Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Şantajul sentimental (II)

Tendinţele ce se află în spatele acestei atitudini şi cum să le eliminăm definitiv printr-o adevărată cunoaştere de sine


de Georgiana Dăneţ

Motto: „Eu ştiu cine sunt cu adevărat, de aceea nimeni nu mă poate manipula

Citiți prima parte a articolului


„Simptomele” șantajului
 
Lumea şantajului sentimental produce derută. Unii şantajişti recurg la ameninţări directe, alţii trimit semnale amestecate, acţionând cu gentileţe cea mai mare parte din timp şi recurgând la şantaj doar ocazional.
Cel mai adesea şantajul sentimental este subtil şi se produce în contextul unei relaţii în care există o mare parte bună, pozitivă.

Pentru a putea să demascăm fenomenul şantajului sentimental, este necesar să punem „diagnosticul”, întocmai cum un medic diagnostichează o boală. În cazul şantajului sentimental există şase „simptome” clare:

1. Solicitarea
Mihai şi Ioana sunt iubiţi. El îi propune să se mute la ea. „Practic îmi petrec jumătate din timp aici şi jumătate din lucrurile mele sunt aici la tine”.

2. Rezistenţa
Ioana îi spune că nu e pregătită încă pentru acest pas, şi că preferă ca ei să îşi păstreze fiecare locuinţa lui.

3. Presiunea
Când vede că Ioana nu face ce vrea el, Mihai nu caută să înţeleagă ce simte ea. Discuţia devine unilaterală şi în curând se transformă în predică. El transformă refuzul Ioanei într-o listă a defectelor ei, iar propria lui dorinţa şi solicitare în chestiuni benefice: „Vreau numai ce este bine pentru noi. Vreau să-ţi dăruiesc. Dacă nu ai fi atât de mult focalizată pe tine, ai putea să te mai deschizi şi tu.” Apoi va creşte melodramatic presiunea, întrebând: „Nu mă mai iubeşti atât de mult încât să vrei să mă mut la tine?

4. Ameninţările
„Dacă nu îţi poţi lua un angajament faţă de mine, după tot ce am însemnat unul pentru altul, poate a venit timpul să ne întâlnim fiecare cu altcineva.”

5. Cedarea
Fiindcă Ioanei îi e frică să îl piardă pe Mihai, acceptă ca acesta să se mute la ea.

6. Repetarea
Urmează o perioadă de linişte. Ioana e în continuare nemulţumită de situaţie, dar e bucuroasă că nu l-a „pierdut” pe Mihai şi că i-a recâştigat „dragostea”. În acelaşi timp, Mihai a învăţat că dacă exercită presiuni asupra Ioanei şi o face să se simtă vinovată, obţine ce vrea, iar Ioana a învăţat că cea mai rapidă cale de a pune capăt presiunilor lui Mihai este să cedeze.

Manipulare versus comunicare

Deși simptomele șantajului sentimental sunt foarte clare, cel mai adesea cedăm fără să ne dăm seama. Aceasta se petrece datorită faptului că şantajul sentimental împinge la limită un comportament pe care îl întâlnim în permanenţă: manipularea.

Toţi ne manipulăm unii pe ceilalţi din când în când şi toţi ajungem să fim manipulaţi. Iată un exemplu inofensiv: „Aş vrea să deschidă cineva fereastra, vă rog”, în loc de: „Vrei să deschizi, te rog, fereastra?” De ce nu cerem direct? Pentru că a cere este riscant: putem fi refuzaţi sau respinşi, putem să supărăm sau să deranjăm, putem să părem prea dornici sau înfipți. Este mai uşor (aparent) să dăm de înţeles ce vrem, de exemplu: „Dragă, câinele pare să vrea afară...

Există o mare diferenţă între a ne exercita dreptul de a fixa nişte graniţe în relaţiile interumane, chiar dacă aceasta poate conduce la conflict, şi şantajul sentimental. Când fixezi graniţe într-o relaţie, îţi defineşti poziţia, îţi exprimi nevoile benefice, exprimi fără echivoc ce accepţi şi ce nu în respectiva relaţie, îi oferi celuilalt şansa de a spune „da” sau „nu”.

Cum putem şti dacă într-o situaţie conflictuală o persoană este interesată mai degrabă să câştige cu orice preţ decât să vrea să rezolve problema?
Dacă cineva vrea sincer să rezolve un conflict cu noi în mod corect şi delicat, atunci:
- va vorbi deschis cu noi despre conflict;
- va dori să afle sentimentele şi gândurile noastre;
- va fi gata să afle de ce ne opunem dorinţei sale;
- va accepta partea sa de responsabilitate în conflict.

Însă dacă principalul scop al acelei persoane este să câştige (chiar dacă este un scop inconştient), atunci:
- va încerca să vă domine;
- va ignora protestele voastre şi explicaţiile pe care i le oferiţi;
- va insista că are un caracter sau motive superioare celor ale voastre, prezentându-vă cu o abilitate demnă de cauze mai bune aproape toate „textele ezoterice pompoase” pe care le deţine;
- va evita să-şi asume vreo responsabilitate pentru problemele dintre voi.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul şantajului, ne putem întreba câtă flexibilitate şi câta îngăduinţă manifestăm în respectiva relaţie? În fiecare zi, fără tevatură şi fără traume negociem mii de detalii ale existenţei noastre, pentru a ne pune de acord cu celălalt; există un ritm de a dărui şi de a primi, un sentiment al echilibrului şi corectitudinii. Însă, dacă aceasta nu se mai petrece, atunci vom fi „îngheţați”, „înţepeniți” într-ul rol pe care ni-l impune celălalt. Nu mai există loc de flexibilitate. Nu mai există un echilibru al puterii. Acolo unde în trecut nu era nevoie de o „plată” pentru dragoste şi respect, a intra în graţiile şantajistului va depinde din ce în ce mai mult de cât îi acordaţi din ce vrea el.

Tipologiile șantajiștilor

Există 4 tipologii ale şantajiștilor:

1. „Dacă m-ai iubi cu adevărat, atunci...”. Aceştia sunt punitivii, cei care ne comunică exact ce vor şi consecinţele pe care le avem de înfruntat dacă nu cedăm. Punitivilor, orice rezistenţă, oricât de mică, le stârneşte imediat furia. Ei îşi vor exprima furia prin violenţă, cu ameninţări directe şi scandal – punitivii activi – sau printr-o furie mocnită, retrăgându-se în spatele supărării neexprimate – punitivii pasivi. „Cum vreau eu sau valea!” este deviza punitivului. Indiferent ce simţiţi voi sau ce nevoi aveţi, punitivul prevalează, vă anulează. „Dacă continui cu yoga, atunci divorţez”, „Dacă dai divorţ, nu-ţi mai vezi copiii” etc. Ei ne pot face viaţa un coşmar sau cel puţin neplăcută. Ei par să nu realizeze ce impact au cuvintele lor, cât de des ameninţă cu dezaprobarea, cum povestesc chiar şi altora cât de răi suntem noi.

2. „Să nu mă părăseşti, altfel eu voi...”. Aceştia sunt autopunitivii, cei care scot în evidenţă ce îşi vor face lor înşişi dacă nu obţin ce vor. De exemplu, micul terorist de şase ani care, într-un atac de furie, anunţă cu glas tare: „Dacă mă obligi să mă culc şi nu mă laşi să mă uit la TV, îmi ţin respiraţia până mă învineţesc”. Autopunitivii maturi sunt ceva mai sofisticaţi, dar principiul este acelaşi. „Când te exprimi în felul acesta, simt că îmi vine să mor!”, „Dacă mă părăseşti, mă sinucid!”, „Nu mai spune aşa ceva că eu înnebunesc!”. Tragedia, isteria şi un aer de criză (pe care evident TU l-ai provcat, în viziunea lor), îi înconjoară pe autopunitivi. Toate dificultăţile reale sau imaginare cu care se confruntă, toate stările lor proaste sunt vina voastră. Au un talent deosebit de a vă face să vă simţiţi răspunzători de ceea ce li se petrece lor. Brusc vă treziţi singurul adult din relaţie, care trebuie să daţi fuga când plâng ei, să le îmbunătăţiţi starea şi să puneţi lucrurile la punct.

3. „Numai tu mă poţi ajuta...”. Aceştia sunt martirii, acuzatori talentaţi şi colportori de vinovăţii, care ne fac să desluşim dorinţele lor şi întotdeauna conchid că NOI trebuie să facem tot posibilul pentru îndeplinirea acestora. „Nu-ţi pasă de mine” este sintagma des repetată de aceşti şantajişti, care nu spun direct, dar lasă de înţeles că dacă nu faci ce vor ei, vor suferi şi numai tu eşti de vină. „Lăsa că de acum înainte o să mă descurc singură, nu o să mai depind niciodată de alţii...”. Martirii sau victimele sunt preocupaţi de cât de rău se simt ei şi vor interpreta faptul că nu le citiţi gândurile ca dovadă că nu vă pasă de ei. Ei pun în scenă o melodramă demnă de a fi premiată. Există şi victime care ne împărtăşesc bucuroase detaliile situaţiei lor şi aşteaptă de la noi să îmbunătăţim lucrurile. Dacă lor nu le este bine, înseamnă pentru ei că noi nu le-am oferit ceva esenţial pentru fericirea lor.

4. „Aş putea să-ţi înlesnesc situaţia, dacă tu ai...”. Aceştia sunt ispititorii, cei care ne supun unei serii de teste şi avansează promisiunea unui lucru minunat dacă le facem pe plac, pe care nu îl vor îndeplini odată ce au obţinut ce voiau de la noi. Aceştia sunt persoanele care practică cel mai subtil şantaj. Ei ne promit proverbialul morcov de la capătul băţului, recompensele par copioase, dar se transformă în praf şi pulbere când ne apropiem de ele. Mulţi ispititori fac trafic cu recompense sentimentale, castele de nisip în aerul îmbălsămat de dragoste, acceptare, intimitate familială şi răni vindecate.

Fiecare tipologie de şantajist operează cu un vocabular specific. Mulţi şantajişti combină aceste tipologii, sau fac apel la mai multe. Însa toate stilurile de şantaj sentimental au un efect devastator asupra bunăstării noastre. Majoritatea persoanelor care utilizează şantajul sentimental nu sunt nişte monştri (încă). În viziunea înțelepților, ceea ce îi face să acţioneze astfel sunt influențele unor demoni, care operează evident cu energii malefice, și tocmai de aceea este stringent necesar să înceteze imediat complicitatea cu ei și să îi alunge din ființa lor.

Punctele de vulnerabilitate speculate de șantajiști

Să vedem acum mai îndeaproape din ce este alcătuită „ceaţa” în care sunt înconjuraţi cei şantajaţi.

Teama
Teama de abandon este prima frică pe care o simţim atunci când suntem mici. Acesteia îi urmează şi altele. Teama de mânie, de exemplu, activează în noi reacţia luptă sau fugă.

Condiţiile pe care ni le pun şantajiştii sunt întotdeauna croite pe măsura temerilor noastre. Ei ne spun: fă cum vreau eu, altfel: te voi părăsi; te voi dezaproba; voi înceta să te iubesc; voi ţipa la tine/îţi voi face scandal; te voi face nefericită; te voi contrazice; te voi desfigura, accentuând mereu doar părţile tale proaste; te voi concedia etc. Unele temeri ne-au creat deja reflexe condiţionate. Poate că nici nu mai este nevoie ca cineva să ţipe la noi, ci doar să tacă şi să se încrunte, ca să reacţionăm precum în experimentul lui Pavlov cu câinele.

Obligaţia
Cu toţii intrăm în viaţa adultă cu reguli şi valori bine stabilite, ca de exemplu: datoria, obedienţa, loialitatea, altruismul, bunătatea, sacrificiul de sine etc. Avem idei adânc întipărite despre aceste valori şi adesea credem că sunt ale noastre, când de fapt ne-au fost inoculate de influenţa părinţilor, de religie, de convingerile societăţii, de presă şi de oamenii din preajmă. Adesea ideile noastre despre datorie şi obligaţie (noblesse oblige) sunt raţionale şi formează temelia etică şi morală a vieţii noastre. Dar prea des se petrece ca echilibrul dintre responsabilitata faţă de noi înşine şi datoria faţă de alţii să fie rupt.

Şantajiştii nu stau pe gânduri când vine momentul să ne pună la încercare simţul obligaţiei, scoţând în evidenţă câte au mai făcut ei pentru noi, la câte au mai renunţat ei de dragul nostru. Ei forţează nota şi ne comunică, fie că ne place, fie că nu, că este responsabilitatea noastră să facem exact ce vor ei. Unii şantajişti cercetează selectiv trecutul, ca să găsească un motiv anume pentru care le datorăm tot ce doresc ei. Gestul amabil pe care l-am primit de la şantajist cândva se transformă mai curând în linie deschisă de credit cu dobândă, decât într-un cadou necondiţionat.

Vinovăţia
Regretul sincer face parte din instrumentarul interior al conştiinţei unei persoane sensibile şi responsabile. Este precum o busolă morală ce ne arată dacă am încălcat codul moral şi etic, sau legile divine, sau dacă suntem pe cale să le încălcăm la nivel de intenţie, înainte de a acţiona concret. Vinovăţia sau regretul este un răspuns firesc, adecvat la ceea ce am făcut dăunător, ilegal, crud, abuziv, necinstit, anti-divin, dizarmonios.

Omul superior este întotdeauna omul lui „mea culpa”, iar omul inferior este acela care întotdeauna dă vina pe ceilalţi, chiar şi atunci când repetă cu obstinaţie propriile greşeli. Însă, în cazul vinovăţiei nejustificate, persoana în cauză se îngroapă în învinuiri, acuzaţii şi autoflagelări paralizante.

Acest proces, exprimat simplu, arată în felul următor:
1. acţionez;
2. cealaltă persoană se supără;
3. eu preiau întreaga responsabilitate pentru supărarea celuilalt, indiferent dacă am avut vreo legătură cu ea sau nu;
4. mă simt vinovat;
5. aş face orice pentru a remedia situaţia, astfel încât să mă simt mai bine.

Unul din cele mai rapide mijloace la îndemâna şantajiştilor pentru a crea în noi vinovăţia nejustificată este recurgerea la învinuire: „să fie clar, este numai şi numai vina ta!” Ei vor spune: „Sunt într-o stare foarte proastă (şi este numai vina ta)”, „Sunt foarte bolnav(ă) (şi este numai vina ta)”, „Ştiu că sunt prea leneş(ă) (şi este numai vina ta)”, „Ştiu că am probleme cu continenţa sexuală (şi este numai vina ta)”, „Am avut o zi proastă la serviciu (şi este numai vina ta)”, „A murit soţul meu (şi este numai vina ta)”, „Nu îmi reuşeşte deloc tehnica de LAYA YOGA (şi este numai vina ta)”.

Prezentată aşa, lista cu acest negoţ sentimental sună absurd. Însă, unii îşi asumă vinovăţia când persoana la care ţin este supărată. Şantajiştii sunt foarte fericiţi să ne explice, folosind toate textele ezoterice pe care le au în bagaj, cum şi de ce purtăm noi toată responsabilitatea unei anumite situaţii (şi în general a eşecurilor lor de tot soiul) şi de ce lor nu le revine nicio responsabilitate, sau eventual doar una aşa, foarte mică.

Citiți a treia parte a acestui articol

 

Citiți și:
Yoga deosebirii dintre starea divină şi starea demoniacă
Alegerile conştiente ale sufletului determină reuşita relaţiei de cuplu (1)
Comunicarea – cu ceilalţi şi mai ales în cuplu


yogaesoteric
15 iulie 2015


 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga