Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Programele subconștiente care determină realitatea pe care o trăim (I)


de Cristian Alexandru

Noi suntem cu toţii Conştiinţă. Lumea e doar o proiecţie holografică a acestei conştiinţe. Totul se petrece în mintea noastră, în creierul nostru şi noi suntem cei care decodificăm şi apoi reconstruim lumea în interior. Modul în care realizăm acest proces de decodificare şi reconstrucţie generează realitatea pe care o trăim.
Toate tradiţiile spirituale autentice au susţinut acest adevăr de-a lungul mileniilor. Acesta este fundamentul experimentării întregii creaţii. Dar înţelegerea profundă a acestui adevăr nu poate fi atinsă decât printr-o experienţă spirituală directă. Cu toate acestea există şi o serie de argumente foarte concrete care ne pot ajuta să înţelegem mai bine acest adevăr, iar un astfel de raţionament priveşte chiar actul vederii.

Actul vederii. Marea iluzie şi pata neagră 

În mod normal avem senzaţia că vedem lumea din jur cu claritate oriunde am privi. Cu toate acestea s-a constatat că de fapt noi vedem clar doar pe o porţiune foarte îngustă a câmpului vizual. Iar această zonă este – analogic vorbind – ca un tub îngust prin care dacă ne-am privi, de exemplu, o mână întinsă, am putea să vedem doar unghia degetului mare. Restul este complet neclar, aproape blurat. Avem doar o idee vagă despre ceea ce poate fi văzut în jur. Tubul prin care vedem limpede este ca o rază de reflector a vederii. Orice iese puţin în afara acestei arii este lipsit de detaliile esenţiale, iar cu cât se află mai departe, cu atât mai puţine detalii vom observa. Aceste date contrastează cu sentimentul pe care îl avem când ridicăm ochii de pe o carte şi privim în jur: tot ce este în câmpul vostru vizual pare limpede ca lumina zilei, nu-i aşa? Ei bine, aceasta nu este decât o iluzie.

Vă propunem următoarea experienţă. Luaţi o carte de joc şi fixaţi-vă privirea într-un punct aflat în faţă. Ţineţi cartea de joc într-o mână întinsă lateral la nivelul umărului. Apoi aduceţi cartea uşor către axa principală a vederii, către în faţă. Veţi sesiza că nu puteţi să vă daţi seama ce carte este decât atunci când aceasta ajunge la aproximativ 500 faţă de axa privirii voastre. Până atunci totul rămâne neclar.

Dar noi avem totuşi impresia că atunci când privim în jur totul este clar. De unde vine acest lucru? Creierul reconstruieşte imaginea de ansamblu. El este marele magician.

Un aspect mai puţin cunoscut este acela că între lumina ce vine din exterior şi celulele foto-receptoare (celule cu bastonaşe şi celule cu conuri) există o uriaşă plasă de nervi şi vase sanguine care o hrănesc. E ca şi cum te-ai uita la televizor şi cineva aşează foarte multe cabluri între tine şi ecran şi ar trebui totuşi să vezi foarte clar imaginile care se difuzează. Nu pari să ai prea multe şanse, nu-i aşa? Cu toate acestea, deşi există această zonă plină de structuri nervoase şi vase sanguine care acţionează ca un fel de obturator de imagine, vedem lumea clar. Cum este posibil? Fotonii din lumea exterioară intră prin toată pânza aceasta şi o parte nici nu mai ajung la retină. Iar creierul –  mai exact mintea care se află în spatele său – reconstruieşte lumea.

Trebuie să observăm că toţi nervii aceştia, toţi neuronii şi toate structurile nervoase care există de-a lungul retinei se unesc într-un cordon, în nervul optic, care este legat de centrii de procesare a vederii din partea posterioară a creierului. Dar în zona de unde iese din globul ocular nervul optic nu există celule fotoreceptoare. Este un gol acolo. Ca o pată neagră în care nu există imagine. În acel loc nu se recepţionează fotoni. Însă noi nu sesizăm aceasta când ne uităm în jur. Pata este atât de mare, încât dacă am avea o lămâie şi am duce-o la o distanţă de un braţ, cam de aceeaşi dimensiune ar fi şi gaura pe care ar trebui să o vedem permanent, oriunde ne-am uita. Ea nu este totuşi percepută. Creierul nu primeşte informaţii de acolo, dar cu toate acestea le reconstruieşte după aceea. Şi atunci, observând în ce mare măsură creierul reconstruieşte ceea ce ochii percep, se impune întrebarea: Suntem siguri că ceea ce vedem este real? Suntem siguri că lucrurile stau întotdeauna aşa cum par a fi?

Cum păcălim creierul?

Deşi toate acestea nu sugerează că vederea este incompletă, întăresc totuşi ideea că e vorba de o problemă complexă şi anume aceea de a prezenta creierului materialul brut receptat de ochi, pentru ca el să transforme apoi informaţia în „vedere”.
Dar în timpul acestei transformări se pot petrece lucruri stranii, care au fost cercetate ştiinţific în ultimul deceniu. Rezultatele experimentelor sunt atât de surprinzătoare, încât au convins câţiva experţi că abilităţile de a vedea sunt supraestimate, iar vederea însăşi poate fi calificată drept o „mare iluzie”. Una dintre aceste iluzii este orbirea din neatenţie.

Am trecut cu toţii prin acele situaţii amuzante şi în acelaşi timp stranii când, de exemplu, îţi cauţi cheile şi nu le vezi deşi ele sunt în faţa ta (aşa numita „orbire din neatenţie”). Dintr-un motiv sau altul, în asemenea situaţii creierul nostru nu mai decodifică acea informaţie.
Un exemplu edificator este cazul unei companii de asigurări care analiza o problemă specială apărută într-un stat din America. Piloţii de avioane uşoare care aveau probleme cu motorul încercau să aterizeze pe cea mai apropiată autostradă pe care o puteau găsi şi care era relativ liberă. Unul dintre lucrurile care se petrecea adeseori era acela că, odată ce piloţii făceau manevrele de aterizare şi încetinire, rareori mai păstrau suficientă inerţie pentru a ieşi complet de pe şosea (probabil erau prea fericiţi că rămăseseră în viaţă), aşa că se petrecea destul de frecvent ca şoferii maşinilor care rulau pe autostradă să se izbească de avion. Întrebaţi de poliţie, şoferii declarau aproape întotdeauna că nu văzuseră avionul. Acum conduceau maşina şi în clipa următoare se loveau de un avion. De ce nu-l vedeau? Pentru că era ultimul lucru pe care un şofer se aştepta să-l întâlnească pe o autostradă. Deşi putem fi convinşi că imaginea avionului le apărea pe retină, creierul lor nu o decodifica.

Ne-am obişnuit să vedem lumea doar într-un singur mod şi avem doar un set foarte limitat de reguli pe care le folosim pentru a interpreta realitatea înconjurătoare; nu suntem, cel mai adesea, capabili să vedem şi altceva, pentru că nu avem cu ce să facem conexiunea, nu avem experienţa necesară şi atunci creierul elimină acea informaţie. Toată lumea a auzit de clarvăzători. Ce se petrece în cazul lor? Ei văd o parcelă de realitate care există, dar pe care noi n-o putem decodifica. Prin interpretarea noastră foarte restrictivă eliminăm de fapt foarte multă informaţie pe care o primim din lumea înconjurătoare.
Toate căile spirituale ale umanităţii au enunţat acest adevăr: Lumea este o iluzie. Iată că începe şi ştiinţa să realizeze acest fapt, mai ales că din anul 1925 încoace, de când cu descoperirile fizicii cuantice, ne-am desprins cumva de mecanicitatea viziunii newtoniene. Aşadar, lumea pare mai degrabă acum pentru lumea ştiinţifică un fel de proiecţie holografică a minţii noastre.
Este destul de uşor să păcălim mintea, să o facem să perceapă realitatea într-un fel, altfel de fapt decât ea este... Putem să ne raportăm în această direcţie de pildă la acele imagini desenate pe trotuarul plat, pe care mintea le „citeşte” ca fiind tridimensionale.

Fizica cuantică, vidul şi cât percepem noi din realitate

Dacă am lua un atom şi i-am expansiona nucleul la dimensiunea Soarelui, iar electronul l-am expansiona la dimensiunea planetei noastre, spaţiul dintre nucleu şi electron ar fi mult mai mare decât spaţiul dintre Soare şi Pământ. Dacă am avea nişte lentile cuantice şi ne-am uita atunci la realitatea materială, am vedea un mare vid. Şi foarte rar, din când în când, la distanţe enorme, câte o particulă care nici măcar nu este materie, ci doar un impuls de energie sau o condensare momentană a unui câmp de energie, doar cu puţin mai condensat decât energia vidului. Restul? Ar fi complet... gol. De altfel, calculele care s-au făcut precizează că în realitate atomii sunt în proporţie de 99,9999% spaţiu vid. Pare de necrezut. Dacă înţelegem cât de gol este universul şi cât de puţină materie există, o să ne dăm seama că nu e chiar atât de greu să modificăm realitatea. Dacă am comasa doar acele particule care sunt plasate în spaţii enorme de vid, dacă din întregul univers am lua tot ce pare material şi am comprima, cu greu s-ar umple un stadion de fotbal. Atâta materie este în întregul univers. Nimic mai mult. Şi dacă e aşa de puţină materie în univers, atunci cam câtă ar fi pe Pământ? Un vârf de ac? Un vârf de ac e mult! Materia este într-o proporţie microscopică. Restul e doar vid…

Dar s-a demonstrat că într-un 1 cm3 de vid există mai multă energie potenţială decât în toată aparenta materie din întregul univers cunoscut. Aşadar, avem încă o dovadă că materia este mai mult o aparenţă, o iluzie. Universul este energie şi informaţie. Suntem scufundaţi într-un ocean de energie şi informaţii. S-a făcut o estimare a cantităţii de informaţie pe care o captăm şi s-a ajuns la concluzia că primim 400 de miliarde de biţi de informaţie pe secundă. Cu toate acestea, prin conştiinţa noastră trec doar vreo 2000 de biţi de informaţie. Ce face creierul nostru cu restul? Elimină, elimină, elimină.
 
Spre exemplu, acum citeşti şi nu eşti foarte conştient de faptul că stai sprijinit cu spatele de spătar sau că pantoful te strânge; neglijăm asemenea detalii care ţin de cele 400 de miliarde de biţi de informaţie pe care creierul le elimină.
S-a constatat că din întreaga realitate percepem doar 0,0000005%. Atâta vedem şi înregistrăm prin simţurile noastre. Şi atunci să ne mai certăm între noi că: „N-ai văzut, nu ţi-am zis să faci lucrul ăla”? Acum însă înţelegem că de fapt ea sau el pur şi simplu a văzut o altă porţiune de  0,0000005%! De aceea nu ai cum să judeci. Dacă noi vedem atât de puţin din realitate la un moment dat, este evident că erorile de percepţie pot fi majore. Este cunoscut în acest sens că până şi simpla deplasare perceptivă (care alternează periodic în mod firesc la fiecare dintre noi) dintr-o emisferă cerebrală în cealaltă determină perspective complet diferite.

Citiți partea a doua a acestui articol.

Articol preluat de pe www.yogamagazin.ro.

yogaesoteric
08 octombrie 2013
 
 
 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga