Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Mărturii revelatoare ale ființelor umane înțelepte referitoare la prezența cea tainică a lui Dumnezeu în Natură

și la înțelepciunea cea enigmatică a Naturii
 


Dintotdeauna erudiții, înțelepții și sfinții acestei planete au observat cu multă atenție Natura. Ei au înțeles că există o legătură strânsă, indisolubilă, între lumea vizibilă și universul invizibil, între realitatea materială, percepută prin simțuri și domeniul supranatural, metafizic, care conduce la contemplare.

Natura ne oferă prilejul unui dialog tainic și profund între ceea ce este aici (în această lume) și ceea ce este dincolo, în lumile invizibile, care nu sunt neapărat îndepărtate. Astfel, de-a lungul timpului, pentru marile spirite umane, care nu pot fi considerate în niciun caz ca fiind naive, Natura a oferit și oferă semne, reflectări ale manifestărilor multiple ale lui Dumnezeu, care sunt totodată dovezi ale existenței Sale. Dar Dumnezeu, potrivit celor trei religii abrahamice, nu se reduce la Natură, iar Natura este doar o parte din Dumnezeu. El nu este doar în Natură, prizonier în formele ei, atât de frumoase, atât de puternice, ci El se revelează mai ales dincolo de ea. Iudaismul Îl desemnează sub numele de Makom, care semnifică Locul tuturor, Locul în care toate, fără excepție, iau naștere și se desfășoară. Zoharul afirmă: „Chiar și un fir de iarbă depinde de o forță tainică superioară”. Mulți psalmi, de exemplu Psalmul 148, celebrează Creatorul prin vocile puternice sau mai blânde ale Soarelui, ale Lunii, zăpezii, brumei, reptilelor, cedrilor, animalelor marine, pasărilor cerului. Coranul ne reamintește că în mersul astrelor, în vegetația variată și luxuriantă și în toate celelalte fenomene fizice există „semne lăsate pentru cei înțelepți“. În Coran există chiar următorul îndemn pentru a nu aluneca în necredință: „Nu vezi tu că tot ceea ce este în Cer și pe Pământ îl adoră pe Domnul Dumnezeu, Soarele, Luna, stelele, munții, copacii, animalele și o mare parte dintre oameni?” (XXII, v.18).

Existența unei forțe tainice superioare, supranaturale, care este infuzată în orice aspect al Lumii materiale a fost înțeleasă și de pictorul Caravaggio. Despre el se povestesc următoarele, în legătură cu celebrul tablou Convertirea Sfântului Pavel, care se află la Roma, în biserica Santa Maria del Popolo. La fel ca în cazul altor tablouri ale sale, comanda a fost făcută de un prelat, dar tânărul artist, care nu avea încă vârsta de 30 de ani, și-a văzut refuzate mai multe versiuni, considerate scandaloase. În noua pictură pe care a prezentat-o, un cal enorm, strălucitor ocupa tot spațiul, punând în umbră călărețul răsturnat. Furios, un preot al bisericii Santa Maria l-a întrebat pe pictor: „De ce acest animal este în mijloc, în timp ce Sfântul Pavel este căzut la pământ?“. Tânărul nu a răspuns nimic. Clericul a insistat: „Acest cal este Dumnezeu?“. Caravaggio i-a răspuns: „Nu, dar acest cal este în lumina lui Dumnezeu“... Prin această replică inteligentă, putem presupune că pictorul a vrut, poate, să rămână în relații bune cu protectorii săi ecleziastici, dar fără îndoială, el a intuit atunci în mod fulgerător că prin clar-obscurul întregii existențe terestre pătrunde întotdeauna Lumina divină, care înlătură orice aparență și care dă valoare tuturor aspectelor existente.

Textele sacre nu limitează omul la situația sa actuală, la condiția sa muritoare. Aceste scrieri îi reamintesc omului că prin esența sa el este infinit și îi indică o cale de realizare a infinității sale originare. Fiind conștient de existența unui Principiu spiritual superior, celebrând viața care circulă misterios de la râuri până la constelații, omul conștientizează că a fi uman nu înseamnă a fi inferior, neglijabil, ci înseamnă a participa, analogic vorbind, ca și calul din tabloul lui Caravaggio, la această necuprindere care se revelează a fi divină.

Dhul-Nun, sufitul egiptean care a trăit în secolul al IX-lea, exclama la un moment dat cu fervoare: „Dumnezeule! Niciodată nu am plecat urechea la strigătul animalelor, la foșnetul arborilor, la murmurul apei, la cântecul armonios al păsărilor, la invitația delicioasă a umbrei, la sunetul vântului și nici la sunetul tunetului fără a percepe prin ele mărturia inegalabilă a unicității Tale și dovada Perfecțiunii și Atotputerniciei Tale și a caracterului Tău Dumnezeiesc incomparabil!

Pentru misticii sufiți din toată lumea „există semne pentru cei care sunt capabili să le înțeleagă“, iar teofaniile pot apărea grație unei flori, grație zăpezii, femeii iubite sau frumuseții. Dumnezeu nu se ascunde doar într-un trandafir, ci și în inima celui care Îl percepe acolo. Dumnezeu nu este cuprins doar în fața sau în trupul ființei iubite, El transpare mai ales grație puterii iluminatoare a inimii iubitoare. În fond, nu doar credința sau practica religioasă dau naștere acestor teofanii, ci tocmai frumusețea iubirii este cea care transfigurează toate aspectele existente și revelează misterul lor profund și strălucirea lor divină.

A trăi în comuniune cu Natura și a dobândi astfel o mare fericire a fost apanajul înțelepților și al sfinților încă din Antichitate. O demonstrează și Sfântul Anton, care a fost vizitat la un moment dat de un filosof, care i-a adresat următoarea întrebare: „Părinte, cum puteți fi așa de fericit când sunteți privat de consolarea dată de cunoașterea obținută din cărți?” Eremitul a răspuns: „Cartea mea, filosofule, este Natura și, atunci când vreau să citesc cuvintele lui Dumnezeu, El este mereu în fața mea”.

O demonstrează și abatele Bernard de Clairvaux, care, în secolul al XII-lea, i-a scris unui prieten ce ezita să renunțe la școală pentru a intra în viața monahală: „Dragul meu prieten, gândește-te la experiența mea. Învățăm mai multe de la pădure ca din cărți; arborii și pietrele ne învață aspecte pe care nu le putem afla în altă parte”. Abatele de Clairvaux nu promova o viață sălbatică și nici dispreț față de studiu, ci el își invita prietenul să renunțe la cunoașterea teoretică în favoarea unei experiențe personale de comuniune cu Natura, care îl poate conduce la stări de transcendență.

La fel, Jakob Böhme a afirmat: „Nu vei găsi niciodată o singură carte din care înțelepciunea divină să transpară într-o manieră atât de intimă ca dintr-un câmp înflorit. Acolo, vei vedea forța măreață a lui Dumnezeu, o vei simți și o vei gusta, deși acesta nu este decât un simbol.” Ultimele cuvinte sunt importante: un câmp înflorit semnifică în general un peisaj frumos din Natură. Dumnezeu apare în mijlocul margaretelor și al macilor tocmai prin bucuria intensă, neașteptată care îl invadează pe cel care observă. Dumnezeu se revelează omului care observă transfigurator Natura, prezența Sa debordează în conștiința celui care contemplă câmpul înflorit, iar starea sa de fericire este chiar bucuria lui Dumnezeu.

În Autobiografia sa, redactată la persoana a treia, Ignațiu de Loyola mărturisește că cea mai mare mângâiere pe care o avea era să privească un timp îndelungat cerul și stelele, pentru că astfel aspirația sa de a-L servi pe Dumnezeu creștea foarte mult.

Tereza de Avila nota în cartea sa, Castelul interior: „Ca să spun adevărul, sunt sigură că și cea mai mică din creaturile lui Dumnezeu, o furnicuță, de exemplu, ascunde în făptura ei mai multe minunății decât pot înțelege mințile noastre”.

În plin secol al XVII-lea, secol cartezian, când s-a elaborat regretabila teorie a animalului-mașină, misticul Angelus Silesius, luteran convertit la catolicism, a răsturnat reperele obișnuite spunând: „Omule, nimic nu este imperfect, piatra este în felul ei un rubin, iar broasca nu este ea la fel de frumoasă ca un serafim?

În acest punct ne putem întreba: „Care este natura acestei perspective care dă valoare tuturor aspectelor existente?”, „Care este acest sens tainic al frumuseții ce traversează aparențele?”, „De ce nu înțelegem ce spun arborii, pietrele, animalele?” sau „Am devenit atât de importanți, ne credem atât de puternici încât decretăm că tot ceea ce nu aparține speciei umane este lipsit de limbaj, sensibilitate și conștiință?”, „Sau poate, fiind limitați de prejudecăți care ne împiedică să vedem frumusețea lumii, am devenit insensibili și egotici?”.

În anii 1950, Taganta Mani, un amerindian, dădea următorul avertisment: „Știți că arborii vorbesc? Ei chiar o fac! Vorbesc între ei și vă vorbesc și vouă dacă îi ascultați. Albii sunt cei care nu-i ascultă! Ei nu i-au ascultat niciodată pe indieni, așa că presupun că ei nu ascultă nici celelalte voci ale Naturii. Totuși, arborii m-au învățat multe: despre timp, despre animale, despre Marele Spirit – Dumnezeu.”

Se pare deci că omului modern sau civilizat îi lipsesc în mod acut simțurile spirituale care îi permit să îi simtă pe ceilalți și să perceapă fenomenele tainice care au loc în Natură.

În secolul al III-lea, în Alexandria, teologul și exegetul Origen a elaborat o doctrină a simțurilor subtile corespunzătoare celor cinci simțuri fizice. La exterior, spunea el, omul are mâini, ochi și urechi, dar omul interior este de asemenea dotat cu simțul pipăitului, văzului, auzului, a căror subtilitate oferă accesul la realitățile superioare. „De asemenea, a adăugat Origen, omul interior posedă o inimă”. Această teorie este susținută și de cunoașterea pe care o întâlnim în învățăturile orientale, care evocă ea însăși trezirea simțurilor subtile (SUKSHMA-INDRIYA). O povestire plină de tâlc descrie acest proces tainic: „Știind că maestrul său are o harpă fără corzi, elevul îl roagă politicos pe acesta să cânte. Maestrul se așază într-o postură de meditație și începe să mediteze. După câteva ore, el revine din starea meditativă și își privește întrebător elevul, care îi spune că el nu a auzit nimic. Atunci maestrul îi răspunde, dojenindu-l: «Trebuia să îmi spui să cânt mai tare!»”

Simțul tainic al frumuseții conduce la o atitudine delicată și contemplativă, în timp ce aviditatea și dorința întreținute în permanență de societatea actuală duc iremediabil la devastarea Naturii și la decăderea ființelor umane. Un om simplu descrie șocul pe care l-a avut auzind, într-un reportaj așa-zis pedagogic făcut într-o fermă, un băiat strigând la vederea unui porc: „Ah, ce cârnați buni!...” Desigur, întreaga Creație a lui Dumnezeu este bună, dar spiritul nostru vorace este cel care transformă ceea ce există doar în ceva ce poate fi cel mult „bun de mâncat”.

Trezirea și dezvoltarea simțurilor subtile ajută ființa umană să descopere miile de frumuseți ale lumii sensibile, care conduc ființa umană înapoi la sursa lor invizibilă. Recunoștința, respectul, aprecierea sinceră, la fel ca și admirația pentru întreaga Creație nu-l subminează cu nimic pe cel care dovedește și exprimă aceste nobile sentimente. Din contră, astfel de trăiri nobile elevează și expansionează conștiința ființei umane.

Misticii îmbrățișează totul, fără a reprima și fără a respinge ceva. Dincolo de diferitele tradiții religioase, multe sunt figurile înțelepților, sfinților și misticilor care au perceput legătura indisolubilă cu tot ceea ce există și care chiar au ajuns să se simtă în mod direct responsabili de frumusețea lumii. Avem în această direcție exemplul cunoscut al sfântului Francisc din Assisi, care predica păsărilor și care a domesticit un lup ce semănase teroarea la Gubbio, precum și pe cel al sihastrului Serghie din Radonej, care, în secolul al XIV-lea, își împărțea într-o pădure din nordul Rusiei pâinea cu un urs, sau pe cel al sfântului Ieronim, care trăia în secolul al IV-lea în deșertul egiptean, în tovărășia unui leu pe care îl îngrijea.

Printre maeștrii hasidismului din secolul al XVIII-lea figurează Rabbi Zousya, care, într-o zi, întristat să vadă un număr mare de păsări prizoniere într-o colivie, a deschis larg ușa acesteia și le-a dat drumul, gest pentru care a fost tratat ca un nebun și chiar bătut de stăpânul locului. Pentru a-și justifica gestul, între două lovituri care se abăteau asupra spinării sale, Rabbi Zousya rostea cu voce ridicată versetul: „Mila Lui se revarsă asupra tuturor creaturilor Sale“. În India, jainiștii, cei care l-au educat pe Gandhi, respectă fără excepție orice vietate, fie că este vorba de o musculiță, fie că este vorba de o neînsemnată râmă. Și înțeleptul Krishnamurti se minuna fără încetare, așa cum nota în jurnalul său, în fața arborilor, a norilor, a vântului, a umbrelor și a luminilor. El vorbea cu o maimuță care îl privea practicând tehnicile sale de yoga și privea cu aceeași liniște un linx, o ursoaică și puii săi sau un elefant, care participau cu toții la „splendoarea Universului“. Atât de multă frumusețe cere la fel de multă iubire! În octombrie 1973, Krishnamurti a scris: „Când frumusețea există, toate acțiunile și toate mișcările, în fiecare interacțiune, sunt complete, sensibile și în același timp sacre. Atunci când această frumusețe și această iubire lipsesc, lumea devine nebună.“

Este cunoscut de asemenea, episodul în care Socrate și tânărul Phaidros, întâlnindu-se în Atena, au mers undeva în natură pentru a vorbi despre iubire, frumusețe, despre extazul erotic și divin, despre muze, despre suflet și despre menirea lui. Așezați la umbra unui platan, pe malul râului Ilisos, însoțiți de cântecul greierilor, ei au trecut treptat de la plăcerile simțurilor încântate de frumusețea peisajului, de la prospețimea apei cristaline și de la verdele ierbii la bucuria filosofică și la meditația spirituală. Dialogul a continuat printr-o invocație transfiguratoare a lui Socrate: „Iubite zeu Pan și voi, divinități ale acestor locuri, dăruiți-mi frumusețea interioară și faceți ca lăuntrul meu să fie în armonie cu tot ceea ce mă înconjoară...“

Din păcate, omul zilelor noastre a involuat, a pierdut această imensă putere de a iubi, de a contempla toate cele vii și cele nevii, și este el însuși amenințat să piară din cauza ignoranței sale, căci a uitat o importantă virtute umană: bunătatea. Înainte de a-i salva pe ceilalți, înțeleptul își controlează propriile porniri inferioare, își purifică ființa și se deschide față de lumea invizibilă și frumusețile ei și mai cu seamă față de Dumnezeu. Cu cât ființa umană își revelează mai plenar Sinele, cu atât mai mult crește și sentimentul de fraternitate universală și se revelează sensul profund al Transcendenței. Egoismul, care face ca omul să devină trufaș, lacom și brutal, produce mai multe ravagii decât toate emisiile de dioxid de carbon, deoarece chiar el, egoismul, se află de fapt la originea tuturor calamităților.

Este, prin urmare, necesar să trăim înțelept, să unificăm în ființa noastră luciditatea cu sensibilitatea, inima cu mintea, permițând astfel conștiinței să se expansioneze gradat, din ce în ce mai mult, până când va deveni capabilă să cuprindă tot ce ne înconjoară. Este necesar să protejăm tot ceea ce, material sau imaterial, fragil sau rezistent, se revelează a fi infinit de prețios. Este necesar să devenim sensibili la frumusețea ascunsă care este prezentă în întregul Univers. Credința în Dumnezeu este cea care ne ajută să transfigurăm totul, căci, așa cum nota scriitoarea franceză Simone Weil: „Frumusețea lumii este aproape singura cale prin care Îl putem lăsa pe Dumnezeu să pătrundă în viața noastră“.



Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Herculane 2016, publicat la Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishig House.


Citiți și:
Despre DUMNEZEU (I)
Frumuseţea, expresie a perfecţiunii divine
Natura creează cele mai frumoase forme geometrice...
 


yogaesoteric
8 iulie 2016


 

 


Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga