Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Dincolo de poarta inimii ne așteaptă DUMNEZEU

 
Am plecat în prima Tabără de revelare a Sinelui la care am participat cu o stare de bucurie, de încântare, de emoţie. În afară de meditaţia de selecţie nu mai făcusem nicio meditaţie de revelare a Sinelui, dar încă din momentul în care m-am decis să merg la selecţie am simţit că se va petrece ceva foarte important. Aveam însă şi unele temeri din cauza stării mele de sănătate. Cu o zi înainte de plecare am răcit foarte tare, aveam febră, dureri de cap, frisoane, tuşeam, nu puteam să respir pe nas, îmi era greu să rămân în postură de meditaţie, cu coloana dreaptă... toate acestea putând fi obstacole serioase în meditaţiile de lungă durată care urmau să fie realizate acolo. La un moment dat chiar mă întrebam dacă are rost să mai plec. Dar am avut credinţa că dacă DUMNEZEU mi-a dăruit graţia de a fi selectată pentru a participa la această tabără, o să mă ajute să fac faţă la tot programul de acolo. I-am consacrat lui DUMNEZEU fructele acțiunii de a merge în tabără și am primit un răspuns foarte puternic, aşa că mi-am făcut curaj şi am plecat.  

Din momentul în care a început tabăra, am înţeles de ce sentimentul că trebuie să fiu acolo fusese atât de puternic. Eram învăluiţi de o ambianţă subtilă copleşitor de sacră, care mă ajuta să am o mult mai bună claritate mentală, să intru uşor în comuniune cu DUMNEZEU TATĂL şi cu alte aspecte divine, precum şi cu Ghidul spiritual, să descopăr greşeli pe care le făcusem şi de care nu fusesem conştientă. Răceala nu m-a încurcat prea tare; cum începeau meditaţiile tusea, care în rest era destul de sâcâitoare, înceta. Aveam în meditaţii stări foarte frumoase, de iubire, de fericire, de pace, de detaşare, mă simţeam foarte frumoasă, foarte puternică, imensă uneori, de parcă puteam cuprinde Universul. Dar niciuna din aceste trăiri, nici cele foarte intense, nu reuşeau să aline o stare de dor pe care nu puteam să-l definesc prea clar. Acest dor se trezise în mine cu vreo săptămână înainte să înceapă tabără şi în timpul acesteia s-a amplificat foarte mult.

De mai multe ori, în timpul meditaţiilor, ajungeam parcă în faţa unei porţi subtile, aflată în dreptul inimii. Simţeam că dincolo de această poartă este acel ceva de care îmi e dor, dar nu reuşeam să fac pasul să trec dincolo de ea; de fiecare dată apăreau un fel de contracţii la nivelul lui MANIPURA CHAKRA care mă opreau. Zilele se scurgeau fără să trec de acest prag și începusem să am stări de iritare din această cauză.

La un moment dat, după ce într-o meditaţie am avut a treia „ratare”, m-am supărat atât de tare, încât aproape am început să strig interior după DUMNEZEU, după SHIVA, după Grieg, cerându-le ajutorul. În scurt timp, mi-am dat totuși seama că acele „strigăte” ale mele nu se potriveau cu câmpul sacru al taberei. M-am liniştit brusc, şi foarte cuminte şi umilă am rostit interior: „Doamne, Tu m-ai adus aici, facă-se Voia Ta.” Am simţit atunci o stare foarte puternică de pace, de iubire de DUMNEZEU, de resorbţie. Am ajuns foarte repede din nou în faţa acelei porţi subtile de la nivelul inimii şi, într-o stare de umilinţă, puritate şi iubire foarte suavă am trecut dincolo de ea. Am intrat într-un spaţiu imens, infinit, de culoare neagră, unde nu existau decât iubire, tăcere, sacralitate, nemişcare. În acel spaţiu infinit de mare, undeva, unde mie mi se părea foarte departe, am observat o luminiţă albă, stralucitoare, foarte, foarte mică, ce pulsa continuu. Cu toate că era atât de mică, luminiţa emana ceva foarte puternic, înalt spiritual; era fascinantă. Am fost proiectată instantaneu în acea luminiţă, în interiorul căreia am descoperit un alt spaţiu infinit, alb-strălucitor, o tăcere teribilă, eternitate, beatitudine şi am simțit că sunt acasă. O voce care nu era a minţii mele a întrebat: „Aici erai, Doamne?” Şi aceeaşi voce a răspuns: „Da, copilul meu.” Într-o fracţiune de secundă, cred, am trăit o multitudine de stări: uimire, regăsire, recunoştinţă profundă, iubire, sacralitate, firesc, simplitate, libertate, omnipotenţă, omniprezenţă, fericire copleşitoare, toate cu nişte nuanţe pe care cuvintele nu le pot descrie. După care n-a mai fost decât eternitatea, tăcerea aceea teribilă şi beatitudinea vidului.

În zilele care au mai rămas din tabără şi chiar o perioadă de timp după ce m-am întors la Bucureşti s-a menţinut starea de sacru şi de comuniune profundă cu DUMNEZEU. Îl simţeam pe DUMNEZEU prezent în mine şi în tot ce mă înconjura. Niciodată până atunci nu mă simţisem atât de frumoasă şi oamenii nu fuseseră atât de frumoşi. Şi tot ce făceam sau se petrecea în jurul meu curgea într-un mod foarte firesc. Iubeam şi respectam tot ce era în jurul meu. Chiar dacă apăreau la cei din jur manifestări egotice, dizarmonioase, care altădată m-ar fi iritat şi la care aş fi reacţionat, acum aveam o stare de calm, de compasiune. Mă simţeam foarte uşoară, când mergeam parcă nici nu atingeam pământul şi în acelaşi timp mă simţeam foarte puternică. Dormeam puţin, fără să apară ulterior o stare de oboseală, iar aspiraţia mea spirituală s-a amplificat foarte mult.

B. M., anul 20 de yoga

Trimite-ne şi tu relatări despre trăirile tale spirituale pe adresa redactie@yogaesoteric.net . Cele mai frumoase scrisori de la cititori vor fi publicate pe site-ul nostru, iar relatările spirituale extraordinare vor fi premiate.

Citiți și:
Relatări ale unor participanţi la Tabăra de meditaţie pentru Revelarea Sinelui
În călătoria noastră spirituală oricine poate face un salt direct de la nivelul de jos, la cel mai înalt

 

yogaesoteric
28 ianuarie 2014
 
 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga