Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Câteva aspecte surprinzătoare referitoare la dedesubturile politice tenebroase ale atacului armat asupra redacției «Charlie Hebdo» (2)


Redactarea finală a textului a fost realizată de profesor yoga Gregorian Bivolaru.

Citiți prima parte a articolului

Pentru guvernanții vizibili și invizibili, libertatea de exprimare înseamnă, de fapt, politica evidentă a „pumnului în gură”

Aşa-zişii apărători ardenți ai libertății de exprimare care s-au manifestat cel mai zgomotos pe 7 ianuarie, după atacul armat de la sediul Charlie Hebdo, s-au dovedit ulterior a fi plini de fățărnicie, iar intenţiile lor ascunse au devenit transparente datorită limbajului cu dublu sens folosit de ei, chiar dacă ele erau ascunse în spatele unor cuvinte frumoase.



Un astfel de atentat provoacă întotdeauna indignare şi protest. „Societatea civilă” a fost impresionată, emoționată, revoltată, a condamnat asasinii și a clamat nevoia de pedeapsă. Națiunea franceză a fost mobilizată, înregimentată pentru a-și proclama adeziunea la libertatea fundamentală, indivizibilă şi absolută de a bălăcări după bunul plac orice individ şi orice grup religios.

Ce se petrece, însă, atunci cu adevărata libertate de exprimare şi cu libertatea religioasă a celor care cred sincer în Dumnezeu, a celor care îmbrăţişează o cale spirituală? Dar cu libertatea de exprimare a celor care sunt şi la ora actuală prigoniţi pentru simplul fapt că îndrăznesc să aibă altă opinie decât cea oficială? Ce fel de libertate este aceea ce le este acordată cetăţenilor de conducătorii unor state care îşi manipulează şi îşi mint fără încetare supuşii prin intermediul mijloacelor de dezinformare în masă? Ce ne facem cu această democraţie demagogică, dacă dincolo de declaraţiile de intenţii, reprezentanţii ei persecută imediat un umorist precum Dieudonné M'Bala M'Bala pentru că a îndrăznit să... satirizeze fiţuica aşa-zis satirică Charlie Hebdo? Halal democraţie şi halal libertate de exprimare este aceea care permite doar repetarea papagalicească a opiniilor promovate de la guvern... şi care târăşte prin tribunale pe oricine îndrăzneşte să ridice glasul pe o altă tonalitate decât aceea a „corectitudinii politice”! Ce societate democratică este aceea în care adevărul este stabilit prin convenţie, în loc să se facă întotdeauna convenţie prin adevăr?

Ce emoționant este să-i auzim pe diferiţi moderatori ai unor emisiuni TV, care mai de care mai democraţi, care se perindă prin faţa camerelor de luat vederi agitându se demagogic pentru „dreptul imprescriptibil al cetăţenilor de a-şi apăra opiniile chiar și atunci când acestea nu sunt conforme cu sistemul”!

Singura problemă este că aproape toţi aceşti democraţi de ocazie sar ca arşi atunci când cineva îndrăzneşte să şi exercite cu adevărat libertatea de expresie şi să se opună cu adevărat regimului tiranic al căpeteniilor Uniunii Europene. În acest caz, pseudo apărătorii libertăţii de exprimare îi stigmatizează imediat pe opozanţii regimului ca fiind extremişti, fascişti, naţionalişti, terorişti etc. şi libertatea de exprimare trâmbiţată anterior devine doar libertatea autorităţii pretins democratice de a pune pumnul în gură oricui nu vorbeşte cum se cade, adicătelea corect politic.

Ca orice libertate, libertatea de gândire și de exprimare trebuie să fie garantată și limitată de lege. Libertatea de exprimare nu poate încălca alte libertăţi şi drepturi şi nu poate fi în niciun caz libertatea de a batjocori, libertatea de a spurca, de a înjura, de a defăima, de a incita la ură ori la negarea demnității umane. Această libertate implică dreptul de a nu fi de acord cu orice spun guvernanţii, dreptul de a da o replică, dreptul de a respinge un aşa-zis adevăr prestabilit și mai ales dreptul de a reacţiona în limitele legii pentru apărare.

În mod straniu, mulți dintre cei care se grăbesc să apere teoretic această libertate de exprimare fără limite, în practică le-o refuză celor care nu le împărtășesc ideile. Francezii pot verifica o dată în plus aceasta în cazul vociferărilor întregii intelligenţii de stânga împotriva lui Eric Zemmour (un opozant vehement al politicii actuale a guvernului francez, care nu este de acord cu pseudo căsătoriile homosexuale, printre altele).



Mai stupefiantă încă, și chiar abjectă, este poziția celor care solicită pentru producerea şi comercializarea dejecţiilor lor intelectuale un fel de drept absolut, ba chiar un soi de imunitate împotriva oricărui fel de dezacord față de mizeriile produse în public, împotriva oricărei replici în presă. În mod stupefiant, acest gen de indivizi organizează manifestații de masă și totodată contestă dreptul celor care nu sunt de acord cu ei de a face apel la justiţie prin procedurile legal prevăzute. Ce este, de fapt, această libertate de exprimare dacă, fiind în perfectă contradicție cu exaltarea principiului său, ea exclude dreptul de a protesta și de a reacționa împotriva provocărilor de genul celor lansate de Charlie Hebdo, împotriva exprimărilor sale pline de batjocură, de dispreț și mult prea adesea de ură? Cum se poate ca, în numele libertăţii de exprimare, să li se interzică oamenilor dreptul de a categorisi drept dezgustătoare multe dintre producțiile lor scandaloase și pornografice?

Ar trebui ca astăzi, toţi cei care „nu sunt Charlie”, sub imperiul emoțiilor, al dramei și al doliilor, să uite incitările acestei fiţuici de scandal care slăvește cântăreții de rap ce instigă la viol și la crimă? Ar trebui ca toată lumea să uite violența tuturor articolelor anticreștine și să rânjească la fel de grosier ca redactorii şi caricaturiştii publicaţiei?

Desenatorii și angajații de la Charlie Hebdo sunt, din păcate, morți acum, și, tot din păcate, au murit și polițiștii care i-au apărat și despre care, în această publicație, populația era sfătuită să-i trateze cu „kalașnicovul”.

Nu există un ignorant mai mare decât cel care crede că le știe pe toate, cu toate că în realitate nu știe mai nimic. În mod semnificativ pentru spălarea pe creier care se aplică zi de zi publicului neştiutor, un formator de opinie precum emblematicul profesor de filosofie mundană Michel Onfray a afirmat în Le Point din 10 ianuarie 2015: „Charlie Hebdo este, împreună cu Siné-Hebdo şi cu Canard Enchaîné, onoarea presei, întrucât un ziar satiric nu menajează pe nimeni și nimic. Cu atât mai bine. Aceste publicaţii subzistă prin fidelitatea cititorilor lor. Fără publicitate. Nu au niciun bogătaș ce trebuie menajat, niciun acționar de flatat, niciun proprietar miliardar de satisfăcut. De asemenea, redactorii lor nu se subordonează niciunui partid, niciunei școli, niciunei biserici: în sens etimologic, ei sunt doar niște libertarieni (libertarianism – liberalism politic și economic integral, care presupune maximizarea dreptului individului și minimizarea rolului statului, n.red.).” Cum pot fi scrise atât de multe minciuni în atât de puține cuvinte? Întrucât, întocmai ca și mega industria hollywoodiană a imaginarului, Charlie Hebdo nu produce un simplu „divertisment”, ci bani grei și ideologie. Este vorba de o mașinărie mai mult decât comercială, de un vector de propagandă virulentă, distructivă orientat împotriva civilizației europene tradiţionale şi creștine.

Adevărul este că la Charlie nu se râdea în mod egal de cele trei religii monoteiste. Religia catolică și islamul erau țintele privilegiate pentru acești așa-zişi caricaturiști… Și, de bună seamă, scopul lor nu era acela de a-i face pe cititori „să râdă bucuroși”. Un amuzament scabros, de prost gust de care ar trebui să se rușineze domnii de teapa lui Michel Onfray…, doar dacă cei ca el nu vorbesc, cumva, complet anapoda, fără a fi în cunoștință de cauză, ori vorbesc doar pentru a fi în „acord” cu restul lumii.

Desenatorii de la Charlie nu spuneau nimic din ceea ce „corectitudinea politică” a mass-media caută din răsputeri să interzică. Acești redactori erau doar expresia încarnată a pseudo corectitudinii care nu încetează să ucidă și să distrugă adevărul şi educaţia morală, începând prin această mistificare ce este numită „libertate de exprimare”, libertate care, după cum putem observa, este în mod evident valabilă pentru cei care au banii şi puterea la dispoziţie, dar nu și pentru alții.

Ce să credem, până la urmă, despre aceste aşa-zise „atentate ale teroriştilor musulmani“?

La modul general vorbind, în acest moment se confruntă două teze: pe de o parte, teza oficială, în care se consideră că este vorba despre atentate islamiste și că nu este necesar să căutăm mai departe, și, pe de altă parte, teza neoficială, ai cărei adepți își pun întrebări cu privire la multiplele elemente neverosimile sau chiar aberante ale versiunii oficiale. Adepții acestei teze se întreabă dacă nu este cumva vorba despre o operațiune sub acoperire orchestrată de către serviciile secrete americane ori israeliene. Este, de altfel, cât se poate de simplu pentru acești profesioniști să manipuleze islamiștii ori chiar să îi pună să acționeze în acest mod pe unii agenți care trec drept islamiști, fără ca totuși să fie cu adevărat așa.



La urma urmei, filmarea care ni-l înfățișează pe „Syrian hero boy”, în care apare un tânăr sirian ce trage cu pușca pentru a salva o fetiță, filmare făcută de realizatorul norvegian Lars Klevberg, este, în opinia BBC, un fals filmat în mai 2014 în Malta, cu actori profesioniști! Pus pe YouTube pe 10 noiembrie, clipul a adunat nu mai puțin de 6 milioane de vizionări..., înainte ca adevărul să iasă la iveală. Americanii sunt cei mai mari experți în materie de trucaje, montaje și intoxicări mediatice.

În aceeași ordine de idei, pe 10 iunie 2012, Rețeaua Voltaire (mișcare pentru „promovarea Libertății și a Secularismului, pentru emanciparea individului aflat în război cu dogmele și cu imperialismul“) denunța pregătirea unei vaste operațiuni de piratare a televiziunii naționale siriene, o intoxicare masivă la scara unei colectivități naționale, care trebuia să fie lansată câteva zile mai târziu.

Thierry Meyssan (un binecunoscut jurnalist de investigații, care a demascat și minciunile de la 11 septembrie 2001) afirmă: „Sirienii n-ar fi trebuit să vadă în acea zi pe canalele publice decât documentare realizate în studio în care se înfățișau masacre imputate guvernului, manifestări populare, miniștri și generali care își dădeau demisia, președintele El-Assad fugind, rebelii adunându-se în centrele orașelor și un nou guvern instalându se la palatul prezidențial. Aceste imagini de ficțiune trebuiau combinate cu imagini de sinteză și cu secvențe filmate în vaste studiouri instalate în Arabia Saudită și nu numai, studiouri în care fuseseră deja reconstituite cele două palate prezidențiale siriene și principalele piețe din Damasc, Alep și Homs. Fiecare canal care emitea prin satelit și care era implicat în această operațiune (Al-Arabiya, Al-Jazeera, BBC, CNN, Fox News, France 24, Future TV, MTV) trebuia să preia reciproc informațiile mincinoase deja difuzate pentru a le face definitiv credibile în ochii telespectatorilor.

Un procedeu similar a fost folosit în 2002 de către CIA prin colaborarea a cinci canale de televiziune sud-americane (
Televen, Globvision, Meridiano, Vale TV și CMT) pentru acreditarea ideii că, în urma unor manifestații stradale foarte puternice, președintele Venezuelei de la data respectivă, Hugo Chavez, a demisionat…, în vreme ce el fusese în realitate victima unei lovituri de stat militare!

Un ultim exemplu: în 2011, NATO a comandat realizarea în studio și difuzarea de către
Al-Jazeera și Al-Arabiya a unor imagini ale rebelilor libieni ce intrau în piața centrală a capitalei, în vreme ce de fapt aceștia erau încă departe de oraș, astfel încât locuitorii, convinși că războiul fusese pierdut, să înceteze orice formă de rezistență. Concluzia: de acum înainte, mass-media nu se mai mulțumește să susțină războiul, ci face războiul!

Aceste exemple dovedesc, de bună seamă, că mijloacele tehnice necesare creării unor știri false de anvergură internațională există de cel puțin patru decenii și că ele pot fi folosite în caz de nevoie…, atunci când necesitatea bolnavă a manipulatorilor o impune. Să ne amintim de un film de referință: „Wag the Dog” (care a rulat la noi sub titlul „Înscenarea”) al lui Barry Levison a cărui apariție în 1997 a precedat, cu câteva luni, războiul din Kosovo...

O sinucidere stranie care ne dă de gândit



Helric Fredou, în vârstă de 45 de ani, comisar la Serviciul Regional al Poliţiei Judiciare din Limoges, s-a sinucis cu arma din dotare, în biroul său. Era director adjunct al SRPJ din anul 2012. Tatăl său era un fost poliţist, iar mama sa fusese cadru medical la serviciul de urgenţe din cadrul Spitalului Universitar din Limoges (CHU Limoges). Era celibatar şi nu avea copii. Comisarul Fredou, ca toţi agenţii de la SRPJ, lucra încă de dimineaţă la cazul atacului armat de la sediul Charlie Hebdo. Anchetase familia uneia dintre victime. S-a sinucis înainte de a înmâna raportul stabilit. A fost găsit mort, împuşcat în cap în noaptea de 10 spre 11 ianuarie. Acest eveniment a fost imediat clasat ca fiind sinucidere, fără a se mai face alte cercetări.

Aspecte şocante, neverosimile şi adeseori incoerente ale versiunii oficiale

Cartea de identitate a unuia dintre fraţii Kouachi, în mod „miraculos” găsită pe scaunul maşinii abandonate, aminteşte, într-un mod straniu, de paşapoartele teroriştilor din cazul Turnurilor Gemene, paşapoarte găsite intacte tocmai în mijlocul unor mormane de plumb topit în ruinele fumegânde. Acest argument ne permite să manifestăm reticenţe reale faţă de versiunea oficială.

Un terorist nu se plimbă cu buletinul în buzunar şi nici nu îl uită pe unde umblă. Din clipul video care surprinde uciderea poliţistului se vede (după mişcările sigure şi precise ale ucigaşilor) că aceştia erau nişte profesionişti bine antrenaţi. Ori aceasta contrastează cu afirmaţia că ei ar fi uitat în maşina părăsită un document de identitate. Se ridică întrebarea: aparţinea într-adevăr documentul cu pricina „teroristului” incriminat, sau nu?

Un alt element care dă de gândit este faptul că cei doi „terorişti” se comportau de parcă ar fi cunoscut perfect locul şi ora conferinţei de la redacţia Charlie Hebdo, dar nu ar fi cunoscut adresa exactă (greşesc numărul şi după aceea, etajul). De asemenea, urmăriţi fiind, ei i-au permis persoanei de la care au furat maşina să dea drumul câinelui care se afla pe bancheta din spate, nu au purtat cagulă în faţa angajatului de la staţia de benzină şi în faţa femeii căreia i-au furat maşina şi nici nu i-au ucis pe toţi aceşti oameni, ceea ce le-a permis acestora să sune mai apoi la poliţie. În plus, cei doi fraţi l-au eliberat pe angajatul de la tipografia în care s-au refugiat, aspect care este complet de neînţeles, întrucât în felul acesta se puneau în mod evident în pericol şi îşi interziceau singuri orice posibilitate de a fugi. Aspect încă şi mai curios, în momentul în care un jurnalist de la BFM TV a sunat la tipografia în care s-au ascuns, unul dintre fraţi a răspuns foarte calm şi a explicat cine îi finanţează şi cărei grupări îi aparţin (Al Qaeda Yemen).

Concluzia celor care au analizat cu imparţialitate cazul este că misiunea acestui comando nu are nicio legătură cu ideologia jihadului.



De fapt, membrii sau simpatizanţii Frăţiei musulmane, ai organizaţiei Al Qaeda sau ai Statului Islamic nu s-ar fi mulțumit să-i ucidă pe desenatorii atei. Ei ar fi distrus mai întâi arhivele ziarului, sub ochii membrilor redacției, după modelul a ceea ce au făcut în toate acțiunile lor din Maghreb și din Orientul Apropiat. Pentru jihadişti, prima datorie este aceea de a distruge obiectele care, în opinia lor, Îl ofensează pe Dumnezeu și apoi de a-i pedepsi pe „dușmanii lui Dumnezeu”.

De asemenea, ei nu ar fi fugit imediat, ferindu-se de poliție fără să și termine misiunea. Ei ar fi terminat, dimpotrivă, ceea ce aveau de făcut, chiar dacă ar fi trebuit să moară la fața locului. De altfel, înregistrările video și unele mărturii evidenţiază faptul că atacatorii erau niște profesioniști, căci mânuiau cu măiestrie armele. Nu erau îmbrăcați ca niște terorişti jihadiști, ci ca niște membri ai unui comando militar.

Modul în care l-au executat la sol pe un polițist rănit, care de altfel nu reprezenta niciun pericol pentru ei, atestă faptul că misiunea lor nu era deloc aceea de a-l „răzbuna pe Mahomed” pentru umorul infect al celor de la Charlie Hebdo.

Jihadiști sau mercenari?

Mai mult decât atât, președintele unei asociații de foști luptători americani, pe numele său Gordon Duff, merge până la a vorbi de „Paris False Flag Attack” (Atacul de la Paris ca operaţiune sub acoperire), afirmând că filmul asasinării polițistului în plină stradă este un fals grosolan, o făcătură, și că atacul ar fi „o operațiune sub acoperire, de tip false flag”! Acest false flag este în cazul de față cârpa neagră găsită împreună cu cartea de identitate a unuia dintre asasini în cel de al doilea vehicul furat…, dovadă de care nu se va vorbi decât mult mai târziu, și anume la cel puțin două zile după consumarea evenimentelor. Respectivul drapel ar fi trebuit, logic vorbind, să fie așezat sau abandonat la locul faptei. Ce terorişti ciudați, care nu mor și nici nu sunt omorâți la fața locului și care nici nu-și folosesc cocktail-urile Molotov pentru a aprinde maţele diavolului!



După cum am afirmat mai sus, acest modus operandi nu se asortează cu ceea ce ştim despre shahid (atacatori sinucigaşi) și cu ceea ce ni se spune în fiecare zi, de fiecare dată când explodează o bombă la Damasc, în Yemen sau în Punjab, ori în acea școală din Peshawar, unde, pe 17 decembrie 2014, 141 de copii și adulți și-au găsit moartea. De fiecare dată, atacatorii mor la fața locului, sacrificându-se printr-un act ce constituie o mărturie de credință. Să credem oare că cei doi frați Kouachi erau niște extremişti rataţi?! Nu au cruțat-o ei, oare, pe desenatoarea Coco, cea care le-a deschis, forțată fiind, ușa blindată a redacţiei? Nu i-au înapoiat ei câinele proprietarului mașinii Renault Clio furate în zona Porte de Pantin, şi nu l-au eliberat ei pe angajatul de la tipografia din Dammartin-en-Göele, unde se ascunseseră? Aceste fapte trebuie, totuși, scoase în evidență și analizate, dacă dorim să avem asupra evenimentelor o viziune mai verosimilă şi mai nuanțată, și nu doar una în alb negru, pusă la dispoziție de organele așa-zis competente, care slujesc, din câte se pare, unor cercuri subversive de care cei de la guvernare nu sunt străini.

Alte elemente neverosimile ale versiunii oficiale....

Experții americani, pricepuți în analiza manipulărilor și a comploturilor, care constituie de altfel partea esențială, dar ascunsă, a vieții publice din Statele Unite, au analizat cu maximă atenție secvența în care un polițist este ucis în plină stradă, mai precis pe bulevardul Richard Lenoir, după cum ne spune Wikipedia. Deși este vorba despre un bulevard, în videoclip vedem o stradă strâmtă, goală; pe înregistrare mai vedem mașina ucigașilor, lăsată acolo cu portierele deschise, în mijlocul străzii, fără să blocheze nicio altă mașină. Iarăși, ne dau de gândit zgomotul armelor de asalt și urmele gloanțelor pe care le vedem pe un zid și care nu au calibrul anunțat în mass media. Specialiștii în balistică subliniază în mod deosebit jetul de praf degajat de proiectilul care lovește asfaltul, exact lângă capul polițistului, al cărui cap nu explodează în urma impactului, spre deosebire de capul lui John Kennedy (preşedintele american asasinat de către CIA în anul 1963), și nici nu lasă niciun fel de urmă de sânge pe trotuar. Astfel de observaţii au darul de a ridica mari semne de întrebare, atâta vreme cât nu sunt contrazise într-un mod cu adevărat pertinent.

Alți analiști remarcă faptul că videoclipul, filmat în high definition, este produsul unui profesionist a cărui mână nu tremură și căruia nu-i este frică să nu intre în cătarea puştii asasinilor. Alții au observat că oglinzile retrovizoare ale mașinii negre Citroën C3 sunt argintii la locul crimei, însă ele își schimbă în mod uluitor culoarea, devenind negre atunci când vehiculul este găsit pe strada Meaux la numărul 45. La această observație, s-a răspuns că acesta este un efect optic datorat unghiului sub care cade lumina, or fiecare dintre noi poate verifica, pe filmările netrunchiate, încă accesibile pe internet, că, atunci când ucigașii au închis ușile mașinii, oglinzile au rămas în continuare argintii, în vreme ce unghiul de reflexie al razelor luminoase s-a modificat în mod radical..., și că atunci când mașina este găsită abandonată, aceleași oglinzi sunt, de data aceasta, negre! Nu vom discuta la infinit cu privire la aceste incoerențe inexplicabile și nelămurite, după cum nici nu vom putea să tragem concluzii definitive. Întreaga situație este prea stranie pentru a fi cu totul adevărată și pentru a nu fi fost „aranjată” într-un studio...

Cine a avut și cine are în realitate de câștigat de pe urma acestui atac criminal?

Odată trecut primul moment de șoc, întrebările încep să apară şi să curgă. Cui şi la ce anume îi putea servi acest masacru? De bună seamă, nu musulmanilor, a căror copleșitoare majoritate nu se poate plânge de ospitalitatea Franței. De asemenea, nici francezilor „pur sânge”, a căror așa-zisă xenofobie este, la urma urmei, mai mult mediatică. Dar atunci cui?



Cele mai multe opinii converg în direcția unui beneficiar foarte des întâlnit în astfel de situații, pe care îl putem numi în mod generic „Big Brother”, sau guvernul francmasonic din umbră, care este versat în producerea a tot felul de conflicte din care are de câștigat, iar apoi are şi motive așa-zis întemeiate să înăsprească măsurile represive de control asupra populației.

Reacția opiniei publice din întreaga lume arată totuși că lecția pseudo-atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 nu a fost predată doar unor repetenți. Din ce în ce mai mulți oameni din întreaga lume, inclusiv politicieni, au început să arate cu degetul către serviciile secrete americane și israeliene, indicând prin aceasta că ele s-ar afla în spatele atacurilor de la redacția Charlie Hebdo și de la magazinul evreiesc din Paris.

Într-un articol publicat în cotidianul rus Komsomolskaya Pravda, citat de CNS News, colonelul Alexander Jilin se întreabă dacă nu cumva americanii sunt cei care au pus la cale sângeroasele atacuri din capitala Franței. Colonelul își bazează teoria pe diferendele care au apărut între Statele Unite și Uniunea Europeană privind sancțiunile împotriva Rusiei, după criza ucraineană. Autorul, care conduce o organizație numită „Centrul de Studiu al Problemelor Aplicate din Moscova“ scrie că, imediat după ce președintele francez François Hollande a afirmat pe 5 ianuarie că sancțiunile asupra Rusiei ar trebui să înceteze, el, Jilin, ar fi prezis că Franța va fi victima unor atacuri teroriste.

Întrebat fiind cine a avut mai mult de profitat de pe urma atacurilor de la Paris, economistul rus Mihail Kazin, directorul firmei de consultanță Neoconomics, a afirmat într-un interviu care a apărut în același cotidian: „În elita americană se află mai multe grupuri, fiecare dintre ele având capacitatea de a organiza asemenea atacuri”.

Giulietto Chiesa, jurnalist și om politic italian, membru în Parlamentul European în perioada 2004-2009, a acuzat Occidentul și SUA că s-ar afla în spatele atentatelor din Franța. Invitat la o emisiune transmisă în direct de postul de televiziune italiană LA7, Chiesa a făcut o serie de declarații incendiare: SUA și o parte din ţările Occidentale „au creat terorismul islamic” care acum „s-a dezlănţuit – cu acordul lor tacit – asupra Europei”; serviciile secrete din Arabia Saudită, Turcia şi Qatar sunt „filiale ale CIA”, care finanţează cu „milioane şi miliarde de dolari din impozite o armată de 50.000 de terorişti”. Jurnalistul italian mai afirmă și că serviciile secrete ale țărilor europene sunt subordonate CIA, și tocmai de aceea Franța a fost în imposibilitatea de a se apăra.



Și președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, acuză Occidentul de complicitate la atacurile teroriste de la Charlie Hebdo. El afirmă că Vestul face jocuri periculoase cu lumea islamică, adăugând că: „Evenimentele au urmat un scenariu scris dinainte și ar trebui să fim conștienți că este vorba de un complot împotriva lumii islamice. […] Cetățenii francezi săvârșesc masacre, iar islamicii plătesc prețul“. Președintele turc a afirmat că serviciile secrete franceze au știut de atacuri înainte ca acestea să se producă și le-a acuzat de complicitate, menționând că cei doi acuzați fuseseră de curând eliberați din închisoare și, conform protocolului, se aflau sub supravegherea serviciilor secrete. „Eșecul“ acestora ne reamintește de „eșecul“ CIA-ului în fatidica zi de 11 septembrie 2001. Stranie coincidență, nu-i așa?

(va urma)


Citiți și:
Rolul CIA şi al MOSSAD în atacurile teroriste din 11 septembrie
Atacurile de la Charlie Hebdo - pretext pentru noi legi de supraveghere a populaţiei



yogaesoteric
13 august 2015






Articole publicate recent

> 16 DecembrieCulisele însângerate ale Kremlinului

> 15 DecembrieAscensiunea la putere a lui Hitler nu a fost o întâmplare, el a fost finanțat de către Federal Reserve și Bank of England

> 14 DecembrieOperațiunea Popeye – un program de modificare a vremii în timpul Războiului din Vietnam realizat de armata SUA și CIA

> 14 DecembrieSă fie acesta primul pas către independenţa inteligenţei artificiale? Un nou program al Google creează la rândul lui inteligenţe artificiale

> 13 DecembrieTeorie şocantă a unui fizician din Iași: «Cutremurele din România sunt induse artificial»

> 11 DecembrieGoogle operează discriminări «pozitive» în favoarea LGBT. Faceți următorul experiment: dați căutări pe google cu cuvintele…

> 11 DecembrieStupefiant: În Turcia, jihadul va fi predat în şcoală!!!

> 11 DecembrieMemoriile Generalului Iulian Vlad: Brucan a fost şi agent MOSSAD. Ceauşescu n-a vrut să-l arestăm

> 10 DecembrieProtest puternic în Grecia împotriva cardurilor, sionismului şi a construirii primei moschei oficiale în Atena

> 9 DecembrieAbuzul credinţei: bătăi şi torturi sexuale în orfelinatele Bisericii

> 6 DecembrieExistă tortură în secolul XXI!!!

> 5 DecembrieOmul insignifiant din corporație

> 5 DecembrieLinșată de BBC pentru că a apărut în Parlamentul britanic, în Miercurea Cenușii, cu o cruce pe frunte

> 4 Decembrie5 lucruri cu adevărat teribile înfăptuite de CIA în ultimii 70 de ani

> 3 DecembrieGheorghe Piperea: «Binomul și Ochiul Atoatevăzător»

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga