Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
La şcoala KGB − ipocriţi şi carierişti de toate felurile


În decursul anilor, aflasem ceva date despre „Şcoala KGB-ului” de la Moscova, acolo unde erau trimise pentru perfecţionare cadre din serviciile de informaţii şi contrainformaţii din România, dar totul mi se părea prea general, foarte vag şi fără consistenţă ca să merite o anumită atenţie.

În vara trecută însă, călătorind cu trenul de la Constanţa spre Bucureşti alături de un fost ofiţer de informaţii, om cu experienţă de un an în şcoala respectivă, am auzit lucruri care, într-un fel, m-au pus pe gânduri. Depănând amintiri din perioada respectivă, ofiţerul în retragere de astăzi îşi mai aminteşte câte ceva, oameni şi fapte care merită a fi cunoscute. Mai ales că anumite aspecte sunt pline de învăţăminte pe linia relaţiilor interstatale şi umane.

În selecţionarea şi trimiterea de cadre militare din ţara noastră pentru specializare la Moscova, s-au avut întotdeauna în vedere câteva criterii:
a) Candidatul la frecventarea unor astfel de cursuri să nu prezinte probleme „la dosar”, respectiv „să fie curat” din punct de vedere informativ şi contrainformativ (origine socială sănătoasă, fără legături în străinătate ş.a.m.d.);
b) Să aibă o funcţie de conducere, ceea ce presupunea, în mod automat, că este corespunzător atât din punct de vedere profesional cât şi politic;
c) În activitatea desfăşurată până la momentul propunerii de a fi trimis în URSS să fi dovedit calităţi pentru munca specifică de informaţii şi contrainformaţii şi că este un „cadru de perspectivă”. Se ştia apriori că mulţi dintre cei care au absolvit „specializarea” de la Moscova, odată reîntorşi în ţară erau promovaţi în funcţii de conducere;
d) Tinerii necăsătoriţi erau candidaţii preferaţi. Mulţi dintre aceşti nefamilişti au revenit în ţară cu neveste rusoaice. Cadrele didactice de la Moscova nu sugerau asemenea „împerecheri” dar, după cum vom vedea, condiţiile în care „cursanţii” îşi puteau petrece timpul liber facilitau şi stimulau căsătoriile mixte.

Este de menţionat faptul că la „perfecţionare”, alături de români, au fost şi grupuri de ofiţeri din celelalte ţări socialiste europene. Primii care s-au retras au fost albanezii, aceştia considerând că nu au ce învăţa de la sovietici şi că sunt prea „hărţuiţi” (se subînţelege ce anume vroiau să spună albanezii prin această „hărţuială”).

Grupurile din RDG s-au confruntat mai tot timpul cu ostilitatea sovieticilor. Ruşii nu puteau uita că RDG-iştii erau totuşi „nemţi”, din cauza cărora poporul sovietic suferise atât de mult. În faţă şi în public le zâmbeau şi le vorbeau frumos, însă imediat ce „tovarăşii germani” plecau, „tovarăşii sovietici” îi vorbeau de rău, scrâşnind din dinţi şi înjurându-i de mama focului.

Aceeaşi ostilitate o manifestau sovieticii şi faţă de evrei. Ori de câte ori venea vorba despre aceştia, instructorii KGB nu scăpau prilejul de a-şi arăta ura faţă de ei. „Aţi văzut evrei muncind în mină, la sapă sau pe tractor?”, se întrebau ei pe un ton plin de subînţelesuri. Această atitudine părea ciudată, întrucât, se ştia, în conducerea politică a URSS, inclusiv a KGB-ului, s-au aflat mulţi evrei.

Se pare că românii constituiau un grup aparte faţă de care sovieticii manifestau un interes distinct. De multe ori, în discuţiile purtate cu românii, KGB-iştii căutau să le afle părerea în legătură cu două chestiuni care, probabil, îi preocupau permanent şi în mod deosebit: personalitatea politico-militară a mareşalului Ion Antonescu şi sentimentele lor faţă de Basarabia.

KGB-iştii, ca mai toţi ruşii angrenaţi în probleme politice, căutau să-i convingă pe „studenţii” români că Moldova dintre Prut şi Nistru este pământ rusesc şi că Republica Socialistă Sovietică Moldovenească face parte din componenţa URSS-ului prin voinţa liberă a poporului de acolo.

Din când în când, în discuţiile pe care le purtau, „instructorii” se opreau asupra unui cuvânt sau termen rusesc, căutând să-şi convingă interlocutorii români cât de mult se aseamănă, nu cu limba română, ci cu cea moldovenească. Unii dintre cursanţi, în loc să adopte o atitudine corespunzătoare adevărului, le dădeau dreptate. „Ăştia erau lingăii, oportuniştii”, își dădea cu părerea interlocutorul meu. Alţii, însă, respingeau insinuările KGB-iştilor.

Printre cursanţii români erau şi destui ipocriţi, depăşind orice limită în aprecierile lor cu privire la „calităţile omului sovietic” şi „condiţiile de viaţă excelente” care existau, chipurile, în Uniunea Sovietică. De pildă, cazul celui care se îmbrăca cu rubaşcă, zicând că aşa se simte el cel mai bine. Sau al altuia care, la un moment dat, a afirmat că, după părerea sa, România de mult ar fi trebuit să fie una dintre republicile socialiste sovietice din componenţa URSS. Ca să nu mai vorbim despre zăpăcitul care, la plecarea spre ţară, plângea pe peronul gării din Moscova spunând că-l doare inima când se gândeşte că nu-şi va revedea prea curând profesorii-instructori şi prietenii sovietici pe care şi-i făcuse cât a fost la şcoala KGB-ului.

Printre cursanţii români au fost fel de fel de lichele şi prefăcuţi care, aşa cum deja am arătat, în ciuda evidenţelor, aduceau „omului sovietic” laude pe care atunci nu le merita. De pildă, faptul că este avid de cultură. „Omul sovietic citeşte mult, în tramvai, autobuz şi metrou”, spunea câte unul. Altul: „La Moscova peste tot este o curăţenie exemplară”. De fapt, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Erau, într-adevăr, şi oameni care citeau, cartea fiind ieftină, iar librăriile şi bibliotecile la tot pasul, dar, la vremea aceea, „omul sovietic”, bărbat sau femeie, era preocupat în primul rând de nevoile şi grijile zilnice iar când nu reuşea să le răzbească, trecea pe băutură. Votca era, la vremea aceea, „valuta forte” a rusului. Cu aceasta şi prin aceasta rezolva totul sau aproape totul. „Curăţenia, da, era în centrul Moscovei şi pe toate liniile de metrou, dar, în afara acestora, trona mizeria”, spune fostul student, interlocutorul meu de drum.

În discuţiile cu acesta au mai fost atinse şi alte două aspecte: supravegherea şi controlul permanent pe care KGB-iştii îl efectuau asupra militarilor străini aflaţi la specializare, precum şi asupra relaţiilor acestora cu oamenii din afara şcolii, în special cu femeile autohtone.

Toţi cursanţii ştiau că sunt ţinuţi sub supraveghere – în sălile de curs, în dormitoare şi chiar în afara Centrului de pregătire. Aceşti oameni, mulţi dintre ei având deja experienţă în domeniul muncii de informaţii şi contrainformaţii, îşi verificau din când în când presupunerile şi bănuielile. Atunci, doi sau trei organizau câte o discuţie într− un loc unde ştiau, în mod sigur, că sunt ascultaţi şi înregistraţi prin mijloace tehnice. În conversaţie mai strecurau şi câte o şopârlă care nu era deloc pe placul ruşilor.

După câteva zile, unul sau altul era chemat la conducerea şcolii, „pentru a lămuri problema”. Erau însă greu de verificat măsurile ce se luau pentru supravegherea cursanţilor când aceştia se aflau în oraş. În timpul liber, aceştia puteau merge oriunde doreau. Ordinul era să se meargă în civil, ceea ce-i bucura pe români, întrucât erau scutiţi de explicaţii faţă de terţe persoane. Din când în când, la plecarea în oraş li se cerea să fie foarte prudenţi pe unde merg şi cu cine se întâlnesc. Mai ales când era vorba de femei, atrăgându-le atenţia că acestea ar putea fi cam uşuratice sau agente ale vreunui serviciu de informaţii din exterior. Aşa de mult au fost dădăciţi pe această linie, încât, la un moment dat, un cursant s-a adresat unui cadru didactic cu următoarea întrebare: „Dar bine, tovarăşe, pe aici, la dumneavoastră, toate femeile sunt ori curve ori agente străine?

Greu de dat un răspuns exact la o astfel de întrebare, însă la Moscova, în perioada aceea, a anilor 50, femeile dădeau mult de furcă autorităţilor. Şi nu numai acestora. Războiul nu de mult încheiat, care măcinase sute şi sute de mii de bărbaţi, inclusiv pe băieţandrii şi tinerii adolescenţi, a dat naştere la multe probleme sociale. Cea mai mare parte dintre acestea nu puteau fi rezolvate nici măcar în două sau trei cincinale. Aşa se face că „tovarăşii români”, în cea mai mare parte bărbaţi chipeşi, simpatici şi întreprinzători, se bucurau de un mare succes la „femeia sovietică”. Când Nataşa, Katya sau Ludmila sau oricare altă fată din Moscova aflau că proaspătul lor prieten din România a sosit acolo pentru studii, perfecţionare sau specializare, interesul lor faţă de el creştea enorm. Ştiau şi ele că nu oricine are această şansă şi că perspectiva omului de a creşte pe linie socio-profesională este sigură şi de lungă durată. Cunoscând toate acestea, Ludmila făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu scape ocazia de a se mărita cu un asemenea bărbat.

Bineînţeles, KGB-iştii cunoşteau toate acestea încă de la primele contacte, stimulând căsătoriile mixte. Aşa se face că unii dintre ofiţerii necăsătoriţi ajunşi la specializare la Moscova s-au căsătorit cu tinere rusoaice. Mai târziu, după ce s-au stabilit în România alături de soţi, rusoaicele şi-au dat arama pe faţă, rezultând că cea mai mare parte dintre ele continuau să se afle în schema de organizare a KGB-ului, lucrând asiduu pentru acesta. Informat cu toate aspectele şi problemele ivite pe această linie, Nicolae Ceauşescu a ordonat eliminarea din rândul cadrelor active a tuturor militarilor căsătoriţi cu rusoaice.

În finalul discuţiei cu fostul cursant, ca un corolar la destăinuirile sale în legătură cu şcoala făcută la Moscova, acesta mi-a mărturisit un gând: „Sunt convins că unii dintre noi, mai labili şi oscilanţi, mai uşor de influenţat, au căzut în capcanele serviciilor secrete sovietice, lăsându-se recrutaţi”. Mi-a dat doar două exemple binecunoscute: Militaru şi Şerb, deşi au mai existat mulţi alţii.

de V.D. Fulger

Articol preluat din revista Lumea.


Citiţi şi:
Arhiva Mitrohin şi istoria secretă a KGB (I)
Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele




yogaesoteric
5 august 2015






Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga