Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Știința față în față cu universul – «Lentila timpului» și fenomene misterioase care apar în diferite locuri de pe glob


Spațiul și timpul, care definesc coordonatele realității fizice în care trăim, au în mod obișnuit o structură uniformă, pe care avem senzația că o cunoaștem prea bine fiecare dintre noi. Simțurile ne oferă percepții concrete, pe care le considerăm cât se poate de reale, prin intermediul cărora ne integrăm în mediul înconjurător. Totul pare să fie obiectiv, definit legic, într-un anume sens liniar. Una dintre fantasmele omului, evocată mai ales în literatura științifico-fantastică, a fost aceea de a se elibera de barierele limitatoare ale spațiului și timpului – deplasarea instantanee în orice punct, fie el spațial sau temporal, sau măcar posibilitatea de a se face nevăzut.

În anul 2012, cercetători de la Universitatea Cornell din Statele Unite au făcut să devină realitate această fantasmă, la o scară minusculă. Ei au reușit nu doar să ascundă existența unui scurt eveniment – deplasarea unei raze de lumină de la un punct la altul – dar au ascuns chiar și faptul că evenimentul a fost ascuns.

Studiul publicat în revista Nature, în ianuarie 2012, a trezit un viu interes în comunitatea științifică și deopotrivă a aprins imaginația oamenilor, nu doar a celor pasionați de fizică sau de science-fiction. Cercetătorii au reuşit să facă să dispară granița între o aşa-zisă fantasmă literară şi au făcut ca un astfel de fenomen să devină o realitate concretă.

Unul dintre conducătorii studiului a fost profesorul Moti Friedman, în vârstă de 35 de ani, inginer specialist în fizica electronică. A reuşit pentru prima dată să obțină rezultate în direcția invizibilității la Universitatea Cornell, unde se afla în calitate de post-doctorand, iar acum își continuă cercetările în noul său laborator de la Universitatea Bar-Ilan din Israel.

Moti Friedman a reușit să manipuleze lumina astfel încât să creeze o „gaură în timp” care să ascundă un scurt eveniment – deplasarea unei razei de lumină de la un punct la altul –, fenomen cunoscut drept camuflare temporală. Evenimentele care au loc în acest interval nu pot fi observate. Vederea apare când razele de lumină care au interacționat cu un obiect sau fenomen ajung la retină, generând semnale ce sunt apoi transmise către creier.

Pentru a obține o camuflare spațială, modificăm traiectoria luminii astfel încât să ocolească obiectul în loc să îl lovească”, spune Friedman. „Dar aceasta nu este suficient. Trebuie să refacem traiectoria inițială a razelor, pentru a reuși camuflarea… În ceea ce privește timpul, este același lucru. Când deschid o «gaură» în timp, împing o parte a luminii înainte și cealaltă parte înapoi în timp, iar apoi închid această «gaură» formată”, explică el.


Pentru a obține breșa în timp, echipa de cercetători a utilizat ceea ce ei numesc nişte sui generis „lentile temporale”, dispozitive bazate pe o fibră optică specială, de ultimă oră. Lentilele temporale permit influențarea vitezei de propagare a unei raze de lumină, printr-o interacțiune specifică cu o altă rază. Cu alte cuvinte, aceste lentile permit concentrarea unui semnal specific pe axa vectorului tainic al timpului.

Mai întâi, cercetătorii au trimis un fascilul de lumină „probă” printr-o fibră optică, iar apoi au introdus raze adiționale printr-o lentilă a timpului pentru a împărți „fasciculul probă” în două componente. Acestea au fost apoi direcționate printr-o fibră optică specială prin care se deplasau cu viteze diferite – lungimile de undă mai scurte au fost accelerate, în timp ce lungimile de undă mai lungi au fost în simultaneitate încetinite, prin aceasta deschizându-se o „gaură” în fascicul. În această breșă temporală, un eveniment poate să se producă fără ca fasciculul de lumină să interacționeze cu el și implicit să îl detecteze. Un anumit dispozitiv ce implică o funcţionare opusă a permis apoi să se recreeze semnalul original şi astfel a făcut să apară un sui generis fenomen că nimic nu a ajuns să se petreacă între emiţător şi captor.

Gaura obținută astfel este în același timp spațială și temporală, având o mărime de aproximativ 1,5 cm și o durată de 50 de picosecunde. O picosecundă reprezintă o trilionime de secundă, sau 1000 de nanosecunde – un interval de timp mult mai scurt decât o clipire din ochi. Fibra optică folosită în experiment este mai fină decât un fir de păr.

Când ai de-a face cu lucruri care se mișcă cu viteza luminii, timpul și spațiul sunt conectate”, explică Friedman. „De exemplu, când aprinzi o lanternă, fasciculul de raze se lărgește pe măsură ce te depărtezi de lanternă. Același lucru se petrece și cu timpul… în principal pentru că ecuațiile care descriu deplasarea luminii prin spațiu sunt complet identice cu cele care descriu transfomările luminii în timp.” Aceasta înseamă că așa cum ceva poate fi ascuns în spațiu, poate fi ascuns și în timp.

Acum, în noul său laborator de la Universitatea Bar-Ilan, Moti Friedman speră să crească atât durata intervalului, de 10.000 de ori, cât și diametrul găurii în spațiu.

Teoria camuflării (cloaking) a făcut progrese considerabile în ultima decadă, în parte datorită dezvoltării de noi materiale optice care permit teoriilor să fie testate. În anul 2006, profesorul Ulf Leonard de la Institutul Weizmann surprindea lumea științifică cu un articol în care descria cum o rază de lumină poate fi împărțită în două și apoi curbată, astfel încât partea din față și cea din spate să se deplaseze în semicercuri mai degrabă decât într-o linie dreaptă. În felul acesta apare o gaură circulară în spațiu unde un eveniment poate să se producă fără să fie detectat.

Friedman (foto) s-a concentrat pe crearea unei găuri în timp, dar principiul este similar. Visul său este să obțină camuflare temporală și spațială în același timp. Până acum, spune Friedman, camuflarea spațială a fost obținută doar cu raze cu lungimi de undă foarte mari, ca undele radio sau microundele; nimeni nu a reușit încă să o facă cu lumina vizibilă. Camuflarea temporală, spre deosebire, funcționează chiar și la lungimi de undă de un million de ori mai scurte, de ordinul nanometrilor.

Astfel de cercetări sunt desigur la început dar, aşa cum ne putem da seama cu uşurinţă, dacă s-a ajuns să se formeze o astfel de gaură de numai 1,5 cm, este cu putinţă să se ajungă ulterior ca acea gaură să fie chiar foarte mare, suficient de mare pentru a face să treacă prin ea fie un obiect de talie corespunzătoare, fie chiar o fiinţă umană. Același lucru este valabil și în ceea ce privește durata – dacă deocamdată această „gaură” a durat doar 50 de picosecunde, este în mod evident posibil să se obțină intervale mult mai lungi de timp, cum ar fi minute în şir sau chiar ore.

Această descoperire în felul ei extraordinară ne invită la reflecție asupra relației dintre conștiința umană și realitate, sau asupra veridicității informațiilor oferite de simțuri. Posibilitatea de a ascunde obiecte sau evenimente poate să ridice serioase întrebări referitoare la modul în care va fi folosită. Nu în ultimul rând ne putem întreba cât de bine cunoaștem de fapt structura continuumului spațio-temporal, în ce mod și cât poate fi acesta influențat.

Înțelepții inițiați și mai ales yoghinii avansați cunosc de mii de ani faptul că spaţiul – aşa cum este structurat – este în realitate o energie subtilă modulată, și la fel este și timpul. Aceste două energii subtile, respectiv energia subtilă a spaţiului şi energia subtilă a timpului, fac să apară ceea ce obişnuim să numim ambianţa spaţio-temporală. Energia subtilă specifică a timpului prezintă tainice conexiuni cu sfera enigmatică de forţă a Marii Puteri Cosmice Kali, iar energia subtilă specifică a spațiului cu sfera enigmatică de forţă a Marii Puteri Cosmice Bhuvaneshvari.

Spațiul și timpul sunt energii dinamice, caracterizate de frecvențe de vibrație specifice, ce definesc o multitudine de universuri paralele. Structura lor nu este uniformă, prezentând numeroase interconexiuni între diferite zone. În fizica modernă se vorbește despre așa-zisele „găuri de vierme”. Uneori, între aceste lumi paralele se deschid spontan canale de comunicare, care pentru noi se traduc prin apariția a diferite fenomene misterioase – dispariții bruște a unor ființe sau obiecte, anomalii în curgerea timpului etc. Astfel de portaluri au fost semnalate în multe locuri de pe glob și chiar în România.

Un articol interesant despre aceste interferențe dintre realitatea noastră obișnuită și alte dimensiuni, a apărut în Formula As:

Portalurile – trecerea dintre lumile paralele

Se vorbeşte mult în ultima vreme, atât în cercurile ştiinţifice, cât şi printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spaţiul cosmic şi portalurile inter-dimensionale. Cercetătorii au descoperit chiar ecuaţia care atestă posibilitatea existenţei universurilor paralele. Lor li se adaugă multe texte vechi, de arhivă, precum şi experienţe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariţii supranaturale. În rândurile care urmează vă prezentăm povestea unui iubitor de munte român, care s-a confruntat cu o asemenea apariţie uluitoare.

Un portal are rolul de a lega două puncte diferite, separate de întinderea (continuum-ul) spaţio-temporală. Portalurile pot lega două puncte distincte din cadrul aceluiaşi univers, două puncte distincte din două universuri paralele, două planuri de existenţă separate sau două puncte separate de dimensiune temporală.
Pe plan ştiinţific, portalurile se aseamănă cu „găurile de vierme” sau pot funcţiona având la bază „găuri de vierme”. În fizică, „găurile de vierme” sunt spaţii de trecere, „scurtături” între spaţiu şi timp. Există două tipuri de „găuri de vierme”: cele care pot fi traversate şi cele care nu se pot traversa. „Găurile de vierme” care pot fi traversate permit călătoria cu o viteză mai mare decât viteza luminii. În timpul călătoriei prin „gaura de vierme”, se foloseşte o viteză mai mică decât viteza luminii, iar timpul de traversare prin gaura respectivă este mai mic decât timpul în care o rază de lumină ar călători între cele două puncte în afara „găurii de vierme”.

Poarta din Carpaţi

Mărturii ale existenţei portalurilor au existat din cele mai vechi timpuri. Deşi martorii nu au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalul, aceştia au putut vedea poarta existentă în locul descoperit în mod accidental. O astfel de mărturie este şi cea a domnului E.H., care va fi redată în mod parţial în cele ce urmează. Aceasta este, probabil, cea mai cunoscută mărturie a observării unei porţi pe teritoriul României. Domnul inginer E.H. ieşise la pensie în anul 1988 şi hotărâse să se dedice cât mai mult posibil pasiunii sale pentru drumeţii montane. În anul 1990, această pasiune l-a adus faţă în faţă cu o poartă aflată în zona masivului Piatra Mare.

Portal. Gravură din sec. 16:

„Era ziua de 22 septembrie 1990, pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele favorite, Piatra Mare pe la Şapte Scări. Părăsisem cursul izvorului şi începusem un fel de... rătăcire intenţionată, ca să mai schimb ceva din monotonia cărării. Drumeagul meu urca către o culme împădurită şi, la un moment dat, am zărit ceva bizar, ca o sclipire, în dreapta mea; soarele reflectat într-un obiect. Când am zărit-o prima dată, lucirea era undeva cam la vreo 20, 30 de metri către culme. Am început să urc, dar n-am mai văzut nimic. În mod evident, eram în alt unghi faţă de lumina soarelui.

După câteva minute de urcat, am început să-mi pun oarece întrebări: eram într-un mic luminiş, totul îmi era vizibil, dar nu vedeam niciun obiect capabil să reflecte lumina. Eram pe cale să plec mai departe, când am văzut... Era o formă eliptică, verticală, pe care nu o sesizam decât prin modificarea luminii. Pe şosele, din cauza căldurii la sol, peisajul este deformat, unduit, ca şi cum ar fi privit printr-un geam curb. Acelaşi lucru, cu o deformare în unghiuri drepte, îl aveam eu în faţa ochilor. Era un brad în spatele formei: porţiunea de trunchi din spatele elipsei ciudate era deformată, voalată. M-am apropiat şi am constatat cu uimire că nu vedeam niciun obiect material care să poată genera un asemenea efect. În locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arăta ca o diafragmă, o suprafaţă eliptică întinsă în aer, aparent concavă. Mai uimitor era faptul că din spate, forma respectivă nu mai exista. M-am interpus între ea şi bradul despre care v-am mai spus şi n-am mai văzut-o. Nici nu mai ştiam unde era. A trebuit să revin în poziţia iniţială pentru a o vedea din nou.

Elipsa avea cam 1 metru, 1 metru şi 20 în diametrul mare, adică înălţimea, şi maximum 40 de centimetri în cel mic, în lăţime. Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparentă, în afară de fenomenul de unduire, de voalare a spaţiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede, adică fenomenul de alterare optică se termina brusc.

M-am fâţâit câteva clipe în jurul ei şi apoi am încercat să o ating. Din fericire, un fel de instinct m-a făcut să iau mai întâi o creangă de brad de pe jos. Prima dată am atins marginile elipsei. Creanga întâmpina o rezistenţă elastică, ca şi cum aş fi apăsat un balon. Elipsa se deforma foarte puţin în locul în care apăsam eu, dar rezistenţa era de netrecut, după doar câţiva centimetri câştigaţi. Atunci am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am întâmpinat niciun fel de rezistenţă: creanga intra fără probleme în forma aceea ciudată, dar nu mai era vizibilă. Era ca un fel de gaură în care vârful crengii dispăruse total; în tot acest timp, continuam să văd perfect peisajul unduit din spate. Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime şi dispăruse pe jumătate înăuntru. Când am retras-o, am văzut cu groază că nu mai avea decât 20 de centimetri lungime. Porţiunea intrată în forma aceea dispăruse cu totul. Capătul era perfect secţionat, ca şi cum un ferăstrău de mare precizie ar fi funcţionat de partea cealaltă. Atunci m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost mâna mea în locul crengii...

Am repetat operaţia cu alte crengi, apoi am legat o piatră cu sfoară şi am aruncat-o în elipsă; rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: orice pătrundea în acea formă nu se mai întorcea. Se făcuse cam târziu şi m-am hotărât să plec mai departe, către cabană. Ca să recunosc locul, am însemnat toţi brazii din luminiş cu un cuţit.

Am ajuns la cabană puţin după prânz. Îl cunoşteam pe cabanier şi i-am povestit toată întâmplarea. Omul mă ştia, aşa că nu şi-a bătut joc de mine. Mi-a spus că el n-a văzut niciodată aşa ceva în pădure, dar că totul e posibil şi că nu s-ar mira dacă ar fi vorba de vreo nouă drăcovenie de-a armatei.

Seara, la masă, s-a apropiat de mine Ştefan, băiatul cabanierului, un puşti de 12 ani. Îl cunoşteam destul de bine şi din cauza asta a venit la masa mea fără timiditate.
– Am auzit ce aţi vorbit la prânz cu tata, mi-a spus el. Ştiti, eu am văzut stafia din pădure!

Am început să-l descos şi am aflat că Ştefan era împreună cu doi ciobani, când a zărit prima dată elipsa. Curios din fire, a revenit de mai multe ori în acel loc; tot de la el am aflat că forma trece prin cel puţin două faze distincte: când are aspect transparent (starea în care o văzusem eu), ea permite intrarea unor obiecte; când, aşa cum o văzuse Ştefan o singură dată, devine albicioasă şi ceva mai mare, funcţionează în sens invers, adică este închisă pentru noi şi lasă obiecte din partea cealaltă să treacă prin ea.

M-am întors în Piatra Mare după două săptămâni. De data asta, am mers direct la cabană, l-am luat pe Ştefan şi am plecat către locul cu pricina. Cu noi a venit şi un băiat de la o stână din apropiere, unul dintre cei care îl însoţiseră pe Ştefan în preumblările sale prin pădure. Pe drum, el mi-a povestit o întâmplare şi mai stranie legată de elipsă: cu două luni în urmă, din ea ar fi ieşit («ţâşnit» spusese băiatul) ceva ca o minge mare, albă; aceasta s-ar fi rostogolit fără direcţie prin pădure şi orice încercare a ciobanului de a o găsi ar fi eşuat.

Ajunşi în luminiş, dezamăgirea noastră a fost imensă: nu mai era niciun fel de elipsă. Pur şi simplu dispăruse. Numai brazii marcaţi de mine îmi dădeau certitudinea că nu visasem.

Pe tot timpul iernii am rămas în Bucureşti şi, treptat, forma din pădure mi-a ieşit din minte. Apoi, în februarie 1991, un prieten căruia îi povestisem toată întâmplarea mi-a făcut o vizită. Era foarte agitat şi mi-a arătat o revistă germană în care apărea un material despre fenomene similare celui observat de mine. Articolul menţiona existenţa unei organizaţii care studia ciudatele elipse, O.D.R.G. (Open Doors Research Group, «Grupul pentru Cercetarea Porţilor Deschise»). Le-am scris o scrisoare în care povesteam tot ce văzusem şi auzisem şi, în luna aprilie, am primit din partea lor un colet. Îmi scriseseră o scrisoare de mulţumire pentru informaţiile furnizate, asigurându-mă că poarta văzută de mine a intrat pe listele lor. Pe lângă scrisoare, îmi trimiseseră mai multe materiale din care am aflat totul despre Porţile Deschise. Am rămas de atunci în corespondenţă şi tot ce urmează este rodul informaţiilor primite de mine.

Caracteristicile porţilor

Forme precum aceea văzută de mine ar fi apărut din timpuri imemoriale, ele fiind prezente, sub diferite descrieri, în nenumărate texte vechi. În anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a văzut o poartă în timpul plimbărilor sale prin împrejurimile oraşului Manchester. Poarta a rămas deschisă timp de 2 luni, iar Roscott a apucat să facă mai multe observaţii şi experimente. În urma acestei experienţe, s-a înfiinţat grupul O.D.R.G., care şi-a făcut membri în toate colţurile lumii. Din 1963 până astăzi, O.D.R.G. a înregistrat nu mai puţin de 283 de porţi deschise pe Terra. Cele mai multe par a fi în S.U.A., iar cele mai recente provin din Rusia (18 porţi observate între anii 1988 şi 1995), Polonia (3 porţi) şi România (poarta observată de mine în masivul Piatra Mare).

În medie, o poartă rămâne deschisă între 2 luni şi un an. S-a observat o legătură între durata ei şi mărime. Cu cât o poartă este mai mare, cu atât are şanse să existe mai mult timp. Porţile de un an au cel puţin 1 metru lăţime. Majoritatea au forma eliptică observată de mine (verticală sau orizontală), dar au fost consemnate şi porţi circulare. O poartă trece prin 4 faze distincte: deschidere, stare de acces, stare de sursă şi închidere. Fazele 2 şi 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni nu a asistat până astăzi la deschiderea unei porţi sau la închiderea ei. Tot ce se ştie, graţie unor observaţii făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiaţie extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice. Starea de acces este cea în care am observat-o eu: poarta este deschisă pentru lumea noastră, noi putem introduce în ea orice obiect sau fiinţă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentând doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus. Starea de sursă este cea descrisă de Ştefan; în această fază, poarta, de o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci funcţionează ca o uşă deschisă pentru cealaltă parte. Din ea pot ieşi obiecte (fiinţe?) descrise întotdeauna ca fiind de forma unor mingi albicioase, care se deplasează cu foarte mare viteză, rostogolindu-se pe sol sau planând la mică înălţime. Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeaşi radiaţie foarte intensă.

Acum ajungem la cel mai important aspect: ce sunt porţile? O.D.R.G. a pornit prin excludere: ce nu sunt porţile? Nu sunt, în nici un caz, opera omului. Dacă ele ar fi făcut parte din vreun proiect militar secret, apariţia lor n-ar fi fost întâmplătoare.
O.D.R.G. susţine ipoteza potrivit căreia ele ar fi alterări intenţionate ale întinderii spaţio-temporale, permiţând comunicarea între universuri paralele. O altă civilizaţie, extraterestră, ar poseda această tehnologie extrem de avansată şi ar explora alte lumi prin intermediul porţilor. Mingile descrise ar fi un fel de sonde expediate în lumea noastră, capabile să înregistreze date despre universul nostru.

În stare de acces, porţile ar prezenta momente de absorbţie, în care obiecte materiale din lumea noastră ar fi «supte» de elipsă. Există descrieri ale acestor momente, când porţile intră într-o stare vibratorie şi orice obiect din vecinătatea lor imediată este absorbit. Nu pot decât să mă bucur că n-am prins poarta din Piatra Mare într-un asemenea moment...

O.D.R.G. investighează şi cazuri de dispariţii inexplicabile: extrem de multe persoane au dispărut, ca din senin, în timpul unor banale plimbări prin natură. În foarte multe cazuri, există martori care povestesc situaţii aparent absurde: cutare se plimba cu ei în pădure, la un moment dat a luat-o puţin înainte şi... a dispărut. Toate cercetările (implicând şi poliţia) n-au dat niciun rezultat. O.D.R.G. a înregistrat 27 de cazuri de dispariţii care pot fi puse pe seama porţilor, fiindcă mărturiile legate de aceste cazuri cuprind descrieri ale unor porţi.

Dacă lucrurile încep să fie mai clare în privinţa porţilor, rămâne un singur mare mister: ce se află dincolo?”.


Citiți și:
În România, un bărbat dispare de sub ochii propriei familii şi se întoarce în timp cu 200 de ani
Porţi către Shambala, tărâmul tainic al înţelepţilor
Este oare posibilă întâlnirea fructuoasă dintre ştiinţă şi tradiţia milenară a înţelepciunii?
Spațiul-timp în... timp și în spațiu (I)

 

yogaesoteric
14 august 2015



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga