Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Un general acuză


Credeţi că Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, marea Uniune Sovietică, toate ţările vecine nouă care ne-au fost prietene, credeţi că de câteva zile ne sunt duşmane? Nu! Ei au păşit pe o cale de eliberare.” – Sergiu Nicolaescu în balconul CC-ului, pe 22 decembrie 1989.

Sine ira et studio

Fără ură si părtinire, am să vă spun că l-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu în cabinetul generalului Nicolae Budişteanu, comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri Activi nr.1 a Consiliului Securităţii Statului (actualmente Academia Naţională de Poliţie „Alexandru loan Cuza”).

Generalul Budişteanu, fost şef al rezidenţei spionajului României pentru ţările francofone din Europa, cu sediul la Paris, sub numele de Udriteanu, după un eşec neplanificat, a fost extras şi ascuns la „Şcoala Băneasa” (între 1968-1973; general-maior Nicolae Budişteanu a făcut parte din Securitate încă din anii ’50, fiind printre cei care au anchetat luptătorii din munţi. A fost „evidenţiat în muncă” şi apoi instalat în funcţia de şef al Direcţiei a III-a Informaţii Interne de către Alexandru Drăghici, cel care a fost degradat şi trecut în rezervă cu gradul de soldat de către Nicolae Ceauşescu şi a murit bine-mersi la Budapesta, în 1993, pentru că ţara „vecină şi prietenă” Ungaria a refuzat să-l extrădeze. După transferarea lui Budişteanu la şcoala spionilor de la Brăneşti, şcoala de la Băneasa a fost condusă  de gen. Neagu Cosma, apoi de gen. Iulian Vlad ș.a. – n. r.). Ulterior, generalul Budişteanu a preluat comanda Centrului Special de Pregătire a Personalului Direcţiei Generale de Informaţii Externe (UM 0544 – viitoarea DIE/CIE/SIE – n. r.).

Împrejurările în care Sergiu Nicolaescu a ajuns în cabinetul „Marelui Spion” ţineau de strategia comunicării publice a nou-înfiinţatului Consiliu al Securităţii Statului. O strategie care viza propulsarea unui „mare regizor, care să impună un model al James Bond-ului român” şi, pe cale de consecinţă, respectul populaţiei faţă de agenţii speciali/secreţi ai guvernului, asemenea respectului americanilor, britanicilor sau francezilor faţă de figurile legendare ale serviciilor poliţiilor lor naţionale.

Dar, să revin la fapte. Sergiu Nicolaescu a avut o întâlnire cu viitorii ofiţeri ai securităţii naţionale a României, context în care, ca „între colegi”, maestrul a ţinut să remarce rolul Secţiei Istorice şi a Studioului Cinematografic ale Ministerului Apărării Naţionale, precum şi a Studioului Cinematografic al Ministerului de Interne în prepararea şi susţinerea marilor sale proiecte cinefile. După întâlnirea cu „masa”, a urmat un scurt protocol în Cabinetul generalului Budişteanu. În acest cadru, restrâns la patru participanţi, Sergiu a ţinut să epateze cu vizitele sale la FBI şi antrenamentele speciale de tragere cu revolverul din dotarea agenţiei americane, pe care îl folosea şi în filmele sale poliţiste.

Eram tânăr locotenent şi fară experienţă în ceea ce Sergiu spunea, referindu-se la relaţiile sale privilegiate cu FBI care ajungeau până la J. Egdar Hoover, şeful agenţiei.

Generalul, fără vreun semn că mi-ar dezvălui un secret, mi-a spus că Sergiu este integrat într-un program experimental de promovare a istoriei României, iar acest „background” va da credibilitate eroilor filmelor sale poliţiste şi vom avea, astfel, parte de respectul şi sprijinul populaţiei, aşa cum vedem că sunt realităţile prezentate în filmele occidentale.

În timpul convorbirii private, Sergiu şi-a scos de câteva ori din toc mândria de revolver, încercând să ne convingă de deprinderile sale speciale, dobândite în poligoanele Academiei de Poliţie a FBI din Quantico. Nu-mi poate rămâne neobservată ostentaţia cu care Sergiu dorea să convingă asupra relaţiei sale de excepţie cu generalul Ilie Ceauşescu, filieră prin care îşi asigură miile de figuranţi în filmele sale istorice. O figuraţie gratuită pentru un profit încă neevaluat.

În ordine cronologică, în anii ’80, am avut prilejul să aflu că Sergiu este prietenul unora dintre relaţiile mele „de seamă”, rătăcite într-o conspiraţie care-i reunea, între alţii, şi pe generalii Stănculescu şi Chiţac. Locul de conspiraţie, o bază de agrement a Armatei din zona Casei Presei.

În acei ani, un amic, legătura operativă superioară a lui Sergiu, se afla în vizită familială cu prilejul aniversării zilei de naştere a unuia dintre copiii mei. Cel mai isteţ minor a adus vorba despre jocurile pe televizor despre care, personal, nu ştiam nimic. Amicul mi-a folosit telefonul şi l-a apelat pe Sergiu, adresându-i rugămintea de rigoare. În următoarele 15 minute, un taximetrist trimis de Sergiu ne-a adus marea bucurie a copiilor, dar şi a maturilor copii. În degringolada evenimentelor din decembrie 1989, când şeful meu direct, generalul Iulian Vlad, era arestat ilegal, amicul mai sus amintit, mă caută şi se oferă să-mi dea protecţia lui Sergiu, dacă va fi cazul... Era o dovadă a loialităţii reciproce în legătură cu întâmplări anterioare, trecute, din partea-mi, sub tăcere sau chiar sub o „nevinovată uitare”. Am eschivat şi ne-am restabilit normalitatea relaţiilor după vreo zece ani... Aşa suntem noi, cei din branşă. Şi încă ne mai suspectăm! Dacă nu, ar dispărea arta meseriei noastre.

Din peregrinările lui Sergiu prin Occident, păstrez, graţie generozităţii amicului meu, două bricege de firmă, o pipă de marinar şi două pâcle de duhan Captain Black ROYAL, doar una desfăcută, pentru a-i savura aroma. Şi, recunosc, am deschis-o acum, în timp ce rememoram acele clipe care nu se vor mai întoarce...

Pe 22 decembrie la ora 6:30 dimineaţa…

Între timp, numele regizorului Sergiu Nicolaescu mi-a apărut, ca fapt cotidian, în fluxul informaţiilor secrete de nenumărate ori, ceea ce era firesc pentru personalităţile de anvergura sa. Dar, totuşi, nu pot să nu amintesc un moment din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989... Era încă întuneric, la ora 06:30, când şeful Direcţiei de Filaj şi Investigaţii, colonelul Băjenaru, îmi comunica să-i raportez generalului Vlad că Sergiu se afla, la acea oră, într-un fel de cercetare a zonelor din Pieţele Romană, Universităţii şi Unirii.

Realizând ce ar putea semnifica această inspecţie, cu prima posibilitate de comunicare i-am transmis generalului Vlad raportul colonelului Băjenaru. Reacţia ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care o reproduc, aproximativ, a fost: „Da, orice comandant înainte de bătălie recunoaşte terenul...” Domnul ministru Iulian Vlad mi-a refuzat, nu spun în ce termeni (!!) dezvoltarea subiectului. Acum, despre morţi, numai de bine!

În contextul campaniei prezidenţiale din 1992, Sergiu a fost convocat, nu spunem unde, pentru a i se sugera depunerea candidaturii la preşedinţia României. Sub un nume de presă, am devoalat scenariul în Flacăra. Totuşi Iubirea. Sergiu l-a rugat pe Adrian Păunescu să închidă subiectul, confirmându-i adevărul celor relatate...

Desigur, cea mai nelămurită parte a biografiei lui Sergiu este cea a implicării sale în fenomenul terorist al Revoluţiei Române. Dar, despre rolul actorilor şi al cascadorilor în executarea ordinelor criminale ale Moscovei prin portavocea generalului Militaru şi a altor năimiţi, în cele ce vor urma...

Ne-a rămas dator

Opera cinematografică a regizorului Sergiu Nicolaescu va rămâne pentru posteritate partea luminoasă a vieţii sale şi o pagină de seamă a artei cinematografice naţionale.

O altă parte a vieţii sale stă şi va rămane sub semnul unor mari şi împovărătoare lucruri ascunse. Activitatea ca preşedinte al Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 este numai unul dintre aceste lucruri de maxim interes public. Moralmente, ca fost participant deosebit de activ, dar şi sursă a câtorva momente negre din evenimentele tulburi ale acelor zile, Sergiu Nicolaescu nu avea ce căuta în componenţa Comisiei şi, mai cu seamă, la conducerea ei. Afară de faptul dacă a fost obligat de anumite împrejurări speciale şi în care să fie şi personal interesat.

După cum este cunoscut, nimic din ceea ce însemnau planificarea minuţioasă, rigoarea, exactitatea şi probitatea regizorului nu s-a regăsit în investigaţiile numitei comisii. Dimpotrivă. Mai mult chiar, ştiut fiind faptul că, dacă regizorul începea un proiect, indiferent de dificultăţile survenite, el îl ducea tenace la bun sfârşit. Nu s-a întâmplat să fie aşa şi în cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Ce explicaţii am putea avea şi cine ni le-ar putea oferi?

Unii actori, dar şi dubluri ale lor dintre cascadori au avut o mare şi foarte dinamică participare la crearea unora dintre întâmplările care au însângerat idealurile şi abătut direcţia mişcărilor de stradă din decembrie 1989.

În toate principalele focare ale diversiunilor şi provocărilor care au generat vărsări de sânge, morţi şi răniţi în Capitală, au fost implicaţi actori şi cascadori. Persoane cunoscute publicului, cu mesaj şi audienţă, forţă de persuasiune, credibile şi uşor acceptate ca lideri informali. Astfel de realităţi nu pot fi rezultate doar ale jocului întâmplării.

În decembrie 1989, am văzut actori transmiţând ordine unităţilor militare şi militari în roluri de actori. Am văzut actori care au scos efective militare şi tehnică de luptă în confruntări cu „teroriştii” pe care nimeni încă nu i-a dovedit, iar comisiile senatoriale de anchetă au îngroşat şi mai mult perdelele de fum ale diversiunii.

Am văzut actori şi regizori care distribuiau arme şi organizau „Gărzile Revoluţiei”. Pentru ce? „Să tragă în tot ce mişcă”, după cum a stabilit „ordinul de luptă” liderul vocal al unei grupări din sediul Comitetului Central. Am văzut regizori, actori şi actoraşi, chiar şi cu nevestele actriţe, în fruntea coloanelor de blindate care au deschis focul unele asupra altora, amorsând pericolul războiului civil. Au căzut victime.
Verdict, crimă !

Ne-a fost dat să vedem cum un creator de cultură şi viitor ministru al Culturii în trei guverne a pus tunurile pe clădirea monument istoric a Bibliotecii Universităţii şi pe Muzeul Naţional de Artă. Au căzut victime.
Verdict, crimă !

I-am auzit şi văzut chemând mulţimile cu piepturile goale să iasă în faţa gurilor de foc. Au căzut victime.
Verdict, crimă !

Grea misiune pentru Comisia parlamentară de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989. Imposibilă, până la acest moment, şi pentru justiţia din România. Frust, aşa cum este în toate, redactorul-şef al unui cotidian care se dedică de câţiva ani investigării jurnalistice a evenimentelor de atunci a declarat fară echivoc, chiar în iureşul bârfelor televizate despre decesul şi incinerarea dispărutului dintre cei vii, că pe Sergiu Nicolaescu şi Ion Iliescu îi leagă amintirea victimelor pe care le au pe conştiinţă. Jurnalistul a spus un adevăr, iar Sergiu Nicolescu a plecat, rămânându-ne dator.

g-ral (r) Aurel Rogojan


Citiți și:
Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele
Manipularea mediatică şi loviturile de stat. Cazul pseudo-revoluţiei române

 

yogaesoteric
7 august 2015


Articole publicate recent

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga