Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Realitatea tainică a experiențelor la granița dintre viață și moarte (III)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru
 
Citiți a doua parte a articolului.


Am fost învăluită
 
Iată, în continuare, cazul unei femei de 43 de ani, de formaţie ştiinţifică. În 1984, atunci când a născut, aceasta a avut o gravă hemoragie. „În urma unui travaliu dificil şi lung au survenit complicaţii. La treizeci de minute după naşterea fetiţei mele, Patty, am avut o hemoragie, tensiunea mi-a scăzut brusc şi am devenit inconştientă. Imediat după aceea, mi-am părăsit trupul prin creştetul capului şi am ajuns în colţul sălii, aproape de tavan, având o vedere de sus asupra echipei medicale care încerca să mă reanimeze. Am simţit o mare compasiune pentru soţul şi fetiţa mea, dar nu simţeam niciun ataşament sau regret că îi părăseam. Am plutit aşa câteva clipe, înainte de a fi atrasă de un culoar întunecat, la capătul căruia era o lumină albă, clară şi strălucitoare. Imediat, am fost învăluită şi m-am simţit unită cu mai multe entităţi pe care nu reuşeam să le definesc. Am simţit o cunoaştere totală, o absenţă a oricăror conflicte şi o pace absolută. Apoi, am comunicat cu ei, foarte clar, dar nu chiar prin cuvinte. M-au întrebat: «Eşti gata?» Bineînţeles că eram. Niciodată nu fusesem atât de fericită. Am reflectat un moment, apoi am spus: «Da, dacă credeţi că soţul meu poate avea grijă de Patty.» Chiar în acel moment am intrat în trup, cu un zgomot surd şi dureros. A fost teribil să mă întorc aşa.”
 

Un înger strălucitor

Pacientul din acest caz ştia că va muri, deoarece în drum spre spital a simţit o violentă durere la cap şi dintr-o dată totul s-a luminat în jurul său: „Atunci m-am simţit liber şi în pace, având această impresie că mă purtam perfect. Am privit dedesubtul meu şi am văzut echipa de medici lucrând deasupra mea. Aceasta nu mă neliniştea câtuşi de puţin. Mă întrebam şi eu de ce oare. Apoi am fost învăluit într-o lumină închisă, ca şi cum aş fi trecut printr-un tunel. Am trecut în partea cealaltă a tunelului, unde am ieşit într-o lumină albă, care avea o licărire blândă. Era fratele meu, care murise cu trei ani în urmă. Am încercat să străbat trecerea dar fratele meu nu mă lăsa să văd ce se află în spatele lui. Apoi am reuşit să văd ce se găsea în spatele lui. Era un înger de lumină. M-am simţit învăluit de o forţă plină de iubire, care era emanată de acest înger, care părea să cunoască toate gândurile mele cele mai intime. Eram examinat în cele mai mari profunzimi ale fiinţei mele şi, după aceea, se pare că am primit aprobarea să văd şi alte spirite ale persoanelor care îmi erau dragi şi care părăsiseră planul fizic. Apoi, trupul meu a sărit în aer, în urma şocului electric care mi-a fost administrat. Ştiam că urma să mă întorc pe Pământ. După ce am trecut de această întâlnire cu moartea, nu mai am niciun fel de teamă de ea. Ştiu cum arată.”

Îngerul morţii

Phillip Swihart a fost atacat pe stradă şi bătut până la inconştienţă într-o seară de vineri din februarie 1967. Spitalizat fiind, medicul de gardă a decis să îl ţină sub observaţie până dimineaţa, pentru ca echipa de specialişti să-i poată examina zona abdominală, care era grav rănită.
„Mă aflam în sala de operaţie aşteptând intervenţia chirurgicală, când dintr-o dată am simţit o prezenţă ca un fel de forţă şi atunci mi-am spus: «asta trebuie să fie moartea». Apoi totul a devenit întuneric. Timpul îşi pierduse importanţa. Nu ştiu cât timp am rămas fără niciun fel de senzaţii în această obscuritate. Apoi am văzut o lumină. M-am trezit şi ştiam că este real. Înaintea mea se derula întreaga mea viaţă. Fiecare gând, fiecare cuvânt rostit, fiecare gest făcut în viaţa mea din momentul în care am înţeles că Iisus era foarte real.

Eram foarte tânăr în acea perioadă. Am văzut acţiunile pe care le făcusem şi pe care le uitasem complet, dar de care acum îmi aminteam foarte clar. Această experienţă era, ca să fiu cât mai precis, extraordinară. Am perceput fiecare eveniment petrecut până în prezent. Şi în timp ce priveam viaţa mea derulându-se, am simţit un fel de prezenţă plină de forţă, dar fără să o văd. L-am întrebat cine era. El mi-a răspuns că este îngerul morţii. Iar eu l-am crezut. Îngerul a continuat să-mi spună că viaţa mea nu se derulase aşa cum trebuia, că ar fi putut să mă ia cu el, dar că mai aveam o a doua şansă şi din acest motiv trebuie să mă întorc înapoi. Mi-a promis că nu voi muri în 1967. Apoi îmi amintesc că m-am trezit în cameră. Eram aşa de absorbit de această experienţă, că nici nu remarcasem ce fel de corp avea, nici cât timp durase, atât de vie era prezenţa sa. L-am crezut cu adevărat. Ulterior, în acelaşi an, o maşină a trecut peste umerii şi peste pieptul meu. Mai târziu, am avut un alt accident de maşină, în care ambele maşini care s-au ciocnit au fost complet distruse, iar eu am ieşit din acest accident aproape fără nicio rană. De altfel, eu nu am fost responsabil de niciuna din aceste coliziuni. Foarte rar am povestit aceste experienţe ale mele, de teama de a nu fi luat drept nebun. Dar acea întâlnire a fost cu adevărat reală pentru mine şi cred cu adevărat că acela fusese îngerul morţii.”

Transformarea lui Annie

Annie era o adolescentă foarte depresivă. La vârsta de 16 ani, ea experimentase drogurile, alcoolul şi alte vicii adolescentine. Când prietenul ei a anunţat-o, la o petrecere, că o părăseşte pentru o altă fată, Annie a hotărât să se sinucidă. Mama ei îşi pusese capăt zilelor cu câţiva ani în urmă.
„Am hotărât să mă sinucid chiar în felul în care a făcut-o şi mama. Am luat o mână de barbiturice şi le-am înghiţit cu foarte multă vodcă. Am înghiţit cu lăcomie cât de multă vodcă am putut şi m-am întors în camera în care se ţinea petrecerea. Doar m-am aşezat pe canapea şi nu am spus nimic. Puteam simţi cum mă cuprinde ameţeala. Partea comică era că nimeni nu observa, întrucât majoritatea prietenilor mei erau şi ei un pic ameţiţi.

Dacă m-aş fi întins pe spate, aş fi adormit şi, probabil, aş fi murit fără ca cineva să observe. Însă, când mi-am pierdut cunoştinţa, am căzut cu faţa în jos pe podea.
Un grup de tineri s-a panicat. Doi băieţi m-au cărat în baie şi una dintre prietenele mele şi-a băgat degetele pe gâtul meu şi m-a făcut să vomit. Niciunul nu a vrut să sune poliţia, aşa că s-au hotărât să mă ţină trează. M-au pus sub duş şi au continuat să vorbească cu mine. 

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că ieşisem din trup şi pluteam lin spre tavan. Nu eram singură. Mai era cineva acolo, un înger păzitor, ori altceva. Eram amândoi compuşi din lumină. Mă simţeam multidimensională şi mi se părea că eram făcută dintr-un fluid, ca o gelatină. Îmi amintesc că simţeam pace şi iubire şi, de asemenea, aveam sentimentul că am scăpat de toată tensiunea şi frustrarea din viaţa mea. Mă simţeam într-un fel învelită în lumină. Era un sentiment minunat.

În acel moment, eram foarte aproape de îngerul meu păzitor. Nu mai puteam vedea trupul meu sau altceva pământesc. Existam doar acolo, cu îngerul. Îngerul nu vorbea, dar comunica telepatic. Mi s-a arătat frumuseţea trupului meu şi a fiecărui trup uman. Mi s-a spus că propriul meu trup era un dar de care trebuie să am grijă, nu să-l omor. După ce am auzit asta, m-am simţit foarte, foarte ruşinată de ceea ce am făcut şi speram că voi trăi. Am început să mă rog luminii pentru viaţa mea. Bucuria că m-am întors a fost cel mai puternic sentiment pe care l-am trăit vreodată, mai intens chiar decât sentimentul de iubire pe care îl am acum pentru copiii mei.

Prietenii m-au dus la spital, pentru că următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit într-o sală de urgenţe.”

Transformarea lui Annie a fost una pe termen lung. Experienţa ei la graniţa dintre viaţă şi moarte s-a produs cu mai bine de 20 de ani în urmă. Acum este măritată şi are patru fii. „Imediat după experienţă, am simţit că mi s-a dat o misiune în viaţă, ca şi cum aş fi fost născută pentru a îndeplini ceva”, spune Annie. „Experienţa mi-a dat o mare energie interioară, care nu m-a părăsit niciodată.”

Cazul ei şi altele ca acestea sunt un indiciu puternic că această formă de „terapie de şoc” funcţionează. Efectele pe termen lung sunt o mărturie a puterii EGVM de a produce transformări semnificative ale personalităţii.

Ce se ştie despre întâlnirile cu divinitatea?

Aceasta este o întrebare interesantă, datorită implicaţiilor religioase. Sunt multe descrieri în literatura EGVM, în care persoanele afirmă că L-au văzut sau au vorbit cu Iisus, iar câţiva chiar au declarat că s-au aflat în prezenţa lui DUMNEZEU Tatăl.

Mulţi dintre cei care au o orientare creştină fundamentalistă nu prea acceptă ideea că oamenii ar putea vedea sau ar putea fi în prezenţa unei divinităţi. Cel mai adesea, ei iau poziţie, bazându-se pe scripturi, unde se afirmă (de exemplu, în Exod): „Nimeni nu poate să mă vadă şi să trăiască”. Alte scripturi, care par să contrazică această afirmaţie, de regulă nu sunt amintite. În Biblie, se mai afirmă, de exemplu: „Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Moise faţă în faţă, aşa cum un om vorbeşte cu prietenul său...” sau în Deuteronom 5.4: „Dumnezeu i-a vorbit lui Moise faţă în faţă, pe munte, în mijlocul flăcărilor.”

Este interesantă comparaţia cu povestirea unei femei oarbe, care a trăit o EGVM, în cursul căreia a simţit brusc o bucurie indescriptibilă când l-a văzut şi a fost îmbrăţişat de Iisus: „Iisus strălucea mult mai tare decât toţi de acolo. Era cel mai strălucitor. Era incredibil de frumos şi de cald. Lumina era foarte intensă. Ştiu că nu aş fi putut suporta, dacă eu însămi aş fi fost o fiinţă obişnuită, dar, deoarece nici eu nu eram obişnuită, puteam să suport acea strălucire.”

Fără să mai comentăm implicaţiile religioase ale viziunilor divinităţii de către cei care experimentează EGVM, vom reproduce câteva cazuri reprezentative. În fiecare dintre experienţele descrise în continuare, subiecţii au ajuns în punctul în care declarau că erau copleşiţi de emoţii în momentul întâlnirii cu Divinitatea. Le era greu să-şi continue povestirea. Realitatea extraordinară a momentului pe care îl trăiseră era foarte evidentă şi reieşea clar din comportamentul lor din momentul interviului.

Ceva din lumina aceea este mai important pentru mine decât orice

Mike a avut o EGVM la vârsta de 9 ani, când a căzut de pe o stâncă.
„În timp ce căutam să-mi dau seama de situaţie, a apărut de nicăieri un con gigantic de lumină. Era la o distanţă mai mare de mine, astfel că m-am îndreptat către el. Părea că ceva din lumina aceea este mai important pentru mine decât orice. Am fost atras în el. Când am ajuns la vârful acelui con de lumină, am văzut acolo forma unei fiinţe umane. Această fiinţă minunată mi-a spus pe nume, nu pe numele pământesc, ci alt nume. Ştiam că mi se adresează mie, dar nu este un nume cu care sunt apelat aici, pe pământ. L-am şi uitat de atunci. Bărbatul din lumină a întins mâna şi eu m-am întins să o ating. În timp ce-l atingeam, datorită iubirii şi relaxării pe care le emana, am ştiut imediat că este Iisus. Confuzia şi teama pe care le aveam m-au părăsit. Era foarte frumos şi strălucitor, îmbrăcat în robă albă şi avea părul lung castaniu. Îmbrăcămintea şi aparenţa erau cele ale Domnului şi... mi-a arătat urmele de cuie din mâini. Cât timp am fost în prezenţa Lui, am auzit o muzică încântătoare. Era absolut minunat. Se aseamănă cu un cor care cânta parcă nişte imnuri sau doar le fredona. Sunetul era incredibil... e greu de explicat. Erau îngeri, mii de îngeri, îmbrăcaţi în robe albe şi cântau. Stăteau în genunchi, cu braţele întinse în lături şi cântau.”

L-am recunoscut cu inima

După naşterea copilului ei, Theresa a avut un atac de cord. Experienţa care a urmat a dus-o pe Theresa în prezenţa lui Iisus, unde ea a simţit iubirea lui DUMNEZEU.
„Emoţia şi bucuria mea erau intense şi îmi dădeam seama că totul din jurul meu era cufundat într-o tăcere liniştitoare – şi aveam sentimentul că o energie radia în toată atmosfera. Atunci, a apărut lângă mine o fiinţă, pe care am recunoscut-o ca fiind Iisus Cristos.

Era o fiinţă magnifică, o fiinţă perfectă – El era minunat. Părul îi era castaniu-auriu şi avea şi o aureolă albă. Avea nişte ochi albaştri minunaţi care păreau să te privească direct în suflet. Albul acela strălucitor care venea de la El iradia la o distanţă considerabilă în afara trupului Său. Ştiam pur şi simplu că este El. L-am recunoscut cu inima. Nu L-am întrebat niciodată cine este. Nu era nevoie.
M-a chemat către El şi şi-a pus mâinile în ale mele şi am văzut un zâmbet liniştitor pe faţa Lui. Ajungând mai aproape de El, iubirea pe care o simţeam era extraordinară. Mă uitam la El şi mă simţeam atât de recunoscătoare că sunt acolo – parcă eram acasă. Chiar eram acasă... am simţit că m-am reîntors acasă şi că-mi fusese dor de El, îl iubeam atât de mult.

Stând lângă El, totul a devenit foarte tăcut, liniştit, iar El mi-a spus să mă uit la viaţa mea. Dintr-odată, toţi care erau în camera aceea – nu, de fapt nu era o cameră – toţi din acel spaţiu au văzut şi au simţit şi au experimentat toată viaţa mea. La fel şi eu...”

Fragment preluat din cartea Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui DUMNEZEU în manifestare, de profesor yoga Gregorian Bivolaru, publicată de Editura Firul Ariadnei, tipărită de Ganesha Publishing House.


 

yogaesoteric
16 aprilie 2015

 
 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga