Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Vulnerabilitatea profesionistului: sindromul impostorului

 
 
Una dintre temele care apar tot mai frecvent în ultimul an în presa științifică internațională este imposter/impostor syndrome sau imposter phenomenon. Termenii nu sunt noi: în 1978, Pauline R. Clance and Suzanne A. Imes au observat că unii dintre oamenii cu reușite socio-profesionale superioare apelau la servicii de psihologie clinică din cauza unor dificultăți de a internaliza reușitele proprii; în pofida rezultatelor excelente, ei se temeau că nu sunt atât de inteligenți și capabili pe cât îi credeau ceilalți.

Din anii 1980, studiile științifice s-au înmulțit, iar cercetătorii au descoperit că un număr foarte mare de oameni (70% din totalul populației adulte) trăiesc sindromul impostorului și suferințele psihologice asociate: îndoieli cu privire la propria capacitate de performanță, vinovăția de a ocupa un loc și de a primi recompense care nu li se cuvin, frica de a fi deconspirați și a pierde respectul social. Din 1999, psihologii studiază și comportamentul opus, tendința unor persoane de a-și ignora propria ignoranță și de a-și supraaprecia competențele și capacitatea de performanță: efectul Dunning-Kruger.

Competența percepută (sau doar afișată?) și competența reală sunt invers proporționale: cu cât capacitatea ta reală de performanță e mai mică, cu atât ai tendința de a crede (sau doar de a-i lăsa pe alții să creadă?) că ești mai competent(ă); și cu cât ești mai informat(ă) și mai antrenat(ă), cu atât devii mai conștient(ă) de ce nu știi și nu poți încă.

Sindromul impostorului te face să te simți vinovat(ă) și vulnerabil(ă) din cauză că, gândești tu, ocupi o poziție și te bucuri de privilegii care, poate, nu ți s-ar cuveni de drept. Dimpotrivă, efectul Dunning-Kruger te face să te consideri o victimă din cauză că, gândești tu, sigur ai fi îndreptățit(ă) să ocupi poziții și să primești recompense superioare.

Ipoteza mea este că diferența între cele două categorii este în primul rând una de raport aparent, vizibil, cu lumea socială. În sinea lor, majoritatea oamenilor se „deplasează” într-un du-te-vino continuu pe o axă care are la capete cele două tipuri de raportare: cei care obișnuiesc să își supraestimeze competențele trăiesc adesea, la nivel profund, și sindromul impostorului – pe care se antrenează să-l ascundă foarte bine, învățând tehnici de vânzări și public speaking, în vreme ce profesioniștii de nivel înalt simt, la nivel profund, că au o capacitate de performanță peste medie. Ceea ce nu e neapărat rău: dacă sunt conștientizate, aceste deplasări te pot ajuta să echilibrezi continuu balanța. Problemele apar atunci când aluneci prea mult către o extremă și rămâi acolo prea mult.

Aproape toți clienții mei conștientizează, pe parcursul programelor, că multe dintre sursele suferințelor și „neputințelor” lor se află în sindromul impostorului. N-aș spune că acesta e foarte frecvent în societatea românească. Dimpotrivă, aș formula mai degrabă ipoteza că, la noi, sunt mult mai numeroși oamenii care suferă – și îi fac pe alții să sufere – din cauză că își supraestimează competențele și capacitatea de performanță (efectul Dunning-Kruger). Însă oamenii care aleg să lucreze cu mine se autoselectează, de regulă, din categoriile care reușesc competențe și performanțe reale și păstrează, totodată, o doză foarte/prea mare de îndoială de sine și perfecționism.

Se spune că cine se aseamănă se adună: cu onestitatea cu care te-ai obișnuit, sper, voi mărturisi deschis că și eu fac parte dintre profesioniștii vulnerabili din cauza unui sindrom al impostorului. Am intrat prima la facultate, însă în primul an m-am gândit de nu știu câte ori să renunț, din cauză că îmi trecea prin minte foarte des „Tu nu ești capabilă să faci față la atâta bibliografie și atâta informație”. În anii următori, am fost ceea ce se numea atunci „student de 10” (trei ani din patru, toate notele mele au fost 10, iar la vremea aceea eram doar 20-30 în tot centrul universitar, care număra mai mult de 20000 de studenți), însă mie îmi era rușine și frică să spun cuiva, pentru că nu mă simțeam „perfectă” și mă temeam că ceilalți mă vor supune la teste la care nu voi face față, iar „impostura” mea va fi confirmată și dezvăluită.

După facultate, am fost repartizată profesor într-un liceu, iar coșmarul meu de atunci era că un elev mă va întreba ceva, iar eu nu voi ști să răspund și voi fi huiduită și alungată din clasă; îmi trecea prin minte că profesia didactică și, în general, orice profesie intelectuală, ar fi prea mult pentru mine și m-am gândit de foarte multe ori să renunț. Când am început cariera universitară, îi priveam cu un amestec de admirație, invidie și spaimă pe colegii care îmi povesteau ce ușor le-a fost să promoveze un examen de limbă străină, la care eu nu aveam curaj să mă expun; a trebuit ca testul respectiv să devină imposibil de evitat, ca să descopăr că performanțele mele lingvistice erau, de fapt, mai bune decât ale celor care păreau atât de siguri de ei. În vârful carierei universitare, întrebările cu privire la propriile-mi competențe și performanțe m-au bântuit de fiecare dată când poziția mea a fost diferită de aceea a majorității – ceea ce s-a întâmplat de foarte multe ori; și, cu siguranță, sentimentul că „totuși, poate nu sunt chiar așa de competentă” a fost și el prezent în ghemul de fire care s-au împletit în motivația mea de a demisiona.

În această etapă chiar, întrebările cu privire la propriile-mi competențe și performanțe nu mă ocolesc: mi le pun fie când am altă opinie decât majoritatea – ceea ce, din nou, se întâmplă de multe ori – fie când sunt tentată să cred prea mult într-o opinie sau tehnică larg împărtășită. „The hardest thing to explain is the glaringly evident which everybody had decided not to see” („Lucrul cel mai dificil de explicat este cel în mod flagrant evident pe care toată lumea a decis să nu-l vadă.”), observa Ayn Rand; iar Mark Twain nota: „Whenever you find yourself on the side of the majority, it is time to pause and reflect” („Ori de câte ori vă găsiți de partea majorității, este timpul să faceți o pauză și să reflectați.”).

Sindromul impostorului nu e considerat o trăsătură de personalitate (relativ stabilă), nici o boală psihică (ce ar necesita o terapie). E plasat de psihologi în categoria distorsiunilor cognitive, posibil de corectat prin procese de dezvoltare personală și profesională (educație, coaching etc.). Nu e doar o obișnuință individuală de a te raporta la competențele și performanțele tale, e un fenomen cu rădăcini și consecințe sociale profunde. Are legătură cu educația primită în familie și în școală. Are legătură cu mobilitatea socială: procesul prin care persoane care s-au născut în familii ne-favorizate și defavorizate ajung, prin educație, pe poziții socio-profesionale superioare – unde, din cauza originii lor sociale, se simt fake-uri. Are legătură cu exacerbarea competiției profesionale, cu feedback-urile negative și cu faptul că, aflați în competiție cu tine, oamenii evită să-ți recunoască performanțele, le minimizează ori chiar le neagă. Are legătură cu relativizarea adevărurilor absolute și a criteriilor de performanță, cu multiplicarea perspectivelor și alternativelor în științe și în practicile profesionale.

Cum îți dai seama dacă și tu suferi din cauza unui sindrom al impostorului?

Gândești frecvent, chiar dacă spui rar – sau deloc – cu voce tare:
- „Nu merit…”
- „Nu reușesc să fac față…”
- „Când mă uit la ce fac alții, îmi dau seama că eu sunt foarte departe/jos.”
- „Da, am reușit…, dar nu e cine știe ce.”
- „Da, am reușit…, dar a fost o întâmplare fericită, am avut noroc.”
- „Da, am reușit, dar m-a ajutat…, fără el/ea, nu știu dacă mai pot face.”
- „Mi-e frică să nu vadă ceilalți că nu sunt atât de bun(ă).”
„Dacă mă întreabă…, și eu nu știu?”
- „Nu sunt atât de… pe cât crede …”
- „Nu mi se potrivește locul acesta de muncă / poziția aceasta, e prea mult pentru mine.”
- „Mai bine aș pleca undeva unde să fiu mai liniștit(ă), să nu mai fiu atât de stresat(ă)”.

Ce poți face ca să „te vindeci” de sindromul impostorului?

Îți împărtășesc aici opiniile și experiențele mele. Alții îți pot spune altceva. Tu alegi.

În opinia mea, sindromul impostorului nu poate fi și nici nu trebuie să fie „vindecat”, eliminat din psihologia profesionistului autentic. El conține un număr mare de resurse foarte utile pentru un raport sănătos și constructiv cu sine, cu ceilalți, cu profesia, cu viața. Să-ți pui continuu întrebări în legătură cu competențele și performanțele tale, să te îndoiești că le poți ști pe toate și poți fi cel mai/cea mai, să păstrezi o doză de smerenie când te compari cu alții și să privești cu admirație către competențele și performanțele altora sunt, toate, resurse incontestabile și nu ai de ce să le arunci peste bord.

Că în legătură cu orice e considerat un „defect”, eu spun așa: nu să te vindeci de vreun defect e problema pentru care ai nevoie să cauți soluții; problema e să înveți să analizezi nuanțat lucrurile și să acționezi nuanțat, astfel încât să folosești la momentul potrivit, la locul potrivit și în proporțiile potrivite orice resursă ai „în cămară”.

Pe baza propriei experiențe, a experiențelor profesioniștilor cu care am lucrat și a lecturilor, iată câteva recomandări, care sunt, cred, valabile în mare măsură și în cazul în care identifici la tine tendința opusă, efectul Dunning-Kruger.

Clarifică-ți foarte bine reperele: criterii, standarde și indicatori de performanță

Foarte multe dintre gândurile asociate cu sindromul impostorului apar din cauză că te raportezi la criterii și standarde imprecise: celebrul, imprecisul și foarte periculosul „Se poate și mai mult/mai bine”, învățat de la părinții și profesorii care au crezut că, astfel, ne stimulează; și întărit de colegii și „prietenii” care simt nevoia să-și apere propriile ego-uri minimizând, astfel, reușitele noastre. (Aș spune că, dimpotrivă, efectul Dunning-Kruger e legat de și mai frecventele: „Ceva știe”, „Are idee despre”, „Se descurcă”, „Se poate și așa”.) Foarte multe dintre aceste gânduri dispar atunci când rămâi focalizat(ă) pe criterii și standarde clare și pe indicatori clari de performanță.

Observă-ți atent, onest, realist performanțele

Măsoară-le după repere clare: criteriile, standardele și indicatorii tăi de performanță.
Conștientizează când ești tentat(ă) să aluneci în alte repere și fă alegeri conștiente și ferme: fie rămâi consecvent(ă) cu reperele tale, fie le recalibrezi și te orientezi în continuare, consecvent, după noile repere.

Cere feedback de la alți profesioniști, în care ai încredere, și roagă-i să-ți comunice clar criteriile, standardele și indicatorii lor de performanță. Apoi fă din nou alegeri conștiente și ferme: fie rămâi consecvent(ă) cu reperele tale, fie le recalibrezi și te orientezi în continuare, consecvent, după noile repere.

Expune-te la teste variate: experiențe și examene. Atâta vreme cât stai în defensivă, „sub plapumă”, și nu te expui, nu îți dai nicio șansă să afli nici cât de competent(ă) sau incompetent(ă) ești, de fapt, nici ce poți face ca să devii mai competent(ă).

Alege atent contextele de testare și profesioniștii după al căror feedback te ghidezi: dacă te supui la un test într-un grup informal (experiență directă) sau o instituție (examen), ori ceri feedback unui profesionist care se raportează la repere inadecvate, ori de un nivel prea scăzut sau prea ridicat, riști să obții un feedback periculos, care fie te trimite direct la efectul Dunning-Kruger, fie îți întărește sindromul impostorului.

Îți recomand să ignori feedback-ul persoanelor, grupurilor, comisiilor de examinare cu repere inadecvate și standarde scăzute: de multe ori, o critică primită de la astfel de instanțe e mai degrabă un compliment, iar o laudă e mai degrabă o jignire. Nu îți recomand să ignori feedback-ul primit de la instanțe cu standarde foarte înalte: analizează-l atent din perspectiva growth mindset (mentalitate orientată către dezvoltare) și întreabă-te: „Cum pot folosi eu asta ca să mă dezvolt?”.

De pildă, dacă mă judeci după cât de frumos e zâmbetul meu, ori după marca hainelor și accesoriilor mele, reperele tale sunt inadecvate și nu mă interesează. La fel, reperele tale sunt inadecvate dacă mă judeci după ce știi – sau îți imaginezi – că „ar trebui” să facă un coach, un consilier, un mentor sau un profesor: serviciile pe care eu le ofer folosesc multe resurse comune cu aceste ocupații, însă sunt multidisciplinare, mult mai complexe decât acelea oferite, de obicei, de un coach, un consilier, un mentor sau un profesor; dacă îți dorești un profesionist „standard”, e dreptul tău să cauți în altă parte, iar eu nu voi simți că „am picat” la vreun test, pentru că pur și simplu criteriile după care evaluezi tu nu sunt adecvate pentru serviciile mele.

Dimpotrivă, dacă mă critici folosind reperele pe care le convenim prin contract, voi fi foarte atentă și voi lucra foarte serios în direcția dezvoltării mele și creșterii calității serviciilor pe care ți le ofer.

Ia notă de fiecare pas înainte, oricât de mic, și premiază-te pentru el

Multe dintre gândurile specifice pentru sindromul impostorului sunt legate de ideea că doar reușitele foarte mari contează. „Eh, ce mare lucru” – suntem obișnuiți să spunem, cam la orice nu e hiperspectaculos ori realizat de o vedetă pe care o admirăm. Ca să ajungi la Paris, trebuie să faci întâi pasul din casa ta afară, nu-i așa? Apoi să urci în mașina care te duce la aeroport. Și așa mai departe. Fără oricare dintre pașii aceștia nu vei ajunge acolo unde îți dorești, nu-i așa? Dacă e așa, atunci fiecare dintre acești pași, oricât de mic, e foarte important și merită respectul tău.

Premiază-te pentru fiecare pas

Toți oamenii cu care am lucrat eu confundau premierea cu a(-și) oferi ceva material, direct observabil: o prăjitură, un obiect, un masaj, o vacanță etc. Desigur, cu măsură, astfel de premii te pot stimula. Însă îndemnul „Premiază(-te)!” pe care îl găsești în orice material despre motivație și echilibru psihic se referă la altceva: la activarea unui circuit specific din creier, pe care experții în neuroștiințe îl numesc reward.

Simplul fapt de a recunoaște – cu toată convingerea și din toată inima – că ai făcut un pas înainte constituie, pentru creier, o recompensă: cea mai mare recompensă.

Încheie fiecare activitate – și fiecare zi – cu câteva minute în care recunoști pașii înainte pe care i-ai făcut, oricât de mici; creierul tău va lucra în favoarea ta.
Apoi dă glas, exprimă deschis și din toată inima recunoștința și – de ce nu? – admirația pentru pașii pe care i-ai făcut. Ai observat legătura între „a recunoaște” și „recunoștință”? Ai observat că oamenii cei mai nesiguri de ei și cei mai agresivi evită să recunoască reușitele și să-și exprime deschis recunoștința?

Setează-te mental în growth mindset, elaborează la începutul fiecărui an un plan de dezvoltare personală și profesională și urmează-l perseverent

Studiul și antrenamentul continue îți vor da cele mai sănătoase și constructive răspunsuri la întrebarea: „Sunt eu, într-adevăr, atât de competent(ă) ca să ocup legitim această poziție și să mă bucur de recompensele pe care ea mi le oferă?”.

Fake it until you become it. 

Acționează mindful (atent), concentrează-te pe „Fac ce pot eu mai bun aici și acum”

Urmărește atent, pas cu pas, fiecare acțiune a ta aici-și-acum. Fă ce poți tu mai bun aici-și-acum la fiecare pas. A face „ce poți mai bun aici și acum” nu înseamnă „a face totul”, nici „a face perfect”. Sportivii știu bine aceasta: uneori ești „în formă”, alteori nu. Performanțele tale „aici și acum” sunt dependente nu doar de cât de capabil(ă), de informat(ă) și de competent(ă) – antrenat(ă) – ești, ci și de „forma” ta aici și acum. Pur și simplu concentrează-te pe fiecare pas, rămâi continuu prins(ă) „în poveste”, moment cu moment, și fă ce poți mai bun aici-și-acum.

Ascultă / Studiază aceste conferințe, îți oferă toate informațiile de care ai nevoie ca să înțelegi mai bine fenomenul:

Catch Me If You Can – A Look at Imposter Syndrome
 

yogaesoteric
23 martie 2016


 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga