Opinii despre rock şi satanism. Muzica, emoţiile şi modelarea politică a comportamentelor

 

„Milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan,
 prin duhul care impregnează muzica respectivă”
Fost muzician de talie internaţională

Karamazov: Rockul și virtuțile 
de Ninel Ganea

În societățile tradiționale, muzica era o reflecție a moralității publice și o școală a virtuții. Pentru Aristotel, muzica reprezenta pasiunile sufletului; dacă o persoană asculta muzica nepotrivită, era sigur că va dezvolta probleme de caracter. „În ritm și în melodii există asemănări apropiate de adevărata natură a mâniei și blândeții, și mai mult a curajului și a cumpătării și a tuturor stărilor opuse și a celorlalte feluri ale caracterului”, scria Stagiritul în Politica, într-un capitol dedicat educației, dar în care „muzica” se bucură de un tratament neobișnuit de extins.

Muzica, în opinia filozofului grec, nu este nici pe departe doar o activitate recreativă, deși e și asta, ci, în primul rând, o educație a sentimentelor nobile. La rândul său, Platon discută problema muzicii şi a efectelor pe care le suscită tot într-un tratat politic, Republica. În esenţă poziţia sa rămâne în coordonatele tradiţionale  ̶ fiind un stimulent puternic al emoţiilor, muzica trebuie tratată cu precauţie  ̶  deşi soluţiile sale generale sunt utopice.

Și în antichitatea chineză muzica era luată în serios. Potrivit lui Confucius, îți poți da seama ce gândesc oamenii după muzica pe care o ascultă, dacă sunt un popor virtuos sau corupt. Unul dintre discipolii săi, Meng-tzu, cunoscut în Occident mai ales după numele său latin, Mencius, acorda un rol politic definitiv muzicii. „Mencius mergea până acolo încât considera că dacă un rege iubește muzica tradițională a trecutului, atunci regatul și domnia sa se vor îmbunătăți. El se folosea de argumentul potrivit căruia, dacă un rege și supușii săi au aceleași preferințe muzicale, atunci supușii vor respecta și se vor bucura de domnia regelui”.

Sfinții Bisericii nu puteau să nu surprindă rolul definitoriu pe care îl joacă muzica în formarea caracterelor. „Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetor scoase de instrumente şi de voci omeneşti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului tău, cu alte cuvinte care este spiritul lor. Dacă acea muzică îţi aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de sfinţenie, ascult-o, nutreşte-ţi sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îți pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, ţine-te deoparte de trupul şi de spiritul acelei muziciˮ, scria Ioan de Kronstadt.

Modernitatea a preluat toată această înțelepciune tradițională, însă, odată cu revolta romantică, a inversat sensul ei. Muzica are o valoare doar atât timp cât neliniștește și tulbură sufletul, în timp ce stările de echilibru și armonie devin insuportabile pentru un modern, ceea ce explică, de pildă, și iritarea pe care multe spirite cultivate (vezi Garcia Marquez) o au atunci când ascultă Haydn. Nu e de mirare că muzica a căpătat, din secolul XIX și până astăzi, certe valențe revoluționare, de la simpatia lui Beethoven pentru Revoluția Franceză, până la inflexiunile anticomuniste din Pink Floyd și brigăzile nesfârșite de muzicieni contemporani, „nomina sunt odiosa”, care derulează un program de subversiune culturală.

Din acest punct de vedere, rockul se distinge ca formulă artistică protestară prin excelență. Le furnizează fanilor, în primul rând, o concepție asupra lumii manifestată mai ales printr-o negare a ordinii naturale, și extaze estetice, „superioare chiar simfoniilor clasice”, conform opiniei unor critici, la prima vedere diferiți, cum sunt Charles Reich sau Tyler Cowen. Pentru fani, spiritul rockului înseamnă libertate, eliberarea de prejudecăți, depășirea șabloanelor, o pasiune nestăvilită și detașarea de balastul burghez al epocii.

Dar mai firesc ar fi, pe urmele lui Roger Kimball, să vedem în rock doar „extaze dionisiace prefabricate, ostentativ sexuale, strident nonraționale”. Pentru că dincolo de etichete, așa cum argumentează Kimball, ceea ce face gloria rockului nu este nicidecum linia plăcută din „Yesterday” al lui Paul McCartney, ci asaltul amplificat adresat organelor inferioare, și mai puțin capului sau inimii. „Dacă civilizația este depre nuanță, reținere, discriminare și ordine, atunci rockul este anticivilizație. Desigur că fiecare civilizație are nevoie de o formă de irațional, de un spațiu pentru dionisiac. Poate rockul oferi un spațiu pentru asemenea impulsuri? Sunt sceptic”, declara Kimball, într-un interviu.

Problema rockului nu constă doar în ritmurile tribale, care neliniștesc sufletul și îl duc într-o stare de angoasă și revoltă, ci la fel de bine în versuri, care de cele mai multe ori nu sunt altceva decât variații pe legea Thelemei, proclamată de Aleisteir Crowley, probabil cea mai importantă influență asupra rockului britanic de început. Pachetul complet oferit de muzica rock (melodie și mesaj) suferă din plin, oricât și-ar imagina fanii contrariul. Argumentul strict în favoarea rockului provine din comparația cu celelalte genuri muzicale contemporane (pop, house, hip-hop), mult mai vulgare și simple.

Însă ceea ce le scapă pasionaților din vedere este faptul că rockul are, prin definiție, un caracter degenerativ, deoarce contestă orice formă de ordine. Așa că odată ce spulberi canoanele estetice, nu mai are niciun sens să te plângi că lumea începe să consume muzică din ce în ce mai stupidă. În al doilea rând, rockul s-a afirmat de la bun început ca o muzică de mase, fiind echivalentul din anii ’50 și ’60 al rebuturilor muzicale consumate astăzi.

Dacă versurile și muzica ni se par mai inteligente și istețe, este pentru că îl comparăm cu dejecțiile actuale și nu pentru că l-am raporta la un standard cultural elevat. Iar muzica se tot prăbușește de la Berlioz încoace… deci încă înainte de revoluția rock’n’roll. Acesta fiind contextul cultural, nici nu e nevoie de a introduce ipoteze supranaturale (îngeri şi demoni) pentru a ne da seama care este influenţa muzicii moderne asupra formării caracterelor, chiar Paganini ne asigură de existenţa unor spirite ajutătoare în actul artistic.

Și din acest motiv, ideea recentă a câtorva prelați de a căuta și găsi mesaje ortodoxe în rock sau a se mândri cu orele de audiție în domeniu este la fel de ridicolă precum a pune versuri pop pe muzică psaltică. Dar în babilonia culturală și spirituală în care trăim, orice este posibil, chiar și a descoperi revelații religioase angelice în zgomot de dublu bass.

În stimularea acestei babilonii omniprezente un rol semnificativ îl joacă şi ridicarea doctă a (sub)mediocrului la rang de capodoperă, de unde şi osanele jenante închinate, pe ici, pe colo, mai peste tot, muzicii rock sau încarnărilor sale mai rudimentare. Rock-ul este într-adevăr libertate, însă doar dacă libertatea echivalează cu anarhia morală și estetică.


Ziariști online: Recviem pentru un vis #Colectiv. Mărturisirea unui ex-rocker 

Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.

În anii ’90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi niciunuia dintre noi, şi nici fanilor noştri  ̶  pentru că am fost una din cele mai cotate trupe metal ale acelor ani (cu multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume)  ̶  nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbunaˮ împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci. Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.

Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: lumea, Dumnezeu, sau dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili „celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici şi acum, şi zborul sufletului către ceea ce e dincolo.

Orice gen de muzică are datoria să încerce asta şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă.

Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică. Dar să revin la acei primi ani. Raportam rock-ul, metal-ul, blues-ul, jazz-ul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultură europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e).

Nu le raportam la Dumnezeu sau la demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit. În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal şi alte genuri – şi cu muzica clasică.
Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani.

Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cercul dispărut), Edmond Karban (Negură Bunget, Dor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No more), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult.

Toţi aceştia cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demoniace (de ex. corurile comuniste sau dubstep-ul) şi pur umane (de ex. Bach sau genul Doinei etc.). Nu cunosc niciun muzician profesionist (adică care să aibă cunoştinţe muzicale solide şi putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu.

Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat. Marea majoritate trăiesc sub impresia că inspiraţia demonică se referă la un singur gen de muzică, altul decât cel practicat de ei: manelistul dă vina pe metalist, sau invers, lăutarul dintr-un sat dă vina pe lăutarul din satul alăturat, dascălul dintr-o strană pe dascălul din cealaltă strană, dirijorul din Zürich pe dirijorul din München etc. Categoria cea mai problematică, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru public, este a celor care nu fac diferenţa între tipurile de inspiraţie: ei doar vor s-o aibă, nu-şi mai pun problema ce creează ea.

Orice artist serios ştie că există inspiraţie divină. O astfel de revelaţie au şi oamenii de ştiinţă când mai descoperă câte ceva, sau filosofii când mai pricep câte ceva. Tot astfel ştie că există şi fenomenologie naturală a minţii umane (de exemplu, ştiinţele exacte sau mimetismul în artă, ambele folosind o energie strict umană). Şi, finalmente, ştie că există şi o inspiraţie demonică. Fiecare tip de inspiraţie se manifestă într-un anume fel: cea divină prin limpezime şi recunoştinţă în faţa măreţiei, cea firească (umană) prin sinceritate şi cumpătare (e cazul conjuncţiei muzicii cu matematica sau astronomia), iar cea demoniacă prin exces, excitaţie, drog, solipsism  ̶ pe cât de rafinat, pe câtă e şi personalitatea.

Aşa cum învaţă şi instinctul matern, şi manualele de advertising (publicitate), prin nimic nu pătrunde mai lesne şi mai adânc un concept, o emoţie, o transformare, ca prin Frumos. Dumnezeu lucrează prin Bine, Frumos şi Adevăr. Demonul numai prin Frumos, fiindcă nu are acces la Bine sau la Adevăr. Omul, prin definiţie religios (nu există ateism, există doar înlocuirea lui Dumnezeu cu altceva, cu o idee, obiect sau persoană – ateismul este o imposibilitate ontologică) ştie că arta, reflectare înafară a puterii imaginaţiei, operează cu acest atribut esenţial, Frumosul, pentru a transmite fie un mesaj divin, fie unul demonic. De aici importanţa uriaşă pe care o are arta în orice cult, ca şi în societate.

Prin aceste înclinaţii şi efecte spirituale, intelectuale, psihice şi chiar şi fizice (ar fi mult de vorbit despre fiecare în parte), şi pentru puterea ei de a modela sufletul şi comportamentul omenesc, aşa cum au demonstrat şi filosofia antică, şi ştiinţa modernă, arta e vehiculul principal atât pentru mesajele de la Creator (dogme şi profeţii), cât şi pentru cele de la împotrivitor (vezi aplicaţiile în marketing şi politică). Cine neagă aceste principii axiomatice ale istoriei artei este în mod evident ignorant, diletant sau pur şi simplu rău intenţionat.[…]

Vreme de 15 ani am fost inginer de sunet. Am şi dirijat. În aceste două modalităţi de transducţie am observat că prin schimbarea unei frecvenţe de EQ sau a unor parametri care par minori, de emisie sonoră – fie ca emisie a instrumentelor, fie ca procesare a lor analogă sau digitală  ̶ există posibilitatea de a modifica mesajul artistic şi spiritul ei respectiv. O compoziţie Dimmu Borgir (evident demonică) poate deveni, prin destructurarea frecvenţelor şi recrearea amplitudinii psiho-fizice, asemănătoare unui psalm, şi aceasta doar pentru că s-a eliminat ingredientul de neadevăr din ea, sau i s-a adăugat ingredientul de adevăr. O compoziţie Godspeed You! Black Emperor sau de-a lui Arvo Pärt (melurg ortodox avangardist din Estonia) poate fi transformată, prin contragerea armonicelor sau printr-o execuţie „materialist-dialectică”, în odă satanică.

Orice expresie artistică depinde, deci, şi de sursa care a inspirat-o, creatorul spiritual, dar şi de intenţia cu care e apoi adusă în realitate de creatorul uman. Rolul artei şi rolul Bisericii converg adesea, precum şi diverg, la fel de adesea. Converg prin faptul că nu pot exista una fără alta: o artă fără dimensiune religioasă este nulă, iar o biserică fără artă nu există. Dar şi diverg, tocmai prin sursa inspiraţiei şi prin modul de redare a acesteia. Nu e suficient ca o compoziţie să fie scrisă de un sfânt, ca performanţa efectivă a partiturii revelate să fie la fel de revelatorie.

Exemple sunt nefericitele onomatopee care ornează uneori sfintele şi dumnezeieştile slujbe, din cauză că Bisericii i s-au luat, cu japca, de 150 de ani, banii destinaţi cântăreţilor profesionişti (şi am avea destui psalţi de talie mondială, ca şi restul muzicienilor români, apreciaţi în toată lumea). La nivel de percepţie, sunt babe credincioase care se pot ruga foarte liniştit pe cele mai antihristice disonanţe şi rockeri hipersensibili care fac ulcer de la o notă lipsă dintr-un solo sau de la 5 decibeli în minus pentru chitara bas. Este o chestiune de focusare a minţii, dar şi de schizofrenie faţă de simţuri. Despre aspectele acestea au scris mai mult orientalii, dar şi alde Henri Corbin.

Nu e suficient nici ca o piesă rock, sau alternativ, sau orice alt gen, să fie original scrisă, ingenuă, energică, bine structurată, bine creionată şi bine executată, nu e suficient să aibă cele mai inteligente versuri şi mai captivante riffuri din lume, ca ea să nu fie „satanistă”. Lucrurile sunt mai complexe decât atât şi decât inteligenţa compoziţională, interpretativă, sau chiar şi perceptivă.

Trebuie făcută diferenţa între a invoca explicit, şi a invoca implicit. Invocarea explicită o fac foarte puţini – pe Dumnezeu Îl invocă explicit doar muzica bisericească, iar pe Satan îl invocă explicit doar trupe ca Behemoth. Însă milioane de artişti invocă implicit, fie pe Dumnezeu, fie pe Satan, prin duhul care permează muzica respectivă. Nu prin versuri, nu prin ţoale, nu prin pretenţii, nu prin melodie, nu prin tonalitate, nu prin timbrul vocii, nu prin postprocesare, ci exclusiv prin substanţa spirituală, receptată la nivel spiritual (nu intelectual, nici emoţional, nici afectiv, nici simţual, ci ceva dincolo de ele: organul noetic, simţul olfactiv al conştiinţei. Cine a citit Platon sau Aristoxen, dar şi Noica şi chiar Nietzsche, care, cât era el de nihilist, îl numea pe Wagner „satanist”, sau cine doar a răsfoit Ethics for dummies ştie că nu afirm aici lucruri extraordinare.

Muzica se percepe cu duhul. Muzica este vas pentru duh. De aceea nu orice muzică de cult este dumnezeiască, ci numai aceea care elevează în sens mântuitor sufletul, adică îl uneşte cu Dumnezeu. Şi nu orice muzică este satanică, ci numai aceea care nu-L mărturiseşte pe Dumnezeu prin duhul ei. Ca şi oamenii: nu cei ce zic că invocă chiar invocă, nici cei care nu zic că invocă nu invocă în realitate. De unde şi vorba: tonul face muzica, adică duhul.

Am scris acest mic text ca reacţie la stupefianta declaraţie a unora care, după ce au scăpat de nenorocire, au putut să adoarmă liniştiţi ştiind că prietenii lor se chinuiau, ca la Auschwitz, gazaţi cu Zyklon B şi apoi holocaustaţi, doar ca să slujească actualei lovituri de stat, precum pare. Ei au putut foarte relaxaţi să NU intre, ca dragul nostru prieten Adi Rugină, să scape pe careva din foc, ci s-au dus acasă în pătuţ, ca nişte adevăraţi „ortodocşi” de duminică, ca să emită apoi atitudini în care şi-au vădit alienarea de orice precept hristic, în loc să le crape obrazul de jenă pentru laşitate, pentru glacialitate, ca şi pentru atacurile lor (camuflate sau nu), la adresa axei spirituale a acestui popor pururea muribund şi înviind.

M-au mai consternat şi afirmaţiile unor preoţi, precum pr. Florescu (origenist convins cum nu erau nici măcar dochetiştii de la Oxford cu care polemizam când n-aveam somn) sau pr. Aldea, care amândoi habar nu au ce e muzica şi cu ce se mănâncă, şi care-şi banalizează periculos propria tradiţie cultică doar ca să afecteze o presupusă largheţe de gust. Compromis care pentru noi, rockerii vechi şi noi, are efectul invers faţă de cel dorit de ei. Sau am mai citit şi afirmaţia forţat cool (relaxată) a pr. Necula – care a spus (evident, neadevărat) că ascultă 4 ore de rock pe zi.

Adică cum? Se expune 4 ore la nişte stări de Red Bull spiritual incompatibile cu rugăciunea „Tatăl nostru”? Câtă forţă! Deşi, poate nu minte, din moment ce tot sfinţia sa scrie, ca preot, într-o carte de versuri pe care nu am cumpărat-o, o blasfemie precum „ca o cruce de aur între sânii foşnind ai fecioarei” (!?!).

Dar când foşti rockeri ca pr. Dan Bădulescu (de la Roşu şi Negru), sau pr. Filoteu Bălan, amintesc că muzica inspirată de Dumnezeu nu e chiar pe ritm de dublu-bas [cine mai merge pe la Maslu ştie cu cine anume seamănă vocile growl (mârâite)] şi că, dincolo de ceea ce gâdilă plăcut sau nu urechile, muzica chiar poate fi purtătoare a unor duhuri mai puţin benevolente faţă de rasa umană decât afirmă agnosticii, au fost imediat atacaţi, chiar dacă n-au afirmat ceva lipsit de empatie faţă de cei ucişi.

Dar e mai greu să faci cateheză sau să jonglezi cu nuanţe când auditoriul e copleşit de durere. Nu face nimeni judecăţi cu referire la persoanele care ascultă un gen sau altul; genul preferat arată doar o anume propensitate de stare a acelei persoane, nicidecum n-o etichetează per total, cum au pretins surzii.

Judecăţi de valoare, referitoare la integritatea spirituală a expresiei artistice au fost dintotdeauna emise de Sfinţii Bisericii, şi anume: orice muzică creată într-o stare de rugăciune, prin iluminare divină, şi care respectă duhul şi forma tradiţiei hristice, e o muzică mântuitoare. Orice e compus şi interpretat în alt mod şi alt duh, este posibil, POSIBIL, DAR NU OBLIGATORIU, să nu fie mântuitor. Din moment ce rolul Bisericii nu e să construiască spitale sau şcoli, ci să ofere accesul la revelaţia hristică, ea oferă o icoană sonoră a Absolutului – muzica creată de sfinţi prin revelaţie.

Dacă garantează perfecţiunea ei, nu înseamnă că restricţionează libertatea experienţei muzicale. Arta are rolul de a exprima, ea are libertatea să exprime orice, bun sau rău. Biserica are rolul de a mântui. Ea are puterea de a elibera sufletul prin puritatea învăţăturilor ei, care, fireşte, vin şi prin artele ei. Iar rolul preoţilor este de a afirma revelaţiile, indiferent de opinia presei atee sau de modele culturale ale momentului, fermitatea e de admirat de obicei, dar aş sugera şi că sunt momente în care înălţimea tăcerii depăşeşte adâncimea expresiei.

Unii, după cum s-a văzut din prima ochire, au ucis nişte tineri la clubul Colectiv. Alţii încearcă să ucidă sufletele celor rămaşi prin instigarea la ură (ca presa atee), prin instigarea la război (ca politicienii), prin promovarea unor relativisme (ca aşa zişii intelectuali sau clerici de regim) etc.

Am scris acest text cu sufletul plin de durere dar şi de speranţă, ca o chemare la trezirea responsabilităţii noastre ca popor, ca generaţie, ca spiritualitate, faţă de destinul frânt al unor suflete în căutări care n-au fost lăsate să ajungă la Adevăr. Să ajungem noi şi pentru ei.


Citiţi şi:

Unele coincidențe tulburătoare care au marcat tragedia din Clubul Colectiv

Tragedia de la Colectiv – o crimă cu premeditare? 
Tainele spirituale ale muzicii

 

yogaesoteric
15 decembrie 2015

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More