o valoare specifică intrinsecă ce îi este atribuită unei fiinţe umane ca atare sau, altfel spus, în mod independent de caracteristicile ei fizice şi de poziţia ei socială.

Pentru a înţelege cât mai bine acest termen, vă oferim în continuare un glosar. Cuvântul demnitate provine de la termenul latin „dignitas” care în traducere românească înseamnă „faptul de a merita sau stimă”.

Demnitatea fiinţei umane este caracterizată de autonomia agentului moral care, spune filosoful Kant, „nu se supune unei alte de legi decât aceea pe care acea fiinţă umană şi-o creează întotdeauna ea însăşi”. Aceasta îi conferă o valoare ca atare şi face ca ea să fie tratată întotdeauna în acelaşi timp ca un scop în sine şi niciodată pur şi simplu ca un mijloc. De aici apare distincţia pe care o putem face între lucrurile care au un preţ şi care pot întotdeauna să fie înlocuite printr-un echivalent şi fiinţele umane care sunt întotdeauna superioare oricărui preţ şi care nu admit echivalent. Toate acestea pentru că ele au o demnitate. Pico de la Mirandolla a arătat că demnitatea nu este o simplă calificare a fiinţei umane, căci ea aparţine însăşi naturii sale fundamentale.

Demnitatea fiinţei umane există datorită faptului că ea, ca om, a fost creată de DUMNEZEU TATĂL la începutul tuturor începuturilor pentru a iubi, pentru a descoperi şi pentru a admira creaţia şi manifestarea dumnezeiească, în cadrul căreia fiinţa umană este ea însăşi un microcosmos prin nobila sa inteligenţă. Această nobilă inteligenţă sau, altfel spus, acest intelect ce sălăşluieşte în conştiinţa fiecărei fiinţe umane are drept izvor pe DUMNEZEU, care a creat la începuturi fiinţa umană „după chipul şi asemănarea Sa”. În felul acesta este fundamentată libertatea fiinţei umane, o libertate care face din ea o fiinţă a metamorfozelor şi, în strânsă legătură cu alegerile pe care le realizează, aceasta o face să oscileze, deoarece ea participă la două sui generis universuri, fiind plasată, chiar şi atunci când nu-şi dă seama de aceasta, între DUMNEZEU şi condiţia animalică. Dată fiind libertatea sa deplină pe care DUMNEZEU i-a oferit-o, fiinţa umană trebuie să aleagă între animalizare şi transfigurarea dumnezeiească. Măreţia ei rezidă în mod precis în faptul că, fiind întotdeauna stăpână pe ea însăşi, ea este liberă să îşi aleagă forma pe care o preferă, dar este evident că fiecare alegere pe care fiinţa umană o face în deplină libertate, atrage apoi după sine anumite consecinţe. În felul acesta, este în acelaşi timp exprimată natura deschisă a fiinţei umane şi vocaţia ei dumnezeiească.

Noţiunea de demnitate, concepută ca fiind o necesară şi constantă stăpânire de sine, corespunde statutului fiinţei umane; noţiunea obişnuită de demnitate desemnează un statut onorabil pe care celălalt trebuie să-l recunoască şi care impune anumite atitudini, o anumită ţinută şi un comportament adecvat pentru fiinţele umane ce se bucură de un astfel de statut. Dat fiind faptul că la origini omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui DUMNEZEU, rezultă implicit că fiecare fiinţă umană este înzestrată cu demnitate în virtutea naturii sale ce este înzestrată cu conştiinţă. Referitor la acest aspect, este necesar să subliniem că, chiar şi atunci când deocamdată nu ne dăm seama de aceasta, conştiinţa este prezenţa tainică şi manifestarea lui DUMNEZEU în om.

În consecinţă, independent de factorii exteriori, fiinţa umană poate şi trebuie întotdeauna ca, prin intermediul unei discipline raţionale, chiar înţelepte, să ducă o viaţă pecetluită de demnitate şi de stăpânire de sine, o viaţă demnă de ipostaza sa de fiinţă umană ce trăieşte într-un Macrocosmos care este eminamente binefăcător şi în cadrul căruia este indecent să se preocupe într-un mod excesiv de pierderi şi de câştiguri, de suferinţe şi de plăcerile personale. De atlfel, tradiţia creştină afirmă că DUMNEZEU le-a dăruit fiinţelor umane atât conştiinţă, cât şi raţiune ce le permite să discearnă şi să respecte legile dumnezeieşti naturale, universale. Aceasta le conferă un statut cu totul aparte printre celelalte creaturi ale lui DUMNEZEU ce există pe această planetă şi totodată face ca ele să se bucure de o situaţie superioară aceleia a tuturor animalelor. În conformitate cu această tradiţie, iubirea nesfârşită a lui DUMNEZEU îmbrăţişează toate fiinţele umane considerate în mod individual, în ciuda comportamentului lor care adeseori poate fi corupt şi păcătos.

Valoarea pe care DUMNEZEU ne-o acordă este un dar dumnezeiesc şi acest dar ni se oferă chiar dacă unii dintre noi nu-l merităm. Este important să reţinem că acest dar dumnezeiesc nu poate fi niciodată complet pierdut sau confiscat. Consecinţa morală ce rezultă în mod frecvent, dacă nu în mod invariabil din această concepţie este că fiecare fiinţă umană trebuie să iubească şi să respecte toate fiinţele umane în calitate de creaturi raţionale ce sunt înzestrate cu conştiinţă, indiferent care este statutul lor social şi realizările lor, nu neapărat pentru a obţine iubirea lui DUMNEZEU, ci pentru a descoperi, pentru a trăi şi a recunoaşte această iubire într-o manieră adecvată, facând eforturi să acţioneze într-un mod care este demn. Tradiţia creştină atribuie fiecărei fiinţe umane o valoare primordială ce vine de la DUMNEZEU şi care este independentă de meritul ei individual şi de poziţia ei socială.

În lumina acestor aspecte se poate spune că o acţiune rea ce este săvârşită în mod intenţionat oglindeşte totodată întotdeauna un conflict lăuntric cu voinţa superioară şi chiar o lipsă a unui veritabil respect de sine ce se manifestă în mod natural, ulterior, prin sentimente de remuşcare şi de insatisfacţie faţă de sine însuşi. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, demnitatea se bazează pe autonomie. Demnitatea presupune ca să ne considerăm noi înşine ca fiind supuşi unor exigenţe morale care sunt pline de bun-simţ şi inteligente pentru toţi şi care sunt lăuntric constrângătoare, fie că ele servesc sau nu servesc unui interes personal. Marii înţelepţi sugerează că doar o fiinţă umană ce este înzestrată cu o bunăvoinţă exemplară, perfectă, poate să aibă o admirabilă demnitate. Formularea imperativului categoric ce exprimă cel mai bine ideea de demnitate este: „Acţionează întotdeauna astfel încât ca tu să tratezi umanitatea existentă la fel de bine în persoana ta, cât şi în persoana oricărei alte fiinţe umane şi acţionează întotdeauna ca şi cum aceasta este un scop în sine şi nu privi niciodată aceasta ca fiind un mijloc.

Demnitatea este un fel de valoare invariabilă ce este atribuită fiinţelor umane, iar în cazul umanităţii ea se realizează de fiecare dată prin intermediul fiinţelor umane. Demnitatea este şi rămâne o valoare necondiţionată şi incomparabilă. Aceasta implică, spre exemplu, că demnitatea unei fiinţe umane este independentă de statutul ei social, de popularitatea ei sau de utilitatea ei pentru ceilalţi, căci aceşti factori pot să varieze de îndată ce circumstanţele se modifică. Dat fiind faptul că demnitatea este incomparabilă, nu se poate spune că o fiinţă umană are mai multă demnitate decât o altă fiinţă umană. Valoarea a ceea ce are demnitate este superioară oricărui preţ, în acest sens, astfel că în caz de conflict ea nu trebuie niciodată să fie desconsiderată sau sacrificată spre a atinge sau spre a obţine ceva care prezintă o simplă valoare relativă.

Este esenţial să reţinem că demnitatea nu admite echivalent. Tocmai de aceea, tot ceea ce este înzestrat cu demnitate nu poate fi schimbat sau sacrificat sub pretextul că va fi înlocuit printr-un bun ce prezintă o demnitate egală sau superioară. Aceasta implică faptul că demnitatea, contrar preţului, nu poate fi înţeleasă sau apreciată în termeni cantitativi. Toate fiinţele ce sunt înzestrate cu demnitate sunt de neînlocuit şi, tocmai de aceea, ele sunt inestimabile. Ele au o valoare incomensurabilă în sensul ce neagă chiar afirmaţia în conformitate cu care „două dintre aceste lucruri valorează de două ori mai mult decât unul dintre ele.”



Citiţi aici continuarea acestui articol 

 

yogaesoteric
12 septembrie 2013


 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga