Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Un interviu edificator cu un doctor psihiatru român

 
Credem, și într-un fel pe bună dreptate, că un pacient dintr-o țară ca, să zicem, Franța, e tratat esențial diferit, evident mai bine, decât un pacient din sistemul medical românesc. În ansamblu însă, ne spune în interviul de mai jos Ioana Lazăr, psihiatră în Paris, medicina contemporană de peste tot suferă de o tendință spre dezumanizare: pacienții sunt considerați o marfă („sunt numărați ca viteleˮ după expresia Ioanei) și actul medical un business.
 
Reporter: Ce nu-ți place la sistemul franțuzesc (psihiatric), ce ți se pare absurd din ce vezi acolo?
 

Ioana Lazăr: Ce mi se pare absurd la sistemul francez este ce mi se pare absurd în curentul actual în medicină, respectiv „afacerizarea” medicinii, ceea ce se petrece și în România, dar am senzația că abia în Franța asta mi-a devenit vizibil și comprehensibil. De ce? Pentru că în România situația în medicină, precum în toate domeniile, de altfel, este atât de dezastruoasă încât a supraviețui îți ia toată energia, și nu mai există loc pentru a gândi.

De asemenea, în România, precum majoritatea colegilor mei tineri care au ales să plece, precum și cei care au ales să rămână, dar în „afara sistemului”, nu am simțit niciodată că aveam locul meu de medic, a cărui părere era valoroasă și necesară; mă simțeam cel mult tolerată în cadrul secției unde am făcut rezidențiatul și unde am încercat să construiesc ceva (prin muncă voluntară, să ne înțelegem, pentru că altfel era imposibil să „penetrezi”). Perversitatea situației constă în faptul că nu ai alt etalon de referință și „crești” ca medic considerând că asta e normalitatea. Un pic ca în familiile incestuale.

Am fost șocată în Franța când am văzut că există ședințe ale polului psihiatric, în care șeful de pol prezintă situația polului din toate punctele de vedere, clinic, administrativ și financiar, expunând proiectele de dezvoltare ale polului și modalitatea în care ele se înscriu sau nu în politica spitalului, și ne cere părerea, iar părerea fiecăruia este ascultată, fie el rezident sau specialist cu vechime de 20 de ani. Iar apoi mi-am dat seama că este normal, cum altfel să faci proiecte cu o minimă pretenție de realism, dacă nu ceri părerea celor care sunt în cotidian în relaţie directă cu problemele secției sau ale pacienților…

În momentul în care mi-a devenit clar că opinia mea contează la ceva (și nu vreau să idealizez situația, există și în Franța jocuri politice de putere și cuvântul unora contează mai mult decât al altora, dar cu siguranță cuvântul meu contează la ceva, spre deosebire de România, unde nu însemna nimic), s-a schimbat și modalitatea de a-mi asuma responsabilitatea și, cel mai important, maniera de a gândi, care a devenit mult mai aplicată la real, și am putut observa că medicina este din ce în ce mai mult tratată ca o afacere; și unde există ramuri ale medicinei unde toate discursurile despre eficiență și randament pot părea că au un substrat – deși personal mă îndoiesc profund că în orice ramură a medicinei tendința de a nu mai vedea pacientul ca pe un subiect, ci ca pe un obiect, ar contribui cu adevărat la vreun progres – în psihiatrie această tendință este pur și simplu catastrofală.

Personalul medical însuși este din ce în ce mai mult tratat ca obiect, nu ca subiect, deciziile sunt luate fără ca persoanele să fie consultate sau măcar informate de o persoană reală despre schimbări majore în cotidianul lor, sunt mutate de pe o secție pe alta în funcție de orare și randament, fără să se țină seama de experiența lor, măcar, ca să nu mai vorbim despre motivațiile care le animă – toate astea din cauză că medicinei i se cere să fie profitabilă, ca o afacere. Or, asta face ca personalul medical să aibă mult mai puține resurse pentru a interacționa cu pacientul dintr-o poziție cu adevărat terapeutică, în care contează sensul unei internări și a duratei ei pentru acesta, și nu cum influențează internarea respectivă salariul pe care o să-l primească la sfârșitul lunii.

În plus, fiind resurse pentru din ce în ce mai puține posturi, oamenii au din ce în ce mai puțin timp pentru a gândi împreună, a construi o comunitate în care pacienții să își poată găsi locul lor; totul devine mecanicizat, redus la simptom, pacientul este ejectat din istoria lui, ceea ce în psihiatrie e tocmai ceea ce ar trebui să îngrijim, să schimbăm – ar trebui, din contră, să îi putem reda pacientului propria istorie, capacitatea de a face legături, atât înăuntrul lui, cât și în afara lui, cu grupul, cu comunitatea.

R.: Când spui de afacerismul sistemului din Franța, nu te referi la achiziționarea de borș la 31 de lei litrul, ca la Obregia, nu?

I.L.: Mă refer la faptul că pacienții încep să conteze ad capita, ca vitele; că banii sunt dați în funcție de numărul de spitalizări, fără nicio atenție la întrebări gen – a fost spitalizarea justificată?; sau că personalul medical începe să fie plătit la act, ceea ce îndepărtează foarte mult scopul terapeutic al actului medical din ecuație. Paradigma medicinei devine paradigma unui business, iar primo non nocere (principiu în medicină – „Înainte de orice, nu fă rău”) se pierde undeva pe parcurs. Și, repet, nu e doar în Franța, e în toată medicina contemporană; într-un fel, e și în România, doar că aspectul ăsta grefat pe fondul românesc are rezultate grotești de-a dreptul…

R.: Ce spui tu e ilustrat perfect într-un text pe care mi l-a trimis o colegă de-a ta din România și pe care o să-l publicăm integral la un moment dat, din care dăm deocamdată un fragment:
«Nu stric eu un pat de reanimare pentru un schizofren»… «Ce-i dăm? Că nu mai avem nimic”… Normă triplă, presiunea discretă uneori, alteori de-a dreptul brutală: «Norma, norma… Dacă nu ne facem norma nu ne mai luăm salariile niciunul»… Norma înseamnă confundarea spitalului cu fabrica de conserve, atâtea trebuie să ne iasă pe linie, în atâta timp… Și atunci, împreună cu câțiva oameni la fel de nebuni ca tine, apucă-te de muncește, fără speranța că nu te vor da afară la orice schimbare de conducere, că doar nu ai post, muncești fie pe gratis, fie cu contracte provizorii... «Vaiii, ce păcat că toți medicii buni nu rămân aici»…Treisprezece camere de gardă care refuză o linie de oxigen în aceeași noapte… Ambulanța care la psihiatrie nu mai vine, sau vine când aproape nu mai ai nevoie de ea… Așteptarea la ușă pentru câteva semnături, cu orele… «În ce dispoziţie este șefa azi?» «Mai bine stai deoparte, nu te arăta»… Ești doctor în scripte, altminteri ești doar când și cum îți dau ei voie. Ei, pe care ajungi să-i consideri, nu cu resemnare, ci cu trăitul în feliuța asta meschină de timp, normatorii întregii tale vieți. Că doar, după treizeci și șase de ore legate, nu mai ai pretenția să mai ai și altă viață.
Și frica. Frica, Doamne, cea nenumită, sau numită arbitrar: îmi moare pacientul și eu nu suport să văd asta, nu ne mai ajung medicamentele, cele strânse cu grijă din diverse pomeni, să nu ne reclame cineva, chiar dacă nu avem vină, că am întârziat o jumătate de oră, că n-am reușit să termin aia și aia, că te omoară sistemul, de fapt. Că te face să te spetești muncind pentru el și apoi te trage la răspundere. Când pleci din el, ești întrebat cu seninătate: «Dar cine te-a pus să muncești atât de mult?». Genul de moment în care cinstita înjurătură ți se oprește în gât. În desenele animate îți cresc, în asemenea momente, niște urechi de măgar. Sistemul
.”

R.Morții de foame și frig din spitalul de la Poiana Mare sunt tot victimele medicinei-ca-afacere sau e vorba de altceva? Acest altceva crezi că ar trebui asumat de tot sistemul sau acolo au fost niște crime izolate?

I.L.: Primul reflex a fost să zic că oricum tendința despre care am vorbit, de a afaceriza medicina, nu poate să conducă decât la genul acesta de situații in extremis, în care faptul că oamenii nu mai sunt văzuți ca oameni, ci ca o sumă de diagnostice sau acte medicale, va conduce iremediabil la un moment în care cineva nu va mai lua în considerare ceva vital, ceva ce vine de la sine când te gândești la un om – de exemplu, faptul că are nevoie de mâncare. Însă, de la distanța pe care o am acum, m-am gândit că se poate spune că această tendință a intrat ca în brânză în sistemul medical din România, nu a găsit prea multe voci critice, cu atât mai puțin o rezistență structurată. Trebuie să existe un motiv pentru această ușurință cu care această perspectivă a fost adoptată. Părerea mea este că s-a grefat foarte bine pe un teren extrem de vulnerabil în ceea ce privește responsabilitatea, și mă refer aici la una dintre cele mai importante și răspândite consecințe ale istoriei noastre recente, respectiv faptul că nimeni nu se simte responsabil pentru nimic mai mult decât bunăstarea proprie, și uneori nici măcar pentru aceea. „Statul” – cu variațiile de rigoare: „sistemul”, „șeful”, „corporația”, „vecinul” etc. – noi toți părem să așteptăm să vină altcineva și să rezolve niște chestiuni pe care poate le remarcăm, dar pe care nu ni le asumăm, în sensul în care nici măcar nu ne trece prin cap că am putea face ceva, că am putea avea o altă poziție, că am putea pune niște întrebări etc.

Cred că uneori lucrurile nu sunt făcute dintr-o răutate activă, ci pur și simplu pentru că nu chestionăm în mod critic lucrurile pe care suntem pe cale să le facem – banalitatea răului, de care vorbea Arendt. Precum Eichmann, nu e vina noastră, noi ne-am făcut doar treaba; o infirmieră se poate ușor gândi că mâncarea pe care o primește un pacient nu e suficientă sau nu e adaptată, dar cineva trebuie să știe treaba asta, ea așteaptă să i se spună ce să facă mai departe, doar nu e treaba ei să pună întrebări. Din punctul acesta de vedere, mi s-a părut impresionant când am aflat că în Franța există o lege care pedepsește non-asistența unei persoane în pericol. Adică o lege care spune că e treaba ta să pui întrebări sau să faci ceva, pentru că altfel ești culpabil. Nu vreau să fac ca lucrurile să pară foarte în alb și negru, pentru că sunt conștientă că nu e așa – nu există suficient personal, nu există personal specializat necesar, adică o asistentă face și treaba de infirmieră și de portar și de secretară, un medic face treabă și de asistent social, și de psiholog, și de cadru administrativ etc., nu există cele mai elementare resurse fizice – toate acestea și multe altele atacă însăși capacitatea de a gândi. Ca în lagăr. Iar acum lagărul ni-l întreținem singuri, pentru că nu mai putem gândi altceva…

Poate părea pesimist, cred totuși că există muguri de schimbare, există o schiță de societate civică după cum s-a văzut de câteva luni, nu foarte energică, dar e un început, un început de gândire critică, iar mie asta mi se pare că e cel mai important.



Citiţi şi:
Medicina care vindecă definitiv nu este rentabilă
De la bioetică la auto-etică prin medicinile naturale (III)
Noi dovezi ale faptului că aşa-zişii «Iluminaţi» se folosesc masiv de ştiinţa biologiei şi a geneticii pentru a reduce populaţia globului (III)

 

yogaesoteric
13 aprilie 2015

 


 

 

Articole publicate recent

> 18 IanuarieNouă adevăruri incontestabile despre «teoreticienii conspirației»

> 17 IanuarieFranţa: Fişier gigantic cu date biometrice, adrese, e-mailuri etc., pentru 60 de milioane de cetăţeni

> 17 IanuarieSensul războiului împotriva ştirilor false: nu filtrarea critică a ştirilor, ci monopolul asupra viziunii «corecte» despre lume (II)

> 16 IanuarieManagerul Spitalului «Sfânta Maria»: Vor să trimită toate organele în străinătate!

> 14 IanuarieDe ce s-a redeschis dosarul e-mailurilor candidatei la președinția SUA Hillary Clinton

> 14 IanuarieMarea Britanie alunecă într-un stat poliţienesc în care Agenda 21 va fi regula

> 14 IanuarieProgresiştii încalcă din nou Constituţia. Primul protest împotriva legii Big Brother a dosarului medical electronic

> 13 IanuarieUn soldat din armata suedeză riscă sancțiuni pentru că a refuzat să participe la o paradă a homosexualilor

> 12 IanuarieSensul războiului împotriva ştirilor false: nu filtrarea critică a ştirilor, ci monopolul asupra viziunii «corecte» despre lume (I)

> 12 IanuarieLumea a început să se prindă că progresismul nu e altceva decât un neobolşevism abil mascat…

> 12 IanuarieDe ce oare bateriile de la telefon au un cip RFID cu antenă? Cip ciudat care nu se alimentează din baterie

> 11 IanuarieMinistrul bulgar al Sănătății, pus sub acuzare într-un dosar privind un contract cu Turcia pentru vaccinuri interzise în UE

> 10 IanuarieLista cu companiile pe care le deține, le-a deținut sau la care are acțiuni magnatul George Soros! Citiți cu atenție, o să fiți șocați!

> 10 IanuarieRockefeller își construiește Arca lui Noe. Oare ce ascunde?

> 9 IanuarieDupă listele negre făcute la noi de progresiştii soroşişti cu site-urile care nu trebuie citite, istoria se repetă în SUA

> 9 IanuarieFilantropia Bill Gates este de fapt genocid mascat: 30.000 de fete indiene au fost folosite pe post de cobai pentru testarea unui vaccin anti-cancer

> 8 IanuarieCelebrarea vicleană a unui genocid cu un alt genocid: Ziua Recunoștinței – adevărul despre originile ei

> 8 IanuarieDezbatere «Historia»: Fost șef al masonilor români, un personaj sinistru

> 7 IanuarieDominația terorismului cultural. Cum a transformat marxismul cultural America

> 7 IanuarieO operaţiune psihologică globală de înspăimântare a Americii este abil derulată pentru a justifica Războiul împotriva Terorii

> 7 IanuarieJustiția franceză «condamnă» Statuia Maicii Domnului: Trebuie scoasă din parcul public! Internauții se revoltă

> 6 IanuarieZece metode subversive, secrete prin care fiinţele umane de pe această planetă sunt cel mai adesea manipulate fără să-şi dea seama... (V)

> 5 IanuarieOtrăvurile din alimente – standardele duble în alimentaţie

> 5 IanuarieSUA: O uluitoare risipă de 125 de miliarde de dolari a fost totuși ascunsă de Pentagon

> 5 IanuariePlanul secret al Germaniei şi Franţei, demascat de televiziunea poloneză de stat

> 5 IanuariePutin: Ei încearcă să ne «învețe» democrație, însă interdicțiile nu sunt o cale

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga