Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Ce şanse mai avem să scăpăm de cel de-al III-lea război mondial? Răspunsul realismului politic

 
Realismul politic este cea mai serioasă abordare teoretică a relaţiilor internaţionale. El nu analizează fenomenele prin prisma valorilor morale (care sunt relative şi adesea ineficace practic), a idealurilor politice (totdeauna discutabile, amendabile) sau a normelor juridice (adesea pur formale), ci prin aceea a intereselor fiecărui stat, a conflictelor de interese, a calculului costurilor/beneficiilor acţiunilor, a raporturilor de putere şi a evaluării şanselor de succes. Nu este niciodată vorba de „buni” şi „răi”, de „progresişti” sau „reacţionari”, de civilizaţii superioare sau inferioare etc. – ci numai de interese, raporturi de forţă, costuri şi riscuri, pe care statele le iau în calcul, pentru a decide strategia de urmat.
 

Pacea nu este văzută ca „stare naturală, normală” sau ca perioadă de „respectare a dreptului internaţional”, ci ca perioadă în care fie interesele puterilor potenţial beligerante coincid (temporar), fie se realizează un (temporar) echilibru de forţe cu capacitate disuasivă. Spre exemplu, cele patru decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial (perioada Războiului Rece) au constituit în spaţiul euro-atlantic o perioadă de (relativă) pace, deoarece s-a realizat celebrul „echilibru al terorii”: echilibrul dintre capacităţile de disuadare nucleară ale blocului sovietic şi ale celui nord-atlantic (între Pactul de la Varşovia şi NATO) a descurajat orice primă lovitură militară. După 1990 însă, acest echilibru s-a rupt şi astfel s-a creat o situaţie nouă, în care probabilitatea unor mari războaie s-a amplificat.

În special în cazul marilor puteri, explicarea fenomenelor politice în termenii intereselor şi ai raporturilor de forţă este extrem de relevantă. Conflictele de interese generează tensiunile, iar dezechilibrele de putere pot împinge tensiunile până la război, deoarece marile puteri ce ajung (fie şi temporar) la o superioritate militară tind să o fructifice prin operaţiuni active, pentru a-şi menţine sau accentua dominaţia, în timp ce alte mari puteri aspiră la anularea acelei superiorităţi şi la instalarea propriei dominaţii.

Într-o analiză a celor două războaie mondiale din sec. XX, realismul politic poate dovedi cum interesele statelor şi calculul şanselor unei victorii militare au condus la izbucnirea conflictelor. În Primul Război Mondial, superioritatea militară a Triplei Alianţe în zona Europei Centrale (superioritate care a făcut ca până şi în prima parte a ultimului an de război, 1918, Germania şi Austro-Ungaria să domine militar şi să fie aproape de victorie), i-a condus pe liderii politici germani şi austrieci la concluzia că pot câştiga un război cu adversarii lor (Antanta). Acest calcul a fost principala cauză (deşi nu singura!) a Primului Război Mondial, aşa cum se recunoaşte adesea azi.

Convingerea că sunt cei mai puternici i-a împins în 1914 pe conducătorii celor două state central-europene la decizia de a declanşa ostilităţile. În acelaşi timp, faptul că adversarii lor nu erau atât de slabi, încât să fie siliţi să cedeze fără luptă a dus la acceptarea de către aceştia a confruntării militare. În cel de-al Doilea Război Mondial, lucrurile au fost şi mai clare: superioritatea Wehrmacht-ului a fost principala cauză a deciziei lui Hitler de a risca un război cu Franţa şi Anglia. Şi, dacă acesta nu făcea eroarea capitală de a ataca URSS (în timp ce lupta cu Anglia continua), iar japonezii nu făceau eroarea capitală de a ataca SUA, nu se ştie cât de departe ar fi mers succesele militare ale Wehrmacht-ului şi cât ar fi durat ocupaţia germană în Europa. Maşina de război nazistă n-a fost învinsă de Franţa şi Anglia (adversarii iniţiali), ci de URSS şi SUA, care au intervenit ulterior în conflict (şi care, în condiţii puţin schimbate, ar fi putut să nu intervină). În acelaşi timp, Anglia şi Franţa nu erau chiar atât de slabe economic şi militar încât să accepte dictatul nazist. Combinaţia dintre excesul de putere al Germaniei naziste şi slăbiciunea militară parţială (iar nu totală) a englezilor şi francezilor a constituit amestecul exploziv iniţial al ultimului război mondial.

Exemplele ar putea continua, dar concluzia e clară: războaiele mari nu sunt provocate de cei slabi, ci de cei puternici. Războaiele sunt declanşate în primul rând de state care calculează că deţin superioritatea militară şi pot, printr-un conflict deschis, învinge puterile rivale. Cei care decid asupra declanşării unui război nu sunt, de regulă, iraţionali: agresiunile se bazează pe calcule atente, plecând de la evaluarea avantajelor militare existente. Aceste calcule sunt, desigur, mascate. Agresorul nu recunoaşte că superioritatea sa militară şi ambiţia de a învinge sunt cauzele acţiunilor sale, ci inventează diverse pretexte. Pretextele pot fi un act terorist (ca atentatul de la Sarajevo, împotriva moştenitorului tronului austro-ungar, din 1914) sau nevoia de spaţiu vital (ca în cazul Germaniei naziste, care se pretindea „sufocată” de lipsa de spaţiu).

Dar, dincolo de aceste pretexte, ceea ce determină decizia de a declanşa un război este de fapt convingerea agresorului sau a iniţiatorului că, având superioritatea militară, el poate câştiga. Şi o putere este cu atât mai tentată să profite de superioritatea sa militară, pentru a-şi satisface interesele, cu cât această superioritate este mai mare – deoarece amploarea avantajului celui mai puternic face să crească corespunzător şansa unui succes militar deplin. Pe de altă parte, pentru ca explozia începerii războiului să se producă, mai este necesar ca alte state să nu se simtă atât de slabe încât să fie nevoite să cedeze în faţa puterilor dominante.

Aşadar, într-o analiză a realismului politic asupra riscurilor de război, trebuie plecat de la detectarea puterii sau puterilor ce deţin o superioritate militară şi pot fi tentate să o folosească pentru satisfacerea intereselor lor. De asemenea, trebuie analizat dacă alte state (adversare sau doar rivale) sunt chiar atât de slabe în raport cu primele, încât să fie silite să cedeze fără luptă. Or, în prezent, cine deţine superioritatea militară? Evident, SUA. Superioritatea militară a SUA faţă de potenţialii rivali (Rusia, China) este incontestabilă, cu atât mai mult cu cât în spatele SUA stă NATO, adică aproape întregul Occident dezvoltat şi cele mai multe puteri nucleare mai mici (Anglia, Franţa) şi Israelul. Strategii militari americani pornesc aşadar de la premisa superiorităţii militare certe a SUA şi a NATO, deci de la evaluarea (corectă, în linii mari) că şansele de a câştiga un război de amploare sunt de partea lor.

Această evaluare, făcută încă din 1990, a stat la baza doctrinei Wolfowitz (elaborată încă din 1992 sub direcţia lui Paul Wolfowitz) şi a recomandărilor lui Zbigniew Brzezinski, a căror esenţă este decizia SUA de a nu mai tolera niciodată existenţa unui rival militar considerabil (aşa cum fusese anterior URSS). Implicaţia acestei decizii este că SUA nu vor acţiona neapărat împotriva unui inamic activ, a unei ameninţări imediate ori măcar efective, ci vor acţiona (eventual militar) ori de câte ori apare riscul apariţiei unui posibil rival (de exemplu, China) sau a consolidării forţei unui rival mai vechi (ca Rusia) – deci vor acţiona adesea preventiv (pentru a preveni consolidarea militară a unui eventual concurent), chiar dacă nu există încă un „casus belli” propriu-zis (un motiv de război, de genul agresiunii sau ameninţării).

Conform doctrinei Wolfowitz, nu ar fi deci nevoie de vreo agresiune sau de vreun pericol iminent pentru ca maşinăria militară americană să se pună în mişcare. Este de ajuns ca evenimentele să indice conturarea unei puteri militare concurente, fie şi numai într-o zonă critică a lumii. Odată ce spectrul rivalităţii ameninţă sau incompatibilitatea de interese devine clară, orice pretext poate fi bun pentru intrarea în acţiune: combaterea terorismului, intervenţia umanitară, eliminarea unor dictatori sau apărarea unor principii (chiar principii frecvent încălcate de toate statele) devin justificări ale unei intervenţii militare care, în realitate, are drept obiectiv eliminarea sau imobilizarea unui rival de pe scena mondială sau dintr-o regiune sensibilă.

Superioritatea militară a SUA faţă de posibilii adversari în ceea ce priveşte capacitatea de lovire este însă cu mult mai mare decât aceea pe care o aveau Germania şi Austro-Ungaria în 1914 sau decât o avea, în 1939, Germania nazistă asupra celorlalte state europene. Capacitatea de lovire nucleară americană, reţeaua de baze militare de pe tot globul, resursele economice şi tehnologice, forţa armată a NATO determină transformarea decalajului de forţe într-o veritabilă prăpastie: puterea de distrugere militară americană (şi a NATO) este incomparabil mai mare decât a potenţialilor săi rivali, China sau Rusia. (Nu întâmplător, Putin s-a grăbit să declare că numai un nebun ar putea gândi că Rusia va ataca NATO. Aici, el a spus întâmplător adevărul: cu siguranţă, Rusia nu are nici puterea, nici sistemul de alianţe necesar pentru a putea îndrăzni să atace NATO.)

SUA, în schimb, deţin avantajul unui sprijin internaţional neegalat. În timp ce, în 1914, Germania şi Austro-Ungaria aveau doar sprijinul Italiei (în cadrul Triplei Alianţe), iar, în 1939, Germania beneficia doar de sprijinul (dubios) al Italiei mussoliniene şi de ajutorul indirect al Japoniei, SUA au în spatele lor toată capacitatea economică şi politică euro-atlantică reunită în NATO. Tocmai această incontestabilă superioritate explică politica americană din ultimii ani, o politică de consolidare militară sistematică şi de acţiune împotriva statelor definite drept „ostile”. În acelaşi timp, state ca Rusia, China sau Iran nu sunt atât de slabe economic şi militar încât să se simtă obligate să cedeze fără luptă în faţa superiorităţii NATO. Forţa economică a Chinei, dimensiunile uriaşe ale populaţiei sale, arsenalul său nuclear sunt elemente care exclud caracterizarea Chinei ca stat slab, obligat să cedeze automat în faţa voinţei americane. Rusia, la rândul ei, deţine încă un arsenal nuclear important şi resurse naturale incomparabile, ceea ce dă politicienilor ruşi convingerea că statul rus nu este unul slab. Micile succese tactice ale lui Vladimir Putin (Crimeea, Siria) pot chiar genera iluzia că, sub conducerea lui, Rusia ar fi devenit o putere dominantă (ceea ce, evident, nu este deloc cazul). Iluzia grandorii, care apare la anumiţi lideri chinezi, ruşi sau (sub impulsul fanatismului teocratic) la lideri iranieni, poate juca un rol important în pregătirea amestecului declanşator al războiului global.

Aşadar, SUA şi NATO deţin o superioritate economico-militară fără precedent în trecutul omenirii, în timp ce China, Rusia şi alte state mai mici (Iran, Coreea de Nord etc.) nu sunt atât de anemice încât să trebuiască să accepte direct sau imediat un dictat euro-atlantic. Iată de ce trebuie să constatăm că, în conformitate cu analizele realismului politic, ingredientele principale necesare pentru o explozie globală (un război la scară globală) sunt în prezent, din nefericire, întrunite.

Desigur, un război de mare amploare este un fenomen complex, a cărui izbucnire nu poate fi prevăzută cu precizie matematică. Diverse elemente de conjunctură pot amâna sau diminua pericolul de război, diverse scenarii posibile pot lua locul celui catastrofal. Nu se poate deci trage deocamdată concluzia că războiul mondial este inevitabil. Dar probabilităţile, din nenorocire, sunt mai curând favorabile unei mari confruntări militare: şansele ca, în 2016 sau în anii următori, să scăpăm de un mare război sunt mai curând mici decât mari.

Cum stăm noi, în caz de război?

Superioritatea economică şi militară a SUA şi a forţelor nord-atlantice poate fi salutată ca veste bună de noi toţi, cei care ne-am obişnuit să desemnăm Occidentul ca bastion al democraţiei, civilizaţiei şi progresului. Oare nu e bine că avantajele sunt de partea statelor democratice, a forţelor lumii dezvoltate? Ba da, desigur. În principiu, este mai bine ca puterea să fie de partea „bună” a frontului, şi nu de partea „rea” (state înapoiate, nedemocratice etc.), însă, aici există un clenci. Realismul politic, aşa cum spuneam, nu analizează scena internaţională în termeni de „bine” şi „rău” – termeni vagi, relativi şi interpretabili. El analizează eventualităţile şi riscurile din perspectiva conflictelor de interese şi a capacităţilor de a impune (politic, dar şi militar) satisfacerea intereselor proprii.

Conform interpretărilor sale, statele cele mai puternice (economic, militar) sunt şi cele mai susceptibile să declanşeze conflicte majore, deoarece ele au cele mai bune şanse de a câştiga în confruntările respective şi de a-şi asigura astfel apărarea intereselor. Aşa se explică expansiunea militară a SUA şi a NATO în ultimii 15 ani, o expansiune recunoscută atât de unii politicieni americani, de comentatori, cât şi de populaţia din statele dezvoltate.

Comentatorii semnalează că această expansiune nu se explică prin existenţa unor ameninţări serioase, ci prin anumite interese speciale: „Statele Unite n-au inamici puternici. Nu numai că suntem în siguranţă, dar ne bucurăm de mai multă siguranţă decât orice altă mare putere din istoria modernă. Geografia este cel mai mare protector al nostru. Oceane mari ne separă de potenţialii agresori. (...) Un alt atu al nostru este slăbiciunea posibililor rivali. Va fi nevoie de generaţii pentru ca China să poată rivaliza serios cu Statele Unite. (...) Rusia e slabă şi înfruntă serioase dificultăţi economice. (...) Violenţa din Orientul Mijlociu nu are implicaţii serioase pentru securitatea Americii. (...) Promovarea imaginii unei lumi pline de inamici creează o psihoză a securităţii, ce deformează imaginea noastră despre lume. (...) Producătorii de armament profită de această psihoză chiar mai direct decât militariştii. Americanii consideră bugetul nostru militar şocant de mare ca pe ceva aproape normal. (...) Găsirea unor noi ameninţări este totdeauna o bună afacere pentru cineva” – Stephen Kinzer, în articolul „The world of threats to the US is an Illusion” („Ameninţările lumii în faţa SUA sunt o iluzie”), Boston Globe, 12 aprilie 2015.

În realitate, deci, supremaţia militară a SUA nu este periclitată. După cum se vede, realismul politic nu evaluează moral sau juridic (din perspectiva dreptului internaţional) agresivitatea unui stat. Concluzia realismului politic că supremaţia SUA (mai mare decât a altor mari puteri din trecut) creează condiţiile unui mare conflict nu pleacă de la premisa că „americanii sunt răi” sau „agresivi”, că au conducători belicoşi sau iresponsabili etc.

Punctul de pornire este o evaluare strict tehnică a intereselor existente (de menţinere a dominaţiei şi controlului SUA asupra scenei internaţionale) şi a superiorităţii militare deţinute de SUA şi NATO asupra posibililor rivali. Tocmai de aceea analiza realismului politic este solidă teoretic (şi nu ideologică sau moralizatoare), iar concluziile ei sunt cu atât mai alarmante: nu defectele liderilor americani, ci un calcul raţional inspirat de dorinţa de a profita de propria superioritate poate împinge SUA spre acţiuni militare decisive. Nu este deci de aşteptat ca alţi politicieni americani (viitorul preşedinte, de exemplu) să manifeste mult pacifism şi reţinere faţă de folosirea armelor. Iar cei care şi-au pus speranţele în acest sens în Obama s­au convins probabil deja că au greşit.

Dar oare populaţia americană nu va avea nimic de spus? Votul democratic nu va cântări deloc? Nu este oare de aşteptat ca populaţia unui stat puternic să se opună declanşării războiului, război ale cărui costuri (chiar dacă mai mici decât ale altor state) le va plăti ea însăşi? Din nenorocire, statele moderne sunt democratice doar într-un sens tehnic (organizează periodic alegeri, înregistrează alternativa la putere a partidelor politice etc.), nu într-un sens substanţial. În esenţă, forţa grupurilor de interese (economico-politice) dominante, ce controlează puterea de stat, este mult mai eficace decât opinia publică, iar minorităţile influente (,,elitele” economice, politice şi militare) decid suveran deseori împotriva opiniei majoritare – sau modifică atitudinile majorităţii în sensul dorit (prin campanii de convingere publică manipulativă). Forţa acestor grupuri, forţa oligarhiei sau, cum spunea preşedintele Dwight Eisenhower, forţa complexului militar-industrial prevalează, iar opinia publică, în loc de a fi ascultată şi respectată, va fi manipulată şi înregimentată.

În acelaşi timp, opinia publică poate să nu aprecieze costurile ca fiind prea mari, mai ales dacă războiul anticipat se va desfăşura departe de graniţele ţării respective. Spre exemplu, dacă un conflict de amploare se declanşează în Europa – între SUA, cu sprijinul NATO, şi Rusia – costurile vor fi imense pentru europeni, mai ales pentru cei situaţi aproape de graniţele Rusiei sau Chinei (unde se acumulează tensiunile militare), dar nu la fel de mari şi alarmante pentru americani, canadieni sau australieni care vor fi foarte departe de teritoriul principal de conflict. Chiar şi englezii se pot simţi relativ confortabil, dacă principalele operaţiuni militare s-ar desfăşura în Ucraina ori (atunci când războiul se amplifică) în Ucraina, Rusia, Polonia, România etc. Iată de ce americanii, englezii, canadienii vor fi mult mai lesne convinşi că un război e necesar, decât ar fi europenii şi mai ales est-europenii.

Printre oamenii neavizaţi domină convingerea că poziţia geografică nu mai contează astăzi, în condiţiile existenţei rachetelor intercontinentale, a submarinelor cu rază lungă de acţiune şi a bombardierelor strategice care pot lovi practic orice ţintă de pe glob. Această convingere este profund greşită, deoarece nu ţine seama de precauţiile pe care le vor lua marile puteri aflate în conflict. Este extrem de probabil că, cel puţin în fazele non-finale ale conflictului, acestea vor evita să se lovească direct una pe alta şi să provoace represaliile nucleare ale părţii opuse. Pe cât va fi posibil, marile puteri vor evita declanşarea războiului atomic total, lovirea reciprocă, decisivă, deoarece o asemenea strategie ar provoca pierderi incalculabile. Ele vor prefera, cu siguranţă, să se confrunte pe teritoriile altor state (aşa cum au făcut-o şi în trecut) – numai în situaţii ultime (disperate) vor recurge la lovituri reciproce directe, susceptibile să declanşeze represalii pe măsură. Până acolo însă, confruntarea va fi (pe cât posibil) localizată, iar pierderile vor afecta în primul rând anumite regiuni sau zone sensibile în care aceasta va avea loc.

Faptul că marile puteri vor amâna cât se poate de mult o confruntare nucleară reciprocă, directă, totală, pe teritoriul propriu, preferând să se lovească în zone strategic semnificative aparţinând însă altor naţiuni, atrage atenţia asupra specificului (destul de dramatic) al situaţiei unor state aflate în zona de ,,întâlnire” sau, mai bine zis, de confruntare dintre marile puteri, aşa cum, din nefericire, este şi România (prin apropierea ei de graniţele Rusiei şi ale Ucrainei). Există la noi, în România, Polonia sau statele baltice o anumită jubilaţie generată de faptul că tensiunile actuale între Occident şi Rusia ne găsesc într-o poziţie bine consolidată, apăraţi de umbrela NATO şi situaţi de partea ,,bună” a frontului, nu de cea ,,rea”, aşa cum am fost până în 1989. Dar, conform analizelor realismului politic, este o jubilaţie prematură şi, într-un anumit sens, iresponsabilă.

Că eşti de partea ,,bună” sau ,,rea” contează în final prea puţin – ceea ce contează infinit mai mult sunt costurile pe care afilierea ta şi, mai ales, poziţia ta pe front ţi le vor impune. Dacă războiul se va purta pe teritoriul tău sau la graniţele tale, costurile pot fi imense şi faptul că eşti de partea ,,bună” nu mai constituie deloc o consolare. Şi Vietnamul de Sud a fost de partea ,,bună”, dar asta nu l-a ferit de distrugeri incalculabile în timpul războiului din Vietnam. Ceea ce trebuie deci luat aici în considerare este faptul că marile puteri se confruntă adesea pe teritoriul altora şi pe cheltuiala (de resurse şi de vieţi omeneşti) a statelor mai mici. În anii ʼ60-ʼ70 ai secolului trecut, URSS şi SUA s-au confruntat militar ani în şir, dar nu pe teritoriul lor, ci pe acela al Vietnamului. Prea puţin a contat pentru vietnamezi că erau de partea ,,bună” (în Sud) sau de cea ,,rea” (în Nord). Dezastrul a fost total, în ambele părţi şi pentru toată populaţia. Mai mult, el s-a extins în Cambodgia şi Laos, state vecine.

Pentru statele mici, este mai important ca teritoriul lor să nu fie teatru de război (conflictul să nu se desfăşoare pe teritoriul lor sau la graniţele lor) decât să fie de partea ,,bună” a frontului. Aşa că aceia care se bucură doar pentru că noi ne aflăm sub umbrela protectoare a NATO sunt iresponsabili: cel mai mult contează ce rol anume jucăm noi în NATO. Dacă vom juca rolul de vârf de lance (contra Rusiei) şi de câmp de război, bucuria noastră ar fi nebunească.

Un alt corolar al analizei bazate pe realismul politic este acela că nu e de așteptat ca principiile morale sau normele dreptului internațional să descurajeze declanșarea unui război de proporții de către puterile superioare militar. Dacă o atare descurajare e posibilă și dacă se va materializa, ea va avea o singură cauză: frica. Chiar în condiții de netă superioritate militară, marile puteri nu pot scăpa complet de frică, deoarece orice război implică costuri, riscuri și pierderi, iar rezultatele nu sunt niciodată întru totul previzibile. (Tocmai dorința de a scăpa definitiv de frică a inspirat doctrina Wolfowitz privind eliminarea oricăror rivali: ideea era că, dacă SUA nu vor mai avea rivali, ele nu vor mai avea de ce să se teamă). Cu atât mai mult, statele care nu dețin supremația militară se tem de consecințele confruntărilor. Pentru destinul păcii, prea puțin contează care dintre părți va face (dacă va face!) un pas înapoi de teamă; reținerile sau retragerea pe o poziție submisivă pot avea efecte benefice, înlăturând războiul. În același timp, mutarea principalului conflict într-o altă zonă geografică este, de asemenea, benefică pentru acele state de care tensiunile militare se îndepărtează: pentru România, o mutare a confruntării principale din Ucraina în Siria (ca urmare a intervenției ruse împotriva ISIS) ar fi o veste foarte bună, cu toate că nimeni nu poate garanta că războiul nu se va instala pe mai multe fronturi, inclusiv în Europa.

Numai teama de consecințele unui mare război va putea prevala asupra tentației de a profita de superioritatea militară ori de conjuncturi favorabile loviturilor de forță executate de una sau alta dintre părțile susceptibile de a intra în conflict. În perioada următoare, va fi fascinant de urmărit cum se vor confrunta tentația și frica, și mai ales care dintre ele va învinge.


de Adrian Paul Iliescu
Argumente și Fapte
 

yogaesoteric
11 mai 2016


 

 

Articole publicate recent

> 17 DecembrieAmerica a generat o reţea de transfer a armelor de provenienţă rusească, din stocurile vechi ale armatelor est europene, către teroriştii sirieni

> 16 DecembrieCum am ajuns să fim cetăţeni cu mai multe viteze. Secretul sclaviei printre muncitorii români: nu este doar un fapt divers

> 15 DecembrieEșecul moral al civilizației euro-atlantice

> 15 DecembrieGheorghe Piperea: «Așa-zisa piaţă liberă și dereglementată actuală parcă este inspirată din romanul lui Orwell, 1984»

> 15 DecembrieAnunţul care îi îngrijorează pe americani: ruşii au la dispoziţie cea mai periculoasă armă cibernetică creată vreodată

> 14 DecembrieO legendă a Hollywoodului rupe tăcerea: «Am fost violată și abuzată sexual în copilărie și concediată pentru că nu am vrut să mă culc cu şeful meu»

> 14 DecembrieViktor Orban: E absurd și revoltător ca un «speculant financiar» ca Soros să dea indicații Bruxelles-ului și să-i spună Europei ce să facă!

> 13 DecembrieAcești oameni credeau că sunt singurii locuitori de pe Pământ. Povestea tribului Korowai, care își construiește casele în vârful copacilor

> 13 DecembrieDespre democraţie, Constituţie şi domnia legii. Ce ar trebui să ştie orice adolescent cu drept de vot

> 13 DecembrieTurcia este la un pas de război cu armata kurdă, iar Pentagonul se află în centrul conflictului

> 12 DecembrieItalienii au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva legii vaccinării obligatorii

> 12 DecembrieStudiile arată că mulţimile se comportă precum oile sau precum furnicile…

> 12 DecembrieMoscova, acord cu guvernul de la Damasc. Rusia rămâne în Siria cu baza aeriană încă aproape 50 de ani

> 11 DecembrieUn articol mai actual decât oricând. Groparii aurului românesc!

> 10 DecembrieLegea «51% produse româneşti» în hipermarketuri, cosmetizată ca să fie pe placul CE

> 9 Decembrie«Hârtie pentru apă»: Două surori fac şi vând origami ca să ajute la construirea de fântâni în lume

> 9 DecembrieAnchetă internă la DNA. Mesajul lui Kovesi către procurorii DNA după apariţia la RTV a înregistrărilor compromiţătoare

> 9 DecembrieLovitură de grație dată de Trump insurgenței siriene. CIA nu îi mai sprijină pe rebelii care luptă împotriva lui Bashar al-Assad

> 8 DecembrieDezvăluiri incendiare: SRI punea ţara la cale cu şefi din DNA, magistratură, miniştri şi politicieni la tenis şi la chermeze!

> 8 DecembrieVideo stupefiant: unul dintre teroriștii de la Londra se plimba acum doi ani cu steagul ISIS pe stradă. A făcut și declarații pentru un post tv

> 7 DecembrieCercetătorii au descoperit un mecanism fascinant al creierului: poate avea o viteză de răspuns de 10 ori mai mare decât clipitul

> 7 DecembrieAdio internet liber: cei «Cinci ochi» se întâlnesc pentru a pune lesa pe internet

> 7 DecembrieArtistul Paul Grigoriu jr. susține Coaliția pentru Familie

> 7 DecembrieBeți de fericire, jucăm în continuare

> 6 DecembrieA fost creată cea mai mare hartă virtuală a Universului, ce conţine 2 bilioane de particule digitale

> 6 DecembriePutin ripostează! Rusia a expulzat 755 de diplomați americani după noile sancțiuni impuse Moscovei

> 6 DecembrieAvertismentul analistului George Friedman: România e expusă pe frontul estic, se confruntă cu Rusia și Turcia

> 5 DecembrieNorvegia a refuzat UE de trei ori şi a ajuns ţară de milionari

> 5 DecembrieOficial rus: Sistemul antibalistic din România ameninţă Rusia, NATO generează o cursă a înarmării

> 4 DecembrieGrupul de hackeri Anonymous: NASA pe cale sa faca un anunț major

> 4 DecembrieSuedia, țara unde femeile au dispărut de pe străzi de frica imigranţilor

> 4 DecembrieCâteva comentarii pe marginea Deciziei 68 a Curţii Constituţionale din România

> 4 DecembrieANAF, hoția, hoții și distrugerea micului comerciant român

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga