Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Societate >
Parlamentul României – un mediu de parazitism

 
conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie

Faptul parlamentarilor de a-şi stabili, discreţionar, pensii speciale, indemnizaţii şi alte privilegii fără a exista vreo echivalenţă valorică în raport cu munca depusă este, după toate dicţionarele şi studiile sociologice, o formă de parazitism social. Extrapolată din mediul animal, această formă de viaţă este tot mai prezentă şi în societăţile umane. Chiar DEX-ul o defineşte ca fiind un mod de viaţă al unei persoane sau categorii sociale care trăieşte pe seama muncii altora sau care nu produce nimic. Fără teama de a exagera în vreun fel sau de a forţa conceptele uzitate, îndrăznim să afirmăm că modul de viaţă al majorităţii parlamentarilor români, raportându-ne la statutul pe care-l au, modul în care-şi îndeplinesc atribuţiile şi costul pe care-l suportă societatea pentru fiecare în parte, este unul parazitar.

Reacţiile critice şi dezaprobatoare ale opiniei publice faţă de insolenţa (neobrăzarea) „aleşilor” poporului, care şi-au folosit mandatele încredinţate exclusiv pentru propria opulenţă şi desfătare, sunt pe deplin justificate. Mult timp şi energie s-au consumat şi în a doua jumătate a anului trecut între societatea civilă şi parlamentari, pe subiectul pensiilor speciale râvnite de aceştia din urmă. Cu toată opoziţia şi împotrivirea manifestată la nivelul întregii societăţi româneşti faţă de acest privilegiu absolut nejustificat, până la urmă „organul reprezentativ suprem al poporului”, după cum este definit Parlamentul de Constituţia României (art. 61, alin. 1) şi-a adjudecat victoria. Deci, poporul român a mai pierdut o bătălie, nu împotriva unui agresor „primitiv” care, râvnind la bunurile sale, i-a tulburat, de atâtea ori, în istorie, tihna traiului în vatra strămoşească, ci, de această dată, chiar împotriva alor „săi”, adică cei pe care el, desemnându-i să diriguiască treburile cetăţii, l-au înşelat.

Dacă e să facem un bilanţ al aşa-zisei guvernări democratice din ultimii 26 de ani, vom constata că „aleşii” poporului au acţionat într-o confruntare continuă cu voinţa acestuia şi nu în consens cu ea, după cum ar fi fost normal. De exemplu, aceste guvernări au avut mandat de la popor să-l lipsească de bogăţiile sale, să dezindustrializeze ţara, să dezintegreze sistemul de apărare naţională şi să pună armata, atât cât a mai rămas, la dispoziţia unor puteri străine? Prin nişte proceduri măsluite l-au făcut pe bietul popor român complice inconştient al unei politici care n-a avut alt scop decât să-l îngenuncheze şi să transforme ţara într-o colonie. Chiar şi atunci când, într-o formă sau alta, s-a mai făcut opoziţie faţă de astfel de „proiecte”, ajungându-se şi la crearea unor stări generale de împotrivire, puterea nu s-a simţit nici măcar deranjată în acţiunile sale şi şi-a dus până la capăt planul. Aceasta este, în esenţă, caracteristica guvernării „democratice” din România postdecembristă. Dacă nu poporul este puterea tutelară a guvernării, aşa cum ar fi normal să se întâmple într-o democraţie, atunci asupra acesteia alte puteri îşi exercită suzeranitatea şi concluzia ce se desprinde este una dramatică, adică România nu mai este nici independentă şi nici suverană, aşa cum, formal, precizează art. 1 din Constituţie.

Nu putem crede că puterea din România, acţionând în toţi aceşti ani independent de voinţa poporului şi, de cele mai multe ori, chiar împotriva sa, a avut un statut autonom. Beneficiarii politicii sale ne indică şi cine îi sunt stăpânii. Acest ultim privilegiu pe care parlamentarii şi l-au adjudecat, întărindu-l prin lege, le-a diminuat şi mai mult cota de popularitate din partea electoratului, aspect reflectat, mai obiectiv decât sondajele de opinie, de cuvintele grele cu care populaţia îi „gratulează” pe aşa-zişii „aleşi”. La mai puţin de jumătate de an înaintea unui nou ciclu electoral, cu un capital de încredere situat sub limita decenţei şi în faţa unei societăţi tot mai nemulţumite şi iritate de nesăbuinţa cu care este guvernată ţara, acest demers legislativ al partidelor parlamentare ar însemna un act de sinucidere politică. Sinuciderea este însă un gest disperat al unei persoane cu probleme de sănătate psihică. Sinuciderea colectivă este practicată şi de unele secte religioase. Să fi ajuns oare partidele politice din România într-o asemenea situaţie, încât să nu mai vadă nicio perspectivă de viitor şi, prin urmare, să procedeze ca un sinucigaş? Parcă n-ar fi de crezut aşa ceva.

De aceea ne gândim, ca ipoteză, la anumite calcule pe care „uninominalii” şi le-au făcut în contul propriei bunăstări postparlamentare. Că gestul lor compromite partidele este un fapt fără nicio importanţă pentru ei, mai ales că nu-i leagă nimic de ele, nu le împărtăşesc nici ideologia şi nici doctrina (măcar dac-ar şti ce sunt acestea), fapt dovedit şi de uşurinţa cu care au migrat de la unele la altele. Mulţi dintre ei, fiind siguri că nu vor mai ocupa vreun fotoliu de parlamentar, îşi concentrează atenţia pe conservarea privilegiilor actuale, pentru a-şi perpetua bunăstarea de care au beneficiat în această calitate.

În contrast cu acest scop, motivaţiile pe care iniţiatorii legii le aduc în susţinerea proiectului lor sunt penibile şi, fiind vorba de un act legislativ, le considerăm şi o gravă insultă adusă poporului, titularul de drept al suveranităţii, după cum precizează art. 2 din Constituţia României. Adică, să credem noi că ceea ce îi preocupă pe ei acum, la sfârşit de mandat nu este altceva decât „creşterea calităţii şi performanţei Parlamentului”! – acesta fiind unul dintre motivele cu care ne umilesc, minţindu-ne pur şi simplu, pentru a-şi justifica pensiile cunoscute acum de toată lumea. Dacă n-ar fi spus-o în această expunere de motive, probabil că nici n-am fi cunoscut cauza pentru care Parlamentul a avut o prestaţie atât de slabă, comportându-se ca o anexă a guvernului şi, mai ales, de ce unele dintre acele legi, pe care le-a mai adoptat, conţin dispoziţii ce subminează interesul naţional!? Păi, dacă au dorit să aibă performanţă „în serviciul poporului” şi tocmai lipsa unor pensii speciale îi împiedica să realizeze acest obiectiv, de ce nu şi le-au stabilit chiar la început de mandat, pentru ca activitatea să le fie rodnică?

De asemenea, interesantă este şi motivaţia că, printr-o mai bună remuneraţie, Parlamentul îşi va spori atractivitatea pentru specialişti, care vor dori astfel să candideze şi, în felul acesta, va creşte nivelul de profesionalizare. Să înţelegem, deci, că iniţiatorii îşi recunosc nivelul intelectual precar, o altă cauză a inactivităţii Parlamentului şi a legilor deficitare pe care le­au adoptat, dar, în „compensaţie”, se preocupă să creeze condiţii, pentru a îmbunătăţi calitatea noului for legislativ? Iniţiatorii ne reamintesc, şi cu acest prilej, rolul deosebit de important pe care-l are Parlamentul în edificiul statal – ceea ce ar justifica şi nivelul de remuneraţie superior la care ar fi îndreptăţiţi senatorii şi deputaţii. Da, într-adevăr, aşa stau lucrurile şi nu-i contrazicem, numai că, într-o societate normală, nimeni n-ar trebui să fie plătit numai pentru faptul că ocupă o funcţie, ignorându-se modul concret în care îşi îndeplineşte atribuţiile şi eficienţa activităţii sale.

Nici în ansamblul său şi nici la nivel individual, Parlamentul nu şi-a onorat calitatea de „organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării”, pentru a se situa la nivelul acelei responsabilităţi invocate în respectiva expunere de motive. Apoi, este de spus „uninominalilor” că nici într-o altă instituţie publică sau privată nu se permite să ocupi o funcţie fără să dovedeşti măcar un minim de pricepere pentru ceea ce ai de făcut în postul respectiv. Mai mult decât atât, în oricare alt loc de muncă activitatea este cuantificată după anumiţi parametri, în funcţie de care se stabileşte şi nivelul remuneraţiei.

În Parlamentul României, după cum se ştie, şi-au încheiat unii mandatele, şi nu puţini la număr, fără să aibă vreo intervenţie, vreo interpelare sau vreo iniţiativă, acesta fiind, de fapt, obiectul activităţii lor. Şi toată această inactivitate a costat mulţi bani, o povară absolut nejustificată asupra bugetului ţării, adică pe umerii poporului român. Este cea mai evidentă formă de parazitism social. Tocmai de aceea îndrăzneala de la sfârşitul anului, care continuă şi în acest an cu noi pretenţii de sporuri la indemnizaţii şi alte privilegii provoacă frisoane de nemulţumire în rândul maselor.

Iniţiatorii mai doresc şi „alinierea parlamentarilor români la principiile care guvernează indemnizaţiile şi regimul pensiilor parlamentarilor din Parlamentul European şi a majorităţii parlamentelor din statele membre UE”. După cum se constată, vor un tratament de nivel european, dar numai în ceea ce priveşte confortul lor personal, nu şi cota de eficienţă a prestaţiei ce le-o cere mandatul încredinţat de popor şi pretind acest confort exclusiv pentru ei, nu şi pentru alte categorii sociale ori pentru societate în ansamblul ei, a cărei stare de înapoiere este consecinţa nemijlocită a modului deficitar, aventurier şi necinstit în care este guvernată ţara.

Ţinem să subliniem că legea privind pensiile speciale ale parlamentarilor este şi nelegitimă. Parlamentul ,,ca reprezentant suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării” nu poate legifera în mod arbitrar. Tocmai calitatea de reprezentant nu-i permite acest lucru. El este un depozitar temporar al puterii, titularul de drept al acesteia fiind poporul. Acesta este înţelesul art. 2, alin. (1) din Constituţie care precizează neechivoc că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”. Aşa stând lucrurile, legile adoptate de Parlament trebuie să aibă ca fundament voinţa poporului. Cum şi în ce împrejurări poporul român şi-a exprimat bunăvoinţa să suplimenteze prin indemnizaţii, sporuri, pensii speciale şi alte privilegii confortul parlamentarilor, adică a reprezentanţilor săi? Se regăsesc toate aceste insolente pretenţii în vreun program politic sau de guvernare ori măcar în vreun discurs politic ţinut în faţa alegătorilor pe care să se fi primit consistent voturi? Nu este singurul act normativ nelegitim, deranjează însă faptul că toate dezbaterile publice ocolesc esenţa acestui subiect, adică rolul poporului în funcţionarea unui sistem politic democratic şi mă gândesc să nu fie, cumva, un fapt premeditat, pentru a nu provoca masele să-şi revendice dreptul de a decide în problemele fundamentale de organizare şi funcţionare ale statului şi societăţii.

Fiind lipsită de legitimitate, legea este şi neconstituţională, contravenind atât prevederilor art. 2 cât şi ale art. 61 din Constituţia României. Art. 2, alin. (2) precizează că „niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Ori, prin modul cum s-a adoptat această lege, fără să existe vreun element de consens din partea poporului, din contră, în opoziţie chiar cu diferite manifestări publice care arătau clar că este vorba de o stare generală de împotrivire, precum şi prin faptul că ea a stabilit privilegii tocmai pentru cei care au adoptat-o, ne aflăm în faţa unui caz evident de exercitare a suveranităţii nu numai „în nume propriu”, dar şi în interes propriu.

Suveranitatea naţională aparţinând poporului, după cum precizează art. 2, alin (1), era absolut necesară o formă oarecare de încuviinţare din partea acestuia. Ori este de la sine înţeles că asemenea „proiecte” nu-şi pot găsi loc în programele sau discursurile politice care au ca scop obţinerea de capital electoral. Prevederile art. 2 sunt întărite de cele ale art. 61, care precizează că Parlamentul este organul reprezentativ al poporului. Deci, el nu este titular de suveranitate, ci este doar investit s-o exercite, iar exercitarea trebuie să fie în consens cu voinţa poporului, adică a titularului suveranităţii şi nu împotriva sa.

Un alt aspect de neconstituţionalitate îl reprezintă şi încălcarea prevederilor art. 16, alin. (1) din Constituția României. Acesta precizează că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Pensiile speciale sunt pentru parlamentari privilegii de care nu beneficiază alte categorii sociale. Deci, este vorba de o încălcare evidentă a principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Pentru statutul lor social, responsabilităţile şi condiţiile de muncă, ei beneficiază de indemnizaţii şi alte servicii finanţate de la bugetul de stat.

Cu toate aspectele ei de neconstituţionalitate, nu s-a înregistrat nicio sesizare la Curtea Constituţională în termenul prevăzut de art. 146 din Constituţie. Sesizarea putea s-o facă preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau cel puţin 50 de deputaţi şi 25 de senatori. Preşedintele a mimat un gest formal de împotrivire, cerând reexaminarea legii pentru unele motive marginale, trebuind apoi s-o promulge, aşa cum cere art. 77 din Constituţie. Dacă ar fi sesizat Curtea Constituţională, procedura fiind mai complicată şi de durată, s-ar fi intrat în calendarul electoral şi un asemenea subiect n-ar fi fost deloc potrivit, indiferent de verdictul curţii.

Ce anume l-a făcut însă pe preşedinte să nu se situeze de partea opiniei publice, adică de partea poporului, cunoscând destul de bine reacţiile acestuia faţă de actul abuziv al Parlamentului? În vara anului trecut, tot printr-un act abuziv, respectiv Ordonanţa guvernului nr. 14/2015, adoptată în ultima şedinţă de guvern condusă de vicepremierul Gabriel Oprea, au fost triplate salariile a 48 de demnitari, printre care şi preşedintele României. Discuţiile în spaţiul public au fost deosebit de aprinse, înregistrându-se şi o plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva celor care au adoptat ordonanţa. În noiembrie anul trecut, Senatul a respins ordonanţa, însă Camera Deputaţilor, fiind şi Cameră decizională, n-a mai apucat să se pronunţe, depăşindu-se termenul stabilit de Legea 182/2015, lege prin care Parlamentul a abilitat guvernul să emită ordonanţe. Cu toate acestea, se pare că a intervenit aprobarea tacită şi astfel că ordonanţa continuă să-şi producă efectele, adică respectivii demnitari încasează lefuri triplate, pe un temei legal destul de confuz.

Să fie oare gestul preşedintelui de a nu sesiza Curtea Constituţională în legătură cu legea pensiilor speciale pentru parlamentari un compromis răsplătit cu beneficiul indemnizaţiei triplate, beneficiu dependent de voinţa Parlamentului? Întrebarea îi priveşte şi pe şefii celorlalte instituţii care ar fi putut să sesizeze Curtea Constituţională, beneficiari şi ei, în aceleaşi condiţii, de indemnizaţii triplate. Liderii grupurilor parlamentare ale PNL au avut doar nişte ieşiri publice destul de palide de împotrivire, au declarat că vor ataca legea la Curtea Constituţională, dar n-au făcut-o. Până la urmă şi ei sunt beneficiari, iar opoziţia a făcut-o doar din considerente politice, pentru că, dacă într-adevăr ar fi vrut să blocheze legea, tactica ar fi trebuit să fie alta.

Esenţa problemei nu constă în cuantumul acestor indemnizaţii, pensii şi alte stipendii cu care se răsplătesc reciproc demnitarii, ci în modalitatea confuză în care se stabilesc, încălcându-se regulile şi principiile de legiferare într-un stat democratic. Putem spune, fără teama de a greşi, că avem de a face cu un furt din banul public şi, nefiind un delict oarecare, el atrage după sine grave compromisuri pe seama interesului naţional.

Deci, în concluzie, este vorba de un compromis instituţional destul de grav, constatându-se că separarea puterilor în stat şi binomul putere-opoziţie încetează să mai funcţioneze când în joc sunt interesele şi privilegiile celor care populează edificiul statal. În opoziţie a mai rămas poporul, însă, lipsit fiind de mijloacele de cenzurare a puterii, se lamentează, acceptându-şi condiţia de supus.


Citiţi şi:
Multinaţionalele din România sunt ineficiente pentru economie. Cum fraudează corporaţiile țara noastră
Depopularea României de către oculta mondială!

 

yogaesoteric
10 mai 2016
 
 
 

Articole publicate recent

> 18 IanuarieInformare cu privire la termenul din 18 ianuarie 2017

> 18 IanuarieAcuzații dure la adresa politicii «ușilor deschise», după atentatul de la Berlin: Sunt morții lui Merkel!

> 18 IanuarieBilanţul trist al «epocii Obama»

> 17 IanuarieDereglarea comportamentală pe care o prezintă unul din cinci şefi

> 17 IanuarieAndreea Arsene: Lipsiți de drepturi, dar copleșiți de obligații

> 16 IanuarieHackerul Guciffer confirmă că Hillary Clinton este în realitate o înaltă preoteasă a așa-zișilor «iluminați»

> 16 IanuarieAdministraţia Trump: o contra-revoluție culturală cu implicaţii globale? (II)

> 15 IanuarieVlad Voiculescu declanşează «revoluţia» neoliberală a managementului spitalicesc

> 15 IanuarieCopii români plătiți mizerabil pentru a asambla jucării Kinder. Cât primește un copil de 6 ani pentru această muncă

> 15 IanuarieAntenele GSM nu vor mai fi mutate de lângă școli sau spitale

> 15 IanuarieLeon Dănăilă, executat în mod ritualic de komisarii corectitudinii politice

> 14 IanuarieDivorțul de realitate: de ce a pierdut Occidentul bătălia pentru căsătorie și familie

> 14 IanuarieTrump, întâlnire incendiară cu presa de peste ocean «CNN, mincinoşi. NBC, ofensatori»

> 13 IanuarieUMOR STENIC ȘI BINEFĂCĂTOR (II)

> 13 IanuarieVa începe răzbunarea internaţională a lui Hillary, prin intermediul băncilor centrale ale unor state care o doreau pe ea preşedintele Americii?

> 11 IanuarieAdministraţia Trump: o contra-revoluție culturală cu implicaţii globale? (I)

> 11 IanuariePSEUDO-JUSTIȚIA CUTREMURĂTOARE A JAFULUI INSTITUȚIONALIZAT ȘI A UNEI EVIDENTE DISCRIMINĂRI

> 10 IanuarieMisteriosul rol jucat de Victor Ponta în cadrul evenimentelor din decembrie ’89

> 9 IanuarieInvestigație în curs în Norvegia: Rețea imensă de pedofili

> 9 IanuarieTrezirea cea dură la realitate

> 8 IanuarieNigel Farage: «Dacă si Marine Le Pen câştigă în Franța, Uniunea Europeană este terminată»

> 8 IanuarieAu Donald Trump şi economiile mondiale şansa supraviețuirii? Există o singură soluţie: Eliminarea Rezervei Federale şi a băncilor naţionale!

> 8 IanuarieDouă dintre cele mai cunoscute opere literare din lume au fost interzise zice-se din cauza limbajului rasist folosit de anumite personaje

> 7 IanuarieEuropa, trezeşte-te! Preşedintele american se va numi pe 20 ianuarie Donald Trump, iar Rusiei îi este solicitată colaborarea cu SUA

> 6 IanuarieUMOR STENIC ȘI BINEFĂCĂTOR (I)

> 6 IanuariePropagandă homosexuală vădită într-un popular joc pentru copii. Parlamentul rus cere interzicerea jocului

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga