Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Despărţirea dreptului de morală: Cazul revoltător al homosexualităţii


De când există ca fenomen socio-normativ, dreptul, adică legea în sensul ei juridic, ea a generat, pe lângă un tip sau altul de ordine etatică, şi nedreptăţi pentru unii ori alţii dintre oameni. Ele au fost „legale”, „legitime”, dar nu şi morale. Cu toate acestea, niciodată legea nu a pretins să fie în afara moralei sau măcar indiferentă faţă de ea. Mereu dreptul s-a înveşmântat în aura moralei, pentru a-şi spori autoritatea. Ceea ce a fost întru totul firesc; comandamentele sale, însăşi voinţa legiuitorului se revendicau valorilor morale, spirit originar al legii, căruia îi dădeau forma riguroasă şi eficientă a literei sale.

Oricum, legea, în ipostaza imperativului juridic a îndrumat relaţiile exterioare dintre oameni, a urmat legii ca lege morală, ca normă îndrumând astfel  conştiinţele, lumea interioară a spiritului. Nici măcar ideologia nihilistă a comunismului nu a îndrăznit să se dezică de morală, fie ea aceea de clasă, realizând – totuşi şi ea – că o lume dincolo de orice morală este un întuneric absolut.

Dar au venit astăzi drăguţii de ei, politicienii „democraţi”, ai „drepturilor absolute ale omului” şi, curtenitori cum sunt cu homosexualii şi mai ales cu voturile lor utile, au legalizat până şi căsătoria cuplurilor cu barbă sau cu sâni deopotrivă...

Mă întreb, de aceea, unde este în noul nostru secol adevărata finalitate antropologică a dreptului pozitiv? Se regăseşte ea cumva în legalizarea homosexualităţii, a căsătoriei cuplurilor unisexuale, a adopţiilor făcute în cadrul „familiei” lor, a transsexualităţii şi a consumului de droguri? În realitate, toate aceste alunecări şi compromisuri legislative atentează grav la natura umană, la ascendenţa sa spirituală.

În vara anului 2013, Marea Britanie, dorind să nu rămână în urma „lumii bune”, de fapt a mediilor olandeze şi franceze interesate în materie, dă undă verde legii căsătoriei homosexualilor, pardon a „căsătoriei între persoanele de acelaşi sex”, cum sună legea şi cum preia presa. Aşadar, nu e vorba de homosexuali, ci de „persoane de acelaşi sex”! Printr-o exprimare neutră, eufemistică, se vrea spălarea imaginii unei minorităţi sexuale, făcută astfel să pară curată, onorabilă, chiar prea onorabilă în raport cu ceilalţi oameni. Ceea ce e de mirare e faptul că nu doar presa, ci şi făcătorii de legi îşi asumă rolul vidanjorului sau al slujnicei obişnuite să ascundă mizeria sub preş.

Unde au fost dezbaterile serioase, angajând responsabil conştiinţele asupra implicaţiilor morale ale legii în cauză, totodată asupra misiei sociale a presei, precum şi a sensului evoluţiei normativităţii juridice în lumea contemporană? Acum, instituţia căsătoriei, bază universal morală şi religioasă a supravieţuirii speciei şi împlinirii afective a bărbatului şi femeii – făcuţi ca, prin diferenţierea lor naturală, să-şi împlinească fiecare fiinţa în unitatea lor reciprocă – este juridic terfelită în picioare, dacă nu şi contestată în principiul ei, al diferenţierii somatic-afective ca temei bio-socio-moral al unităţii fundamentale a vieţii omeneşti; odată ce se legalizează şi un alt principiu marital, el nu poate fi decât alternativa aceluia natural, încât – nu doar logic, ci îndeosebi ontologic – vine împotriva celui consacrat, erodându-i, prin corupere şi forţa exemplului negativ, autoritatea morală. În timp, se vor produce nebănuite consecinţe destructive pentru specia umană, pentru mentalul şi practicile ei, în ultimă instanţă pentru supravieţuirea sa.

Renunţarea la autocenzura morală a libertăţii, validată deja cu mijloace juridice, nu face decât să nască monştri. Să ne gândim, astfel, la tendinţa resimţită în plan social a dezinstituţionalizării familiei şi a climatului educării copilului, la precarizarea idealului feminităţii prin disocierea lui de cultul maternităţii ş.a. Or, dreptul ar trebui să rămână o pavăză a staturii morale a omului, nu să se transforme în instrumentul odios al decăderii sale!

Şi toate acestea, pentru că dreptul şi lumea până acum fermă a luminoaselor sale principii de juridicitate s-au lăsat seduse de capcanele ideologiei şi politicii făţarnice a drepturilor omului, transformate ele însele într-o sursă juridică a individualismului neconstrâns de nicio exigenţă morală. În felul acesta, valoarea morală, politică şi deopotrivă juridică a libertăţii a eşuat în libertinaj.

Legalizarea căsătoriei cuplurilor homosexuale este tocmai expresia totală a impasului moral al juridicităţii, odată cu acela al societăţii pretins democratice. Oare democraţia, privită din perspectiva formei de guvernământ şi, de ce nu, a regimului politic, trebuia să plătească preţul ruşinos al acestei coruperi morale absolute, neîntâlnită niciodată până acum – sub forma instituţiei juridice! – în istoria umanităţii?

Deci, cu prilejul legalizării căsătoriei „între persoane de acelaşi sex“ în Regatul Unit, a cui victorie sărbătoreşte acum cetăţeanul britanic obişnuit şi civilizaţia din care face el parte?

Nu cer permisiunea să spun lucrurilor pe nume; e dreptul meu, nu? E adevărat, în statele democratice, culmea libertăţii este să faci propagandă prin mass-media gay-lor şi lesbienelor în marşurile lor stradale şi în orice alte ocazii, ca să obişnuieşti opinia publică cu practicile acestea care, iată, dispun acum şi de acte juridice în regulă pentru manifestare, dar în acelaşi timp să limitezi subtil dreptul de exprimare deschisă împotriva lor prin subterfugii propagandistice cum că „nu poţi contesta drepturile omului” şi altele asemenea. Iar, când o faci, protestând nu împotriva valorilor umaniste autentice ce incumbă drepturilor, ci a exploatării lor împotriva raţiunii morale intrinseci, eşti privit ca „înapoiat”, „depăşit de progresul omenirii”, chiar „reacţionar”, dacă nu bun de legat şi măcar decăzut din atribuţii publice, în cazul că le ai, aşa cum s-a şi petrecut – inclusiv în Regatul Unit – cu unele personalităţi lucide, nededate exerciţiului politic făţarnic.

Televiziunea americană, cele europene acum abundă în reportaje înflăcărate despre „fericitul moment al sărutării miresei”. În pofida nefirescului situaţiei şi a reacţiei de respingere ce o provoacă, se observă la participanţii evenimentului un entuziasm pueril fabricat pro domo sau indus inconştienţilor prin setea lor de inedit, ba chiar de anormalitate.

Constat, legat de aceasta, că unul dintre criteriile evoluţiei sociale – deoarece în progresul societăţii nu mai am motive să cred! – stă tocmai în cultivarea anormalităţii în cât mai multe domenii; comercial, din dorinţa de a şoca, atrăgând astfel clienţii societăţii de consum, iar moral, din răsturnarea scării valorilor şi ridicarea răului, urâtului, cinismului la rangul performanţei omeneşti lăudabile, pentru a manipula mai uşor oamenii prin pornirile lor inconştiente.

Cât priveşte reacţia opiniei publice, ea nu atinge formele aşteptate de respingere fermă. Ceea ce se explică prin faptul că oamenii devin tot mai mult prizonierii propagandei, luând astăzi, cum se vede, forme imorale de promovare libertinară a drepturilor omului şi a falselor modele, pentru care răul devine bine şi e criteriul de urmat într-o civilizaţie cu vector satanist.

Pe de altă parte, cetăţeanul de rând al societăţii capitaliste abia înoată în apele diurne ale supravieţuirii, nemaiavând energia manifestă a preocupărilor fără legătură directă cu tribulaţiile personale.

Pe acest fond, nu reticenţa critică a majorităţii reţine auzul ori privirea – în primul rând reticenţa bisericii – cât zgomotul mediatic ori acela al străzii, întreţinut de o minoritate sexuală contând pe şi exploatând permisivitatea discriminării pozitive, acordată în numele democraţiei cui trebuie, dar şi cui nu trebuie.

În context, sunt de tot râsul, în realitate de tot plânsul „argumentele”, justificările felurite în favoarea căsătoriei între „persoanele de acelaşi sex” şi, în genere, a homosexualităţii ca act, chipurile, firesc al înseşi culturii sociale!

Pentru mulţi dintre aceia care se pronunţă, homosexualitatea ar fi o boală, o deformare genetică, încât e recomandabil „să avem toată înţelegerea” faţă de manifestările sale. Dar, dacă e boală, ea trebuie încurajată? Ar fi oare legalizarea căsătoriei dintre „suferinzi” un mijloc de eradicare a „bolii” sau ea ar trebui tratată cu mijloacele curative, asanatorii ale societăţii, în măsură să împiedice coruperea, obiceiurile şi practicile nefireşti, reprezentând ele de fapt adevărata cauză a fenomenului?

Un alt „argument” în favoarea „atitudinii înţelegătoare” sună obişnuit aşa: „Dar homosexualii nu fac niciun rău comunităţii; ei îşi practică discret pasiunile, fără a-i deranja pe ceilalţi”. Însă marşurile obscene ale gay-lor şi lesbienelor, atentând la sentimentul elementar de pudoare, filmele persuadante prezentate pe canale TV, la ore la care se uită şi copiii, fiinţe fără criterii consolidate de apreciere şi comportament, ca şi celelalte forme subliminale, în fond şi mai periculoase, de inoculare şi corupere, sunt ele oare mijloace „discrete” de practicare a ceea ce poporul a numit cu oroare a fi sodomia?

Alţi analişti, „gânditori şi mai subtili” în problemă, încearcă să justifice homosexualitatea pe motivul că aceasta s-ar observa şi în lumea animalelor. Halal gândire! Or fi unele fiinţe cuvântătoare şi animale, dar umanitatea e altceva decât animalitatea; e achiziţie de spirit şi cenzură morală! Luăm animalul ca reper axiologic? Asta, da, supleţe, „subţirime” de gândire la onorabilii opinenţi!

Sunt însă şi alţi analişti, mai „inteligenţi” decât toţi ceilalţi de până acum. Stând adânc pe gânduri, ei îşi uşurează mintea cu panseuri că e de acceptat relaţia homosexuală şi de familie întru acelaşi sex, pentru că familia aşa-zis normală nu e scutită de violenţă, de exploatarea femeii, a copiilor, chiar de abuzarea lor. Ceea ce e adevărat, numai că acolo toate acestea sunt considerate infracţiuni, suportând efectul legii penale tocmai pentru a proteja valorile fundamentale ale sale. Dar domnii în cauză nu au auzit de odioasele crime produse între homosexuali din varii motive? Acum, că ei pot fi şi „soţi”, „fuga de acasă a soţiei, în lume sau la mama” ar fi un motiv în plus de acte de violenţă. Dar copiii fireşte, doar aceia înfiaţi, că alţii nu pot apărea din „rodul dragostei” unde apartenenţa diferită de sex nu mai există între „soţi” – ei, nevinovaţii copii, nevoiţi să trăiască în atmosfera „intimizantă” a perechii unisexuale, cu ce deprinderi de viaţă se vor alege? Pentru ei nu există, în sensul bun al cuvântului, drepturile omului, implicit drepturile copilului?

Mai întâlnim şi un alt aşa-zis argument, vădind „estetismul elevat” al analiştilor ce îl invocă: „De ce ar fi mai respingătoare, dacă ar fi, intimitatea fiziologică a homosexualilor în raport cu ceea ce doar convenţional admitem drept normal şi firesc în fiziologia intimităţii heterosexuale?” Nici nu cred că o asemenea „viziune estetică” ar mai trebui contraargumentată. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: de când, în cazul gay-lor, scatologicul – horribile dictu! – a devenit o categorie estetică? Iar, în cazul lesbienelor – şi ele femei, nu? – mai putem idealiza modelul înaripant al feminităţii, încoronare a întregii frumuseţi a lumii?

Care poate fi rodul intimităţii lor nefireşti? Mecanica tactilă, lipsită de sămânţa vieţii, nu zămisleşte decât flori sterile de hârtie colorată... Feminitatea nu se reduce la sexualitate, iar aceasta poartă cu sine întreaga emoţie a Firii doar când întreţine, virtual, sentimentul nemuririi. El se naşte din indelebila dualitate: bărbatul şi femeia. Numai din principilul deosebirii lor se iveşte, complinitoriu, mirabila unitate a fiinţei omeneşti întregite!

O, Doamne, de ce toate aceste perturbări de mentalitate şi, iată, de reglementări juridice? Să ne gândim mai bine cum putem păstra frumuseţea lumii sporindu-i taina prin condiţia firească a naturii umane!

Concluzii
În raport cu cele desprinse mai sus, conchid şi eu, ca cei mai mulţi dintre noi, că legalizarea căsătoriei „între persoane de acelaşi sex” provoacă oricum un grav impas moral; ea imită şi confiscă modelul luminos al instituţiei naturale a căsătoriei, aşa cum fac acele animale de pradă capabile să ia forma mediului ori chiar a victimei, pentru a o devora.

De bună seamă, faptul că spun răspicat lucrurilor pe nume despre fenomenul de faţă este necesar, dar nu şi suficient. Nici nu ştiu, pesimist cum devin din ce în ce, dacă societatea îşi revigorează reacţia sănătoasă de respingere a ceea ce o subminează prin simple semnale critice din partea unuia sau altuia dintre noi. Poate că nu discursul critic o poate zgudui; mai degrabă, încercarea de a o ridica la starea de mirare ingenuă, de felul aceleia atât de puternice pe cât de naivă era, a copilului din poveste care vedea, el, că „împăratul e gol”!



Citiţi şi:
Ritualuri păgâne, homosexualitate şi beţie: aşa se distrează în „timpul liber” cei care conduc planeta
Spălarea creierului la copii în şcoli publice, în ce priveşte homosexualitatea




yogaesoteric
6 august 2015






Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga