Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Realitatea tainică a experiențelor la granița dintre viață și moarte (II)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru
 
Citiți prima parte a articolului


Dovada vieţii de după moarte
 

Cei mai mulţi cercetători în domeniul morţii clinice susţin că EGVM nu dovedeşte existenţa unei vieţi după moarte. În ciuda incapacităţii metodelor ştiinţifice de a demonstra existenţa altor vieţi în afară de cea prezentă, EGVM oferă probe substanţiale că există ceva dincolo de această viaţă. Aceste probe ne vin sub mai multe forme. Una dintre cele mai fascinante forme ale unor astfel de dovezi este cea furnizată chiar de subiecţi. Cei mai mulţi dintre cei care au avut EGVM, când îşi povestesc experienţa (mai ales dacă nu au povestit-o prea des şi altora), sunt extrem de emoţionaţi şi acest lucru este foarte evident pentru cineva care-i priveşte în acele momente. În multe cazuri, ei tind să retrăiască experienţa, emoţiile îi copleşesc şi chiar sunt incapabili pentru o vreme să continue să povestească. Acest lucru este adevărat, indiferent dacă experienţa a fost frumoasă sau neplăcută, indiferent dacă e vorba de un bărbat sau de o femeie şi indiferent de fondul cultural sau educaţional. Singurele excepţii care au fost observate erau copiii. Ei pur şi simplu şi-au relatat experienţa ca atare, ca şi cum ar spune: „Da, L-am văzut pe Iisus, ei, şi? Nu-l vede toată lumea?

O altă dovadă o reprezintă anumite modele de comportament ale celor intervievaţi. Deşi povestirile, prin natura lor, sunt doar simple relatări, deci nu sunt supuse rigorii repetabilităţii, care caracterizează o cercetare ştiinţifică, totuşi există anumite aspecte care sunt repetabile. Anumite cuvinte, de exemplu, sunt folosite de subiecţi în mod repetat, ca şi cum oamenii ar fi cumva programaţi să le folosească. Cuvinte precum pace, căldură, iubire şi lumină au fost folosite frecvent, încât deja reprezintă un model bine definit.

O formă subtilă de dovadă derivă din metoda folosită de anumiţi cercetători pentru a crea versiunea finală scrisă a experienţelor. După ce fiecare experienţă era înregistrată, transcrisă şi printată, le era trimisă acea versiune subiecţilor pentru corectură. Invariabil, ei returnau copia cu corecturi lipsite de importanţă, care nu aveau legătură cu fondul povestirilor. Totuşi, subiecţii doreau ca acele modificări să fie făcute, pentru ca povestirile să fie complet reale. Acest gen de mici corecturi şi insistenţa subiecţilor ca să fie făcute sunt o dovadă că ei au un simţ al realităţii destul de mare şi vor să fie păstrată ordinea evenimentelor.

Ce se poate spune despre căinţă şi judecată?

Există mai multe tipuri de retrăire a vieţii în timpul unei EGVM şi nu toate sunt plăcute. În general, ele apar în prezenţa unei fiinţe spirituale şi iubitoare care-l ajută pe individ să înţeleagă şi să treacă dincolo de emoţiile retrăirii unor porţiuni de viaţă. De obicei, pe măsură ce se derulează acea trecere în revistă, persoana vede, aude şi simte fiecare întorsătură a vieţii, exact aşa cum s-a petrecut în realitate – la care se mai adaugă acum şi trăirea sentimentelor şi emoţiilor pozitive sau negative ale celorlalte persoane implicate în respectivele evenimente.

Deşi fiinţa sau fiinţele spirituale care sunt martore la recapitularea vieţii sunt pline de iubire, există totuşi o formă de judecată. Persoana care experimentează EGVM înţelege foarte clar unde a exagerat, unde a greşit şi cum ar fi trebuit să se comporte. Este, de asemenea, conştientă de bucuria sau dezamăgirea suferită de acel martor spiritual iubitor şi are o dorinţă foarte mare de a fi pe placul acelui martor. Iată că această experienţă se transformă într-un instrument de învăţare extrem de eficient – fapt care a fost constatat ulterior, după ce persoana s-a reîntors la viaţă, când au apărut transformări mari ale scopurilor vieţii şi ale scării de valori. De fapt, cei care trec prin această formă de şcolire subtilă devin proprii lor judecători.

John Stirling este un om inteligent şi sensibil. EGVM pe care a avut-o şi recapitularea vieţii au arătat fondul bun al acestui om. Modul cum şi-a revenit din vătămările fizice de după accident a fost o răsturnare remarcabilă de situaţie. John nu a fost deloc surprins, deoarece, în timpul EGVM, înţelesese că se va vindeca.

În septembrie 1978, soţia lui John l-a părăsit şi l-a luat pe fiul lor cu ea. Acest lucru l-a devastat şi simţea că viaţa nu mai are niciun rost pentru el. S-a alăturat unui prieten şi au plecat cu motocicleta în Emigration Canyon, Utah. Mergeau foarte repede când s-au lovit de un obstacol. Iată povestirea lui John: „Motocicleta a sărit de pe şosea şi şi-a continuat drumul pe pietriş. Cred că era 11 şi jumătate noaptea şi, cum căutam să mă redresez în întuneric, m-am gândit să urc mai degrabă către munte decât să continui să merg pe prundiş, deoarece ne încetinea.
Am luat-o către munte o bucată de drum, când am observat că drumul era întrerupt din cauza unor lucrări. Am ţipat la prietenul meu să se dea jos. Încă mergeam destul de repede şi el nu voia să se dea jos. Atunci am înclinat şi l-am aruncat jos.
Imediat după aceea, m-am lovit de stâncă şi m-am gândit: «Asta a fost.» Partea dreaptă a trupului meu s-a izbit de stâncă. Motocicleta s-a răsturnat deasupra mea şi oglinda retrovizoare m-a lovit drept în cap – nu aveam cască. Apoi, motocicleta a continuat să se rostogolească şi s-a oprit la vreo 50 de metri mai încolo.
Îmi amintesc lovitura şi motocicleta rostogolindu-se, apoi îmi amintesc cum stăteam întins acolo, doar pentru o fracţiune de timp am gândit: «Asta este, de acum mor.» M-am întors şi m-am uitat, am văzut un trup care mi se părea familiar. Arăta ca mine, dar nu mă simţeam deloc legat emoţional de trupul acela.
După aceea, am simţit o mare uşurare şi bucurie – că, în sfârşit, plecam, că nu mai trebuia să îndur durerea divorţului şi durerea despărţirii de copilul meu. Aşa că, fără să mă mai gândesc, am plecat imediat pentru că asta era ceea ce doream eu atunci.
Mi-am dat seama că trupul pe care-l aveam acum putea să se mişte cu mare viteză şi voiam să ajung cât mai repede înapoi de unde plecasem. Mă îndreptam către un loc pe care-l ştiam, era locul din care venisem şi în care voiam să ajung foarte repede.
Mai întâi, m-am mişcat destul de încet, în timp real. Dar, pe măsură ce mă îndepărtam de Pământ, călătoream din ce în ce mai repede. Stelele începuseră să-mi pară ca în «Războiul stelelor», cu o dâră în urmă, din cauza vitezei mele.
O voce a ajuns până la mine şi... era foarte liniştitoare şi confortabilă. Toată durerea emoţională pe care o resimţeam dispăruse. M-am uitat la mâna mea şi am văzut doar forma unei mâini, era doar aura din jurul ei. Nu era aceeaşi mână pe care o avusesem pe Pământ. Era mai mult ceva energetic.
Vocea m-a întrebat dacă am terminat. Cunoşteam vocea şi era o voce reconfortantă, plină de iubire.
Am spus: «Da, am terminat. Nu vreau să mă mai întorc niciodată». Vocea m-a mai întrebat o dată: «Ai terminat?» Şi am spus: «Da, am terminat. Nu vreau să mă mai întorc.» Vocea m-a mai întrebat şi a treia oară şi eu am răspuns la fel.
Atunci, vocea a zis: «Ei bine, hai să ne uităm puţin la viaţa ta.» Şi am văzut... cum îmi trece viaţa prin faţa ochilor, totul, de când fusesem copil şi până în momentul prezent. Fiecare emoţie pe care am trăit-o în timpul vieţii o retrăiam acum exact la fel. Puteam vedea motivele pentru care acţionasem, pe măsură ce scenele se derulau.
M-am simţit foarte bine şi împăcat cu viaţa mea, acum că revăzusem. Totul era în culori şi tridimensional şi se rotea într-un cerc, ca şi cum ar fi fost un pachet de cărţi. M-am simţit foarte bine, pentru că nu mai trebuia să mă întorc.
Recapitularea a continuat până când am ajuns la vinerea trecută, când m-am despărţit de fiul meu. Deci, călătoria a decurs până în acel moment.
Scena respectivă, puteţi s-o numiţi cartea care mi-a fost dată s-o văd, a rămas în faţa ochilor mei. M-am blocat acolo. Când a început să se desfăşoare scena din vinerea trecută, mă aşteptam ca filmul să continue, dar când am văzut că m-am blocat acolo, mi-am dat seama că trebuie să mă întorc înapoi.
Deci, am zis «Da, o să mă întorc înapoi». Ştiam că trebuie să-mi cresc copilul cât de bine pot. După ce am zis că mă întorc, vocea nu a mai luat contactul cu mine. Am revenit în trup mult mai repede decât plecasem.
Ţin minte că am reluat drumul înapoi prin spaţiu şi m-am trezit în trup.
Primul gând pe care l-am avut când mi-am revenit a fost că trebuie să-l caut pe Richard, prietenul care fusese cu mine pe motocicletă. Astfel că m-am ridicat şi am început să-l strig. El a răspuns şi a venit până la mine. Când m-a văzut, faţa lui exprima teamă. L-am pus să-mi arate unde era rănit. Îşi rănise puţin umărul şi fluierul piciorului. I-am spus că mă duc să caut ajutor la una dintre casele din canion. Mi-a zis să stau liniştit, că se duce el. Eu am replicat că el trebuie să stea, că este rănit, şi mi-am ridicat mâna ca să şterg de pe frunte ceea ce credeam eu că este transpiraţie. Atunci am văzut că transpiraţia era de fapt sânge – apoi m-am uitat mai atent la braţul meu. Mâna era îndoită într-un unghi drept.
În acel moment, am zis: «Bine, văd că eu sunt rănit mai grav decât tine. Du-te tu după ajutor.» Cât timp am aşteptat, m-am uitat mai atent la trupul meu. Am văzut că amândouă picioarele mele erau îndoite de la glezne – mergeam cu gleznele. Nu simţeam nicio durere. Aveam aceeaşi pace în mine şi gândul că totul o să fie bine, la fel ca atunci când mi-am părăsit trupul.

John s-a vindecat miraculos de repede, iar pacea aceea rămăsese în sufletul lui. Astăzi, este preocupat să trăiască viaţa la maximum – într-o relaţie foarte strânsă cu fiul său – şi poartă în el un fior de spiritualitate care devine foarte evident pentru toţi cei care ajung să-l cunoască.

Îngerii fac parte din EGVM?

Aici intrăm direct în celebrul tunel la capătul căruia străluceşte o Lumină indescriptibilă în termenii omeneşti. Ceea ce se petrece în timpul traversării tunelului şi după aceea reprezintă câmpul nostru de investigaţii principal, pentru că putem spune că, în mod curios, în acest tunel sau la ieşirea din el, sunt cele mai multe şanse de a întâlni un înger. De fapt, după ieşirea din trup, subiectul este adesea însoţit de fiinţe identificate a fi îngeri păzitori sau ghizi sau fiinţe spirituale. Ele sunt perfect distincte de Lumina centrală şi niciodată subiectul nu le confundă. Totuşi, conform statisticilor, la 100 de morţi clinice, numai 10% au avut „privilegiul” de a fuziona cu acesta Lumină. Dacă împingem analiza mai departe, ne dăm seama, de asemenea, că numai 10% au descoperit o prezenţă alături de ei. Trebuie să subliniem că a găsi o EGVM cu îngeri în filigran nu este un lucru uşor. În general, subiectul este întâmpinat de fiinţele apropiate decedate sau aude o voce care îi porunceşte să se întoarcă. Iată în continuare mai multe cazuri remarcabile de întâlniri cu îngerii în timpul EGVM.

Robe de lumină

Jason tocmai primise o bicicletă când a împlinit 11 ani. A doua zi, nerăbdător să-şi încerce noua jucărie, a sărit de pe bicicletă şi a coborât pe străduţa lui, de obicei foarte liniştită. Dar în acea zi, prea fericit că-şi încerca noua jucărie, băiatul nu a observat maşina care s-a năpustit direct asupra lui. Ambulanţă, spital, puţină morală şi totul a reintrat în normal. Totuşi, el a încercat să vorbească despre experienţa lui cu mama sa, dar ea nu voia să-l asculte. Atunci, a aşezat amintirea sa într-un colţ al grădinii sale secrete.

Dar după trei ani, un elev de la şcoala sa a murit de leucemie. Profesoara a abordat subiectul în clasă, iar în creierul lui Jason s-a produs un declic. În acel moment el a ridicat mâna şi a explicat micuţilor săi colegi că atunci când murim, nu murim de fapt! Linişte mormântală şi îngeri trec, grăbiţi. Chiar şi profesoara era uimită: „Jason, ce vrei să spui cu asta?” Atunci el şi-a povestit experienţa, precizând:
Ei bine, moartea nu este ceva grav. Nu-mi amintesc de lovitură, dar m-am trezit dintr-o dată că mă priveam de sus. Mi-am văzut trupul prins sub bicicletă, cu piciorul sângerând. Îmi amintesc că m-am uitat în ochii mei: am văzut că erau închişi. Eram deasupra. Ambulanţa a plecat şi am încercat să o urmăresc. Eram deasupra ei şi o urmăream.

Mi-am spus că murisem. Am privit în jurul meu şi am văzut un tunel cu o lumină la capăt. În tunel erau două persoane care mă ajutau. Le-am văzut când am intrat în lumină. Cele două persoane m-au ajutat de cum am ajuns acolo. Eu nu prea ştiam unde mă aflu, dar voiam să ajung la lumina pe care o vedeam la capăt. Ele mi-au spus că totul mergea foarte bine şi că mă vor duce la lumină. Le simţeam radiind de iubire. Nu le-am putut vedea feţele, erau doar forme în tunel. Le-am putut vedea feţele când am ieşit în lumină. Este greu de explicat pentru că este foarte diferit de viaţa de pe Pământ. Este ca şi cum aveau nişte robe foarte albe. Totul strălucea. Puteam spune ce gândeau şi ele puteau spune ce gândeam eu. M-au însoţit pe drum. Apoi mi-au spus că trebuia să plec.

Am intrat din nou în tunel, în sens invers, şi m-am trezit la spital, unde doi medici încercau să mă reanimeze. Ei strigau: «Jason, Jason». Am văzut că trupul meu era vânăt. Ştiam că urma să mă întorc, pentru că fiinţele din lumină mi-o spuseseră. Doctorii erau îngrijoraţi, dar eu încercam să le spun că o să fie bine. Unul dintre ei mi-a pus nişte palete pe piept şi trupul meu a tresărit foarte tare.

În pofida gravităţii accidentului său, Jason şi-a revenit fără nicio leziune cerebrală, nici sechele, ceea ce relevă pur şi simplu un miracol.

Fragment preluat din cartea Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui DUMNEZEU în manifestare, de profesor yoga Gregorian Bivolaru, publicată la Editura Firul Ariadnei, tipărită de Ganesha Publishing House.


Citiți a treia parte a acestui articol


yogaesoteric
2 aprilie 2015

 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga