Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Uimitoarea teorie holistică a colapsului lui Eminescu


De vorbă cu Dan Toma Dulciu

Reporter: După interviul acordat revistei Lumea anul trecut, revenim cu rugămintea să ne spuneţi ce este nou în lumea atât de aparte a celor ce se străduiesc să menţină mereu vie flacăra Luceafărului.

Dan Toma Dulciu: În ultima perioadă, în acest domeniu atât de controversat al studiilor dedicate eminescologiei, s-a înregistrat o remarcabilă schimbare de atitudine, venită în special din partea celui mai înalt for ştiinţific – Academia Română. Conştientizând acuitatea problemelor cu care se confruntă societatea românească, „nemuritorii” şi-au dat seama că rolul activ al acestei instituţii fundamentale pentru cultura şi civilizaţia acestui neam îi obligă să iasă în arenă, aşa cum au făcut-o predecesorii lor, în momente decisive pentru istoria noastră. Aş enumera doar câteva luări de poziţie remarcabile: regionalizarea României, definirea strategiilor şi proiectului de ţară, pe termen mijlociu şi lung, pentru o dezvoltare durabilă, chestiunea Roşia Montană şi, nu în ultimul rând, „problema Eminescu”.

Desigur, nu aş vrea să forţez o concluzie pripită, dar mi se pare că cineva a vrut să pună la punct această instituţie rebelă. Cel puţin în ceea ce priveşte Dosarul Eminescu, înaltul for s-a confruntat cu un caz unic în analele vieţii academice: coborârea unui fost preşedinte al Academiei Române de pe scările celestei instituţii şi urcarea ostentativă a acestuia pe scările DNA. Motivul: Eminescu, desigur (publicarea integrală a tezaurului documentar eminescian).
Aş vrea să mi se amintească dacă undeva, în vreo ţară civilizată din această lume, s-a mai întâmplat ca un preşedinte de Academie să fie umilit într-un asemenea mod impardonabil.

Este încă o dovadă că „greşelile ţi se mai iartă, faptele bune niciodată”. O legislaţie imperfectă care acordă o imunitate precară, dubioasă şi imorală unui politician, ocupând un scaun conjunctural, dobândit cel mai adesea prin argintul locului doi în colegiu, dar care îl judecă pe cel mai reprezentativ intelectual al ţării (membru al Academiei Regale de Ştiinţe din Danemarca, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Franţa, Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Cavaler al Legiunii de Onoare, Doctor Honoris Causa al unui număr de 10 prestigioase universităţi din ţară, autor a nu mai puţin de 3000 de articole, zeci de cărţi, unele traduse în limbi de largă circulaţie etc. etc.), cu aceeaşi măsură cu care tratează un infractor, este o dovadă de cecitate juridică şi o degringoladă a scării valorilor.
De aceea, mă uimeşte lipsa de reacţie a „intelighenţiei” din această ţară faţă de această mârşăvie fară egal (josnicie, mişelie, infamie, ticăloşie, lipsă de scrupule, subliniez aceste sinonime pentru cei care suferă de alexie!). Să ţii timp de patru ani deasupra capului lui Eugen Simion „Sabia lui Morar“– pardon, Damocles... – este ca şi cum l-ai suspecta de complicitate la furtul secolului tocmai pe cel care a scos la lumină un tezaur naţional, mai preţios decât rezerva de aur a Băncii Naţionale....

Revin la ideea cu care am început acest interviu şi anume faptul că Academia Română, prin vocea preşedintelui Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, acelaşi Eugen Simion, a pus piciorul în prag, făcându-şi auzit glasul în nesfârşita discuţie, declanşată de adepţii teoriei conspiraţiei, conform căreia moartea lui Eminescu a fost un act premeditat, „Luceafărul” fiind victimă a unui complot pus la cale de forţe oculte.

Patronând un simpozion, la care au luat parte renumiţi medici români, acad. Eugen Simion a pus în discuţie în spaţiul public poziţia acestor reprezentanţi ai ştiinţei medicale contemporane, concluziile fiind tipărite sub forma unei cărţi: Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor (2015).
Verdictul medicilor a fost că, „foarte probabil, Eminescu a suferit de tulburare afectivă bipolară şi nu de sifilis” şi, mai departe, acest demers „înseamnă pentru noi doar restabilirea unui adevăr medical şi nu reabilitarea unei imagini de care Eminescu nu are nevoie sub nicio formă...” .

Graba cu care au fost reunite într-o carte aceste intervenţii, criticile adversarilor fiind îndreptăţite (a se vedea N. Georgescu, N. C. Barbu etc.), ar putea pune sub semnul întrebării forma, dar nu conţinutul acestor studii.

Pornind de la acest demers, doresc să supun atenţiei cititorilor o nouă ipoteză privind moartea lui Eminescu. Voi dezvolta ulterior această ipoteză, într-un studiu la care, în prezent, lucrez, sub forma unei teorii pe care o denumesc Teoria holistică a colapsului lui Eminescu.

Concret, pornesc de la ideea care guvernează holismul, această teorie revoluţionară în domeniul ştiinţei, conform căreia modalitatea optimă de a studia comportamentul unui sistem complex este să-l consideri ca un întreg, ulterior putând să analizezi structura, relaţiile de interdependenţă şi comportamentul părţilor componente sau, cu alte cuvinte, întregul este mult mai mult decât suma părţilor sale.

R: Concret, ce aduce nou această teorie?

D. T. D.: Până în prezent, studiile care au abordat ultimii ani din viaţa lui Eminescu, adică perioada 1883-1889, s-au desfăşurat punctual, pe segmente de cercetare, preponderent de către filologi, biografi, istorici şi critici literari care au descris cu lux de amănunte relatările unor martori oculari sau au tipărit documente, scrisori etc. Lor li s-au alăturat ulterior şi alţi cercetători interesaţi de acest subiect: filosofi, sociologi, politologi, matematicieni, criptologi etc. Studii diverse, disparate, uneori divergente în concluzii, etalează o infinitate de opinii, fiecare autor fiind interesat de domeniul său propriu de cercetare.
Nimic însă despre cauzele comportamentului lui Eminescu în această perioadă critică, rare şi neconvingătoare explicaţii medicale.

În primii ani ai secolului XX, medicii încep să-şi pună însă întrebări profunde, dar neştiindu-se diagnosticul real, nu se puteau face comentarii ştiinţifice asupra tratamentului. Conform cercetărilor lui Ion Grămadă, nici până azi nu se ştie care a fost diagnosticul medicilor austrieci care l-au tratat pe Eminescu, deoarece documente importante privitoare la maladia de care suferea acesta au dispărut în mod misterios din jurnalul de observaţii medicale de la Oberdobling, inclusiv corespondenţa dintre dr. Obersteiner şi T. Maiorescu. Se afirmă că fişele medicale ar fi fost luate de către un funcţionar diplomatic român (dr. Ion Grămadă, Mihail Eminescu. Contribuţii la studiul vieţii fi operei sale, Heidelberg, 1914; Scrisori către Simion Mehedinţi, Viena, iunie 1911, în I.E. Torouţiu, Studii şi Cercetări Documentare, IX, p. 175).

Lăsând de o parte opiniile lui T. Maiorescu, Henrieta Eminescu, G. Călinescu (care erau convinşi că Eminescu a fost atins de alienaţie mintală), de-a lungul vremii au apărut şi diagnozele medicale: paralizie generală progresivă de natură luetică, maladie localizată în zona cerebrală (dr. Şuţu, dr. G. Marinescu), epilepsie psihică (A. Şunda), schizofrenie (C. Vlad) sau psihoză maniacală depresivă, pe fond ereditar (Ion Nica, Ovidiu Vuia). Iată, în ultimii doi ani, se afirmă că Eminescu a suferit de tulburare afectivă bipolară şi nu de sifilis, că în cazul său a fost vorba de malpraxis.

În opinia mea, dorinţa medicilor de astăzi este focalizată pe un singur aspect, ca şi în trecut: pentru domniile lor contează doar restabilirea unui adevăr medical şi nu reabilitarea unei imagini... Eu întreb pe ce documente medicale primare se bazează acest adevăr medical? Pe un raport rudimentar de autopsie, pe memorii redactate ulterior, la două-trei decenii de la moartea lui Eminescu?
De aceea, eu consider că investigaţiile trebuie extinse, pentru a avea o imagine holistică a situaţiei medicale a lui Eminescu, care să lămurească nu doar cauzele directe ale morţii sale, ci şi comportamentul ciudat, aberant al poetului din perioada menţionată. Teoria mea pleacă de la o schimbare de paradigmă: comportamentul anormal, aberant, relatat de martorii oculari („imaginea” pe care nu vor să i-o schimbe medicii contemporani!) este determinat, cauzat, influenţat nu de maladia de care suferea, ci de tratamentul la care a fost supus Eminescu.

R: Dar cum putem afla care era tratamentul, care erau remediile folosite de medici, care erau medicamentele prescrise de aceştia?

D. T. D.: Există, cel puţin pană în acest stadiu al cercetărilor, o penurie evidentă de informaţie medicală (lipsesc fişa medicală sau dosarul medical, diagnosticul bolii, schema de tratament folosită, prescripţiile medicale, medicamentele, poţiunile, unguentele recomandate), în această situaţie, am pornit pe o altă cale a cercetării, şi anume a trebuit să stabilesc următoarele categorii de informaţii:
a) ce scheme de tratament se foloseau în spitalele psihiatrice româneşti;
b) ce medicamente se produceau în spiţeriile din Bucureşti, Botoşani;
c) cărei şcoli medicale aparţineau şi ce studii aveau farmaciştii care le produceau;
d) ce efecte secundare sau nocive aveau medicamentele respective.
Altfel, ne situăm într-o zonă de aproximaţie care ne poate conduce spre concluzii greşite.

În privinţa schemelor de tratament, am putut stabili cu această ocazie că dr. Al. Şuţu, dar şi alţi medici români, tratau pacienţii internaţi în spitalele psihiatrice cu substanţe care azi sunt total contraindicate: morfină, clorhidrat, opioide etc. Aceste medicamente calmau stările de agitaţie ale pacienţilor, dar mai ales le afectau comportamentul, iar o supradoză îi putea duce la sincopă, deces.

În ceea ce priveşte medicamentele comercializate în farmacii, am studiat modul în care se produceau acestea, ce conţineau ele. În vremea lui Eminescu existau două documente capitale care stabileau lista de medicamente admise oficial, dozajul de substanţă activă, modul de folosire, tipul de maladii la care se recomandă: Farmacopeea Română – Ediţia I (1862), şi Farmacopeea Română – Ediţia a II-a (1874).

Problema care se pune este următoarea: farmacopeea romană, respectiv aceste liste de medicamente ce se puteau recomanda de medici au fost concepute de dr. Carol Davila şi dr. Ştefan Hepiteș, şcoliţi şi adepţi ai curentului francez, în timp ce farmaciştii din Bucureşti sau Botoşani erau pregătiţi în mare proporţie la Viena sau Budapesta, acolo unde era în vigoare un alt tip de farmacopee.
În ceea ce priveşte medicamentele produse în farmacii, contează dacă medicul prescrie un medicament, iar farmacistul produce altceva, rezultatul poate fi fatal, iată încă o sursă de pericol la care era supus involuntar Eminescu.

În ceea ce priveşte efectele secundare, arăt în studiul meu că tratamentul cu morfină, pe care îl aminteşte Henrieta Eminescu şi pe care îl foloseau din greu medicii curanţi ai poetului, a putut fi cauza decesului lui Eminescu. Pe lângă celelalte unguente cu mercur. Totodată, acest tratament cu substanţe halucinogene poate explica comportamentul aberant al poetului (a se vedea descrierile stărilor anormale de pe peronul Gării de Nord de la Spitalul din Oberdobling, precum şi de la Sanatoriul dr. Şutzu din Bucureşti). Deci, Eminescu, asemenea Regelui Carol I, a decedat în urma unui tratament greşit cu morfină, iar, în cazul lui Eminescu, tratamentul a determinat apariţia unor eczeme, care din punct de vedere dermatologic puteau să genereze confuzii privind existenţa luesului, dar şi existenţa unui comportament psihic anormal.

Aşadar Teoria holistică a decesului lui Eminescu explică, în mod cuprinzător, ce s-a petrecut cu poetul în urma unui exces de medicamente, care l-au afectat atât psihic, dar au şi contribuit la decesul acestuia.

R: Ce ne mai puteţi spune în legătură cu activitatea dvs?

D. T. D: În atenţia mea sunt şi alte domenii de cercetare, însă tot legate de Eminescu. Astfel, mi-am pus întrebarea dacă se mai pot descoperi şi alte texte inedite semnate de Eminescu în presa vremii sale.
Teoretic totul este posibil. Se ştie că, din colecţia Timpul, aflată la Biblioteca Academiei Române, lipsesc trei numere pe anul 1879, respectiv numerele 1, din 1-3 ianuarie, 100, din 16 mai, 330 din 14 iunie; şase numere din anul 1880, respectiv nr. 2 din 2 ianuarie, nr. 3 din 3-4 ianuarie, nr. 6 din 7-8 ianuarie, nr. 56 din 9 martie, nr. 57 din 11 martie, nr. 58 din 12 martie; şapte numere din anul 1882, respectiv nr. 69 din 28 martie, nr. 85 din 18 aprilie, nr. 97 din 5 mai, nr. 99 din 8 mai, nr. 101 din 11 mai, nr. 113 din 28 mai, nr. 277 din 17 decembrie.

Unde se pot găsi aceste numere de ziar? Cred că pistele interne au fost epuizate. Până în prezent au fost recuperate numai materialele din nr. 69, 85, 99, 101, 113 şi 277 din 1882, preluate din colecţia aflată la Biblioteca Municipală din Piatra Neamţ. Rămâne să luăm în considerare fondurile documentare din străinătate, ştiut fiind că existau abonamente pentru exterior (acolo unde trăiau români: la Viena, la Budapesta etc.) dar şi faptul că MAE trimitea în străinătate exemplare din aceste ziare pentru universităţi, academii etc.

Cred că tinerii români, aflaţi la studii în capitalele europene sau cei care lucrează în diverse oraşe europene ar putea să cerceteze fondurile şi bibliotecile publice din aceste localităţi, pentru a da de urma numerelor lipsă din ziarul Timpul. Apreciez că este o datorie patriotică să folosim toate căile pentru întregirea patrimoniului nostru cultural, mai ales când este vorba de Eminescu.

R: Ce mai vreţi să ne spuneţi despre activitatea dumneavoastră? Am aflat că, pentru această toamnă, ne pregătiţi o surpriză. Puteţi să ne dezvăluiţi despre ce este vorba?

D. T. D: Da, cu plăcere. Mai întâi aş fi dornic să vă împărtăşesc bucuria de a fi primit o distincţie care mă onorează, oferită în iunie acest an, din partea locuitorilor din Botoşani: „Teiul de Aur”.

În al doilea rând, împreună cu un grup de împătimiţi iubitori ai lui Eminescu, am hotărât să înfiinţăm Institutul Cultural Eminescu, astfel încât, în România, în Bucureşti îndeosebi, să existe, pe lângă atâtea alte institute culturale, dedicate unor personalităţi culturale străine (Schiller, Goethe, Petofi, Dante. Confucius etc.), şi un institut care să-i poarte numele. Printre obiectivele sale prioritare va fi şi recuperarea tuturor relicvelor culturale care amintesc de viaţa şi activitatea poetului, inclusiv crearea unui Muzeu Eminescu, la Bucureşti, dacă ţinem cont că Muzeul Literaturii Române, care iniţial îi purta numele, a fost dezafectat, clădirea fiind retrocedată, iar soarta sa este incertă.
Sperăm ca, la viitoarea sărbătorire a naşterii sale, să vă oferim mai multe detalii privind sediul, programul etc.

R: Vă mulţumim.

A consemnat Ioan Gatea
Articol preluat din Revista Lumea.


Citiţi şi:
Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la o comandă ce a fost dată de francmasoni
Eminescu, un vajnic apărător al adevărului istoric
Adevăratul Eminescu
 

yogaesoteric
13 octombrie 2015



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga