Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Câteva aspecte surprinzătoare referitoare la dedesubturile politice tenebroase ale atacului armat asupra redacției «Charlie Hebdo» (1)

... așa cum nu ne sunt prezentate de publicațiile și știrile oficiale, care transmit doar informații „corecte” din punct de vedere politic.

Redactarea finală a textului a fost realizată de profesor yoga Gregorian Bivolaru.

La începutul acestui an, aproape întreaga omenire urmărea cu amărăciune la TV şi în presă toate ştirile referitoare la atacul armat care a avut loc în data de 7 ianuarie la redacţia revistei de scandal „Charlie Hebdo” din Paris, unde 12 oameni au fost ucişi cu focuri de armă. Mass-media aservită capilor francmasoneriei mondiale „bombarda” lumea cu ştiri şi amănunte morbide menite să amplifice cât mai mult starea de emoţie şi totodată de indignare a populaţiei împotriva „terorismului islamic”. Acest gen de „informare” nu face decât să manipuleze masele, inculcând fără greş în conştiinţa oamenilor de rând ideea că nimeni, nicăieri nu mai poate fi în siguranţă şi la adăpost de terorişti.

Aproximativ două milioane de oameni, în frunte cu 40 de şefi de stat, au fost determinați, prin apelul manipulator la așa-zisa conștiință civică să participe la un uriaș marş de susţinere a „libertăţii de exprimare”, organizat chiar la Paris. În alte orașe mari din Franța au defilat încă 3,7 milioane de persoane.

După sinistrul atac armat, președintele francez François Hollande, declarat anterior chiar de către presă ca fiind cel mai puțin iubit președinte francez, a fost pus dintr-o dată într-o lumină favorabilă de către presă, ca fiind, vezi Doamne, „părintele națiunii franceze”, un nou Clémenceau, un nou De Gaulle.

Totuși, încă de la începutul acestui scandal, mulți analişti au afirmat că atacurile de la sediul revistei de scandal „Charlie Hebdo” sunt de fapt o nouă operațiune sub acoperire ce a fost pusă la cale de capii Noii Ordini Mondiale – așa cum a fost cazul cu atentatele asupra „turnurilor gemene” înscenate la 11 septembrie 2001 – cu ajutorul căreia se urmărește instituirea unor măsuri de securitate și mai stricte şi a unui regim poliţienesc pe continentul european. Schema de lucru în astfel de cazuri este clasică – crearea problemei, inducerea unui sentiment puternic de frică în rândul populației și apoi oferirea „soluției salvatoare”, care în realitate este prestabilită.

Suspiciunile sunt cu atât mai întemeiate, cu cât povestea „servită” de autorități este în prea multe puncte „cusută cu ață albă”.

Este, de altfel, foarte șocant faptul că aceste atentate nu au făcut decât să aducă imense beneficii puterii executive din Franța, chiar în momentul în care, prin politica de imigrație în beneficiul cetățenilor din fostele colonii și de slujire a așa-zișilor „iluminați” (care se sprijină pe administrația americană), politicienii francezi care s-au succedat la putere în ultimele decenii se dovedesc a fi complici ai celor care au instigat aceste tragice evenimente. N-a fost, oare, o nebunie încurajarea atât a venirii, cât și a instalării în ţările europene, şi în particular în Franţa, a milioane de imigranți din afara frontierelor Europei, în cea mai mare parte a lor de cultură și de religie mahomedană, proveniți în marea lor majoritate din Africa de Nord ori din Africa subsahariană? De ce apoi ei au fost şi sunt aţâţaţi împotriva Franței, prin implicarea acestui stat în războaie precum cele din Irak, Afganistan, Libia, Siria, state care nu amenințau nicidecum interesele vitale ale francezilor? Nu a fost, oare, o nebunie acest comportament părtinitor al politicienilor francezi care a favorizat planurile aşa-zişilor „iluminaţi“ în Palestina (să amintim între altele că, după ultima ofensivă majoră a armatei israeliene asupra Fâșiei Gaza, Hollande și Valls au interzis manifestațiile de protest împotriva sălbăticiei și brutalității armatei israeliene, care a masacrat fără niciun fel de rușine copii neînarmați)? Nu a fost oare o nebunie această supunere, cu fiecare zi tot mai intens afirmată, față de imperialismul american?

Franța este statul european care numără cei mai mulți reprezentanți atât ai comunității evreiești, cât și ai comunității arabo-musulmane, aspect care constituie un cocktail exploziv. Societățile multiculturale, multietnice și multiconfesionale sunt totodată multiconflictuale, în condițiile unei politici iresponsabile, iar în această direcție exemplul Libanului, al regiunii Kosovo și al atâtor altor regiuni din lume a demonstrat acest fapt cu prisosință.

Dacă Franța ar fi rămas ceea ce încă mai era acum șaizeci de ani și anume un popor omogen, european și creștin, este foarte probabil că nu am fi cunoscut niciodată atentatele sângeroase din acele zile. Oare adevărații criminali nu sunt chiar cei care au lucrat într-un mod diabolic la distrugerea ireversibilă a omogenității corporale, culturale și spirituale a poporului francez? Tocmai de aceea francezii nici nu pot să fraternizeze în jurul valorilor Republicii Franceze, care, după cum se știe, este acum condusă de puterea financiar-bancară internaţională. Au fost multe voci pertinente și obiective care s-au opus de-a lungul timpului „islamizării“ Franței, construirii de moschei și de minarete, considerând că acest gen de amestecare forțată a populaţiilor nu este decât una dintre consecințele nefericite ale imigrației în masă organizate de către conducătorii francezi și de către lobby-urile și cercurile mondialiste. Aceleași voci s-au opus și manifestărilor homosexuale de tip „Gay Pride”, ateismului de stat, anticreștinismului gregar sau cinismului, imoralității, obscenității, minciunilor și înşelătoriilor anumitor ligi care pretind că apără drepturile omului.

În mod contrar față de ceea ce urmăreşte să inoculeze în fiecare zi mass-media în minţile slabe, nu este vorba despre o luptă a lumii civilizate împotriva lumii barbare, ci despre un război între două modalități de a domina lumea, amândouă la fel de condamnabile. Cu siguranţă, națiunea franceză nu se recunoaște nici în islamul salafist (mișcare sunită care revendică întoarcerea la islam) și nici în viziunea unui occident apostat, masonic, anti-creștin, materialist și la fel de barbar. Avem de a face cu două atitudini fanatice la fel de periculoase: cea a ucigașilor și cea anti-creștină, anti-religioasă și anti-morală a caricaturiștilor de la Charlie.

Este reprobabil ca oameni neînarmați să fie uciși cu cruzime, chiar dacă există numeroase alte crime, mai mult sau mai puțin mascate, ce au loc chiar în Franța zi de zi și pe care opinia publică este manipulată în mod abil să le accepte. A favoriza și a subvenționa uciderea în pântecele mamei lor a milioane de copii care așteaptă să fie născuți nu este, oare, o formă modernă de barbarism, însă perfect legală și chiar promovată de la nivel de guvern? Cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de la promulgarea Legii Veil (la data de 17 ianuarie 1975 a fost promulgată legea de legalizare a avorturilor în Franța), printr-o rezoluție solemnă votată în cvasi-unanimitate de către parlamentari, Adunarea Națională din Franța a reafirmat „dreptul universal al femeilor de a dispune în mod liber de trupul lor”.

Ce să mai spunem despre „căsătoria” homosexuală și despre adopțiile promovate de către guvernanții francezi și care au fost acceptate de facto de către toate marile partide politice ale acestei țări? Nu este oare această căsătorie homosexuală o formă de barbarie modernă, o uniune împotriva naturii care, culmea, este instituționalizată, solemnizată și, mai mult decât atât, protejată? Cât de departe sunt vremurile în care copiii Franței învățau din catehism că „homosexualitatea este un păcat care atrage pedeapsa lui Dumnezeu”! Ce să mai spunem despre faptul că, în urările adresate poporului francez cu ocazia sărbătorii Sfântului Silvestru, șeful statului francez și-a manifestat dorința de a vedea votată de către Parlament o lege care legalizează eutanasierea, respectiv sinuciderea în masă, începând cu cea a persoanelor vârstnice, handicapate, ori depresive, care nu prezintă niciun fel de utilitate pentru mașinăria economică a marilor finanţişti...

Acest Occident barbar nu poate fi nicicum în măsură să dea sfaturi sau să facă afirmații morale, autoîncadrânduse în mod cu totul nejustificat în lumea civilizată și în lumea Binelui.

Ce era şi ce este, de fapt, „Charlie Hebdo”?

Orice sursă pe care am consulta-o despre „Charlie Hebdo”, de oriunde, din orice țară (inclusiv din Franța), în orice limbă, ne va spune că „Charlie Hebdo” este „o revistă săptămânală satirică franceză”. Cum atributele de „săptămânală“ sau „franceză“ nu par să aibă nimic neclar sau interpretativ, să vedem ce însemnă exact cel de al treilea: „satirică“. Chiar dacă poate părea curios, definiția cea mai completă a noțiunii de satiră o găsim în DEX-ul românesc: „Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte nefaste ale societății, cu intenții moralizatoare. Categorie estetică din sfera comicului, care critică în mod virulent și caricatural pe cineva sau ceva.” Definiția românească nu numai că se apropie foarte mult de cele franceze, dar le și completează. La atributele genului satiric reținute de dicționarele franceze (ironie și ridicol) DEX-ul îl adaugă în mod distinct și pe cel comic, deși el face parte atât din ironie, cât și din ridicol, ca esență a umorului pur. Mai departe, definiția românească, după ce încadrează satira în categoria de creație estetică, indică și intenția ei finală, anume cea de moralizare, moralizare care trece dincolo de fațada comică, ironică sau ridicolă, a genului. Înseamnă că o așa-zisă satiră, fără dimensiunea sa morală, nu este satiră. Ea poate rămâne la nivelul bătăii de joc, al jignirii, al defăimării, al calomniei, dar nu la cel al satirei adevărate.

Din analiza caricaturilor publicate de revista săptămânală satirică franceză intitulată „Charlie Hebdo” nu putem identifica, oricât ne-am strădui, intenția moralizatoare a acestora. Este foarte greu de perceput estetica, umorul și morala pe care aceste caricaturi le-ar putea transmite. Ele sunt de-a dreptul sinistre, de un prost gust înfiorător, de o grosolănie cumplită, calomnioase și injurioase, gregare şi de-a dreptul scabroase. Caricaturile sunt înjositoare și degradante şi pentru autorii lor, care de dragul câștigului se pretează la orice, chiar şi la acest gen de „deversare de lături”, în comparație cu care prostituția poate părea poezie subțire. Și toate aceste bădărănii se publică, se cumpără (cu 7 euro bucata) și se citesc în Franța, la Paris, în „orașul luminilor”, călcând în picioare cultura franceză, care are pretenţia unui rafinament fără egal. Unde este ironia fină franceză? Unde este fiorul sublim și distilat al marilor artiști și filosofi francezi?

Manipularea maselor prin intermediul discursului politic mistificator

În contextul celor prezentate mai sus, discursul maniheist despre polul binelui și polul răului se dovedește a fi un discurs mincinos, care nu poate decât să ațâțe și mai mult războaiele civile și războaiele externe. Regimul francez actual se declară sus și tare ca fiind de sorginte revoluționară, și aici ne referim la Revoluția franceză, care a decapitat în stânga și în dreapta fără a pune prea multe întrebări. De asemenea, acest regim se declară a fi urmașul capilor politici psihopaţi, al decimatorilor care deţineau frâiele puterii în anii 1944-1945, şi care nici ei nu au fost cu mult mai atenți la detalii. Terorismul are, de altfel, o geometrie variabilă. Atunci când populația civilă din Germania a fost atacată cu bombe cu fosfor la Hamburg (înregistrându-se 45.000 de victime în rândul civililor) și la Dresda (oficial 30.000 de victime în rândul civililor), când japonezii au fost loviți cu bomba atomică la Hiroshima (300.000 de victime în rândul civililor, incluzând și efectele post-bombardament) și la Nagasaki (200.000 de victime în rândul civililor, incluzând și efectele post-bombardament), nimeni nu s-a revoltat, pentru că acolo nu era, chipurile, vorba de terorism și nici de crime împotriva umanității. Corectitudinea politică la cere celor din mass-media să încadreze la acte de terorism şi crime împotriva umanităţii doar atacurile înarmate împotriva turnurilor gemene şi atacurile împotriva fiţuicilor de scandal. Există, așadar, bombe bune și bombe rele, totul depinde de cine le lansează și deasupra cui explodează ele.

Nu este, deci, o întâmplare că în acest demers totalitar, francezii au fost cu toții îndemnați să se identifice cu mizerabila „Charlie Hebdo”, prin sloganul repetat peste tot, „Je suis Charlie”. Aceasta înseamnă că republica lor, regimul lor, sistemul lor, valorile lor, viziunea lor asupra lumii, idealul lor în viață este Charlie, adică o „otreapă umană” care trăiește din subvenții, care este construită de desenatori și de jurnaliști imorali și care și-a petrecut ultimele decenii din viață împroşcând cu slogane, cu desene mizerabile, abjecte, pornografice, atacând astfel poliția, armata, drapelul, națiunea, poporul, francezii autentici, religia catolică şi condamnând aşa-zisul rasism al francezilor, favorizând imigrația extra-europeană și musulmană în Franța, dar provocându-i totodată într-un mod nedemn și iresponsabil, prin producerea unor caricaturi abjecte ale Profetului, pe aceiași mahomedani care anterior fuseseră invitaţi politicos în Franța. Una este să fii ateu ori necredincios, și cu totul alta este să insulți într-un mod grosolan, plin de ură prin desene scabroase, nedemne, ceea ce este sfânt, foarte sfânt sau cel mai sfânt pentru credincioși. Batjocorind într-un mod atât de sfidător, atât de dureros, atât de lipsit de demnitate credințele cele mai sincere și mai profunde ale unora dintre semenii lor, dezlănțuind patimi, aţâţând războiul civil, stăpânii celor de la „Charlie Hebdo” au pus paie pe focul antagonismelor și s-au jucat într-un mod foarte periculos cu focul.

Deşi absolut nimeni nu poate să aprobe masacrarea redactorilor de la „Charlie Hebdo”, indiferent care ar fi fost adevărații comanditari ai asasinilor (serviciile secrete franceze, americane sau israeliene ar fi putut la fel de bine să manipuleze islamiști sau pretinşi islamişti, împingându-i într-un mod diabolic să acționeze cum au acționat, ori lăsându-i pur şi simplu să-și urmeze pornirile criminale), şi nici uciderea unui biet muncitor care efectua lucrări de întreţinere în clădire sau a celor doi polițiști, dintre care unul era tatăl unei fetițe de un an, trebuie totuşi să spunem din capul locului că nici desenatorii de la „Charlie Hebdo” nu pot fi consideraţi nevinovați. Deşi acești oameni au fost şi sunt încă prezentați de presă ca fiind „plini de voie bună, toleranți, lipsiți de ură și plini de respect față de semenii lor“, este suficient să răsfoim fie și un singur număr din publicația „Charlie Hebdo” pentru a resimți o stare de greaţă și de refuz şi pentru a sesiza că toleranţa şi respectul erau sublime, dar lipseau cu desăvârşire.

Să amintim doar faptul că de Crăciun aceste personaje mizerabile de la „Charlie” au pus la cale un număr special „dedicat” lui Iisus și Fecioarei Maria, număr în care s-au întrecut unii pe alții, care mai de care, în a împroșca întregul creştinism cu tot felul de mizerii și de josnicii. Ce să mai spunem despre un desen recent care înfățișează Sfânta Treime într-un mod blasfemiator şi absolut dezgustător!

Ce ar fi spus, de altfel, desenatorii de la „Charlie” dacă personajele din coperta unui număr al revistei „Charlie Hebdo“ în care este batjocorită Sfânta Treime, ar fi fost mama lor, tatăl lor, sora sau fratele lor caricaturizați? Aspectele sunt infinit mai grave, întrucât este vorba de simbolurile unei întregi comunităţi religioase.

În aceste condiții este firesc să fim scandalizați de faptul că „fețele bisericești” moderniste şi ecumeniste au tras peste tot clopotele în semn de omagiu pentru desenatorii de la „Charlie Hebdo”? Ce să mai spunem despre afirmațiile marionetei Hollande, care a condamnat acest asasinat, fără să sufle un cuvinţel despre desenele complet nedemne ale publicației „Charlie Hebdo”, și care a îndemnat populația să se alăture manifestațiilor masonice care proclamau libertatea blasfemiei?

Duminică, 11 ianuarie, s-a sărbătorit în Franța „Duminica după Botezul Domnului“ (Începutul propovăduirii Domnului), adică manifestarea lui Dumnezeu în fața oamenilor și a Adevărului în fața întunericului. Aceste manifestații de la 11 ianuarie, care au reunit, pare-se, patru milioane de „oi neştiutoare” din această „turmă de dobitoace cu faţă umană” ce alcătuiesc marea masă de manevră, au reprezentat în acest context o sui generis anti-Bobotează, mărturia apostaziei publice a Franței, a susţinerii blasfemiei anticreştine prin pancarde și autocolante expuse peste tot, cu textul „Je suis Charlie”.

Este evident faptul că într-o țară civilizată, o fiţuică de două parale cum este publicația „Charlie Hebdo” ar fi fost interzisă fără drept de apel, iar desenatorii săi ar fi trebuit să dea socoteală în fața justiției.

Faptul că asasinii au omorât cu sânge rece o mare parte din echipa de la „Charlie Hebdo” este în mod incontestabil ceva reprobabil și condamnabil, dar în același timp trebuie să spunem că desenatorii de la „Charlie Hebdo”, prin caricaturile lor abjecte, pot fi în egală măsură numiți asasini și mai precis niște asasini ai sufletului şi ai conştiinţelor.

Unde este libertatea de exprimare, sintagmă atât de des vehiculată de către politicienii aserviți intereselor masoneriei?

Ni s-a vorbit până la saţietate, în mod insidios, despre libertatea de exprimare, repetândunise că „Charlie Hebdo” ar fi cea mai frumoasă emblemă a acestei libertăți. De cine ne batem joc aici? Această publicaţie de două parale, care militase pentru înăbuşirea oricărui patriotism şi a oricărui sentiment naţional în Franţa, care a refuzat întotdeauna libertatea de exprimare a unui punct de vedere diferit de cel proclamat oficial în domeniul istoriei, este de un conformism dintre cele mai năucitoare.

De altfel, nu este o întâmplare faptul că publicația „Libération”, aflată acum în proprietatea familiei Rothschild, este cea care a evidenţiat o solidaritate suspectă, dar pe deplin explicabilă față de redacția de la „Charlie Hebdo”, pe care a găzduit-o în sediul său. De altfel, aproape toate televiziunile şi posturile de radio s-au pus în serviciul lui „Charlie”, afișând o banderolă neagră pe ecran și necontenind să-i califice pe desenatorii uciși drept eroi și martiri ai libertății de exprimare.
 
Putem fi convinși că, dacă un atentat ar fi decimat în același mod redacția unei publicaţii critice la adresa guvernului, aceste canale mass-media ar fi tăcut chitic, nu ar fi făcut o întreaga mascaradă, precum cea pe care au făcut-o pentru „Charlie Hebdo”. Unii ar fi spus chiar în mod deschis că ziariştii de la acea publicaţie au căutat-o cu lumânarea! Ca o dovadă că „Charlie” era unul dintre organele jurnalistice cele mai infecte și cele mai demne de dispreț, conducerea acestui ziar l-a dat afară pe unul dintre oamenii săi de bază, și anume pe desenatorul Siné, în anul 2008, pentru că acesta și-a pus pur și simplu, la modul umoristic, unele întrebări cu privire la anunțul convertirii fiului lui Sarkozy la iudaism, ca urmare a logodirii acestuia cu moștenitoarea familiei Darty. Siné își terminase cronica cu următoarele cuvinte: „Băiatul ăsta o să ajungă mare!”.

Această frază a fost suficientă pentru ca directorul de la „Charlie Hebdo” de la vremea respectivă, pe numele său Philippe Val, să-l acuze pe Siné de antisemitism și să-l dea afară din colectivul de redacție. Mai mult decât atât, desenatorul Riss (care a fost rănit în evenimentele de pe 7 ianuarie) l-a dat în judecată pe Vincent Reynouard, care a folosit fără a cumpăra drepturile și a deturnat câteva dintre caricaturile de la „Charlie Hebdo” într-o altă publicație. În urma procesului, acuzatul a fost condamnat în mod definitiv să plătească 20.000 euro amendă și daune și totodată a fost condamnat la mai mulți ani de închisoare cu suspendare. Toate aceste elemente ne arată cât de mult ține acest ziar la libertatea de exprimare! De fapt, nu ține decât la libertatea sa de a murdări, de a defăima, de a împroșca în toate direcţiile cu noroi, de a injuria, de a blasfemia, de a distruge! Mass-media a scornit formula emoţionantă că este o nebunie să fii ucis pentru că te-ai servit de un desen și de un creion, însă, dincolo de faptul că desenele și cuvintele pot cu adevărat ucide, să ne amintim că, atunci când Iranul a organizat un concurs de desene și de caricaturi cu tema „Holocaustul”, conducătorii occidentali și întreaga mass-media şi-au pierdut simţul umorului, pe care-l invocă acum ca argument în favoarea „libertăţii de exprimare”. Reacția presei occidentale a fost o confirmare în plus a faptului că unele religii sunt mai presus decât altele în ochii ei, constituind, împreună cu avortul și homosexualitatea, care sunt promovate prin legi extraordinare, adevărate antireligii ale Occidentului decadent.

În ultima perioadă, ni se vorbește aproape fără încetare în presă despre libertate, însă cu cât ea este celebrată mai mult (dar numai cu numele), cu atât este ştrangulată mai tare în realitate. Este de fapt vorba despre instituirea echivalentului european al lui Patriot Act, o lege prin care, sub pretextul luptei împotriva terorismului, au fost drastic reduse libertățile cetățenilor nord-americani, o lege care totodată a permis toate ororile de la închisoarea Guantanamo.

Cei care refuză public versiunea oficială a atentatelor riscă să fie dați în judecată pentru difuzarea de știri false. În actualul cadru legislativ, jurnaliştii care vor lăsa să se înţeleagă prin articolele lor că desenatorii de la „Charlie Hebdo” au cules în mod tragic ceea ce au semănat riscă să fie dați în judecată pentru apologia terorismului.

Dieudonné (un comic francez, cu tatăl originar din Camerun și mama din Franța), care, la întoarcerea de la manifestația din 11 ianuarie, a scris pe pagina sa de Facebook „Mă simt Charlie Coulibaly”, a fost dat în judecată pentru acest joc de cuvinte satiric, fiind acuzat că face apologia terorismului, iar ministrul de interne a calificat formula lui ca fiind „o abjecție”. Faptul că acest comic a căutat să calmeze spiritele, explicând printr-o scrisoare ce anume a dorit să spună prin această afirmație (în ochii autorităților acest om este un „terorist al gândirii”, un fel de reprezentant al ramurii umoristice a grupării Al Qaeda) nu a fost suficient pentru a face să scadă tensiunea. Tuturor li se cere să râdă la caricaturile abjecte din „Charlie Hebdo”, însă figura serioasă a prim-ministrului Valls și amenințările pe care el le face la adresa celor care nu se aliniază la şablonul unic de gândire al lui Big Brother îi face să le piară orice chef de glumă.

Autoritățile franceze au mult de furcă în strădania lor de a-i reduce la tăcere pe tinerii mahomedani, care sunt deja adesea ireverențioși față de miturile republicii masonice franceze.

În multe instituții școlare, minutul de reculegere impus în mod oficial (care este un gest mai degrabă formal, un substitut pentru rugăciunea realizată în tăcere) a fost unul soldat cu multe incidente, iar unii dintre profesori au trebuit chiar să renunțe la acest moment de reculegere din cauza reacțiilor vehemente de protest ale elevilor.

Într-o școală elementară din SeineSaint-Denis, nu mai puțin de 80% dintre elevii unei clase au refuzat să se conformeze acestui ritual laic forţat. Un elev de la o școală din cel de-al 13-lea arondisment din Paris a interpelat-o pe profesoara de franceză în felul următor: „Doamna profesoară, se poate să nu particip la momentul de reculegere? Nu vreau să mă reculeg pentru astfel de oameni”. Un alt elev a spus: „Au căutat-o cu lumânarea, au cules ce-au semănat și aceasta pentru că i-au provocat pe musulmani”. „Mie mama mi-a zis că au căutat-o cu lumânarea”, i-a spus profesoarei sale un elev mahomedan.

Citiți a doua parte a acestui articol


Citiți și:
Enigmele atentatului terorist asupra publicației Charlie Hebdo. Răzbunare sau conspirație?
De ce nu sunt deloc (cu) Charlie
 


yogaesoteric
12 august 2015


Articole publicate recent

> 16 DecembrieCulisele însângerate ale Kremlinului

> 15 DecembrieAscensiunea la putere a lui Hitler nu a fost o întâmplare, el a fost finanțat de către Federal Reserve și Bank of England

> 14 DecembrieOperațiunea Popeye – un program de modificare a vremii în timpul Războiului din Vietnam realizat de armata SUA și CIA

> 14 DecembrieSă fie acesta primul pas către independenţa inteligenţei artificiale? Un nou program al Google creează la rândul lui inteligenţe artificiale

> 13 DecembrieTeorie şocantă a unui fizician din Iași: «Cutremurele din România sunt induse artificial»

> 11 DecembrieGoogle operează discriminări «pozitive» în favoarea LGBT. Faceți următorul experiment: dați căutări pe google cu cuvintele…

> 11 DecembrieStupefiant: În Turcia, jihadul va fi predat în şcoală!!!

> 11 DecembrieMemoriile Generalului Iulian Vlad: Brucan a fost şi agent MOSSAD. Ceauşescu n-a vrut să-l arestăm

> 10 DecembrieProtest puternic în Grecia împotriva cardurilor, sionismului şi a construirii primei moschei oficiale în Atena

> 9 DecembrieAbuzul credinţei: bătăi şi torturi sexuale în orfelinatele Bisericii

> 6 DecembrieExistă tortură în secolul XXI!!!

> 5 DecembrieOmul insignifiant din corporație

> 5 DecembrieLinșată de BBC pentru că a apărut în Parlamentul britanic, în Miercurea Cenușii, cu o cruce pe frunte

> 4 Decembrie5 lucruri cu adevărat teribile înfăptuite de CIA în ultimii 70 de ani

> 3 DecembrieGheorghe Piperea: «Binomul și Ochiul Atoatevăzător»

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga