Bertrand Russell și cele două sisteme de educație globalistă: pentru elite și pentru plebe (I)

(Episodul 14 al serialului Sursele globalismului)

Bertrand Russell e pus de unii în rândul celor mai mari filosofi contemporani, chiar cel mai important logician din secolul XX. A fost acoperit cu onoruri de-a lungul celor 97 de ani de viață, inclusiv premiul Nobel pentru „scrieri în slujba idealurilor umaniste”. Cât de nemeritată este măcar această ultimă apreciere, veți putea evalua singuri la finele acestui articol.

Bertrand Russell

Începând să scrie cu mai bine de un secol în urmă, Bertrand Russell trasa mare parte din liniile esențiale ale globalismului. De fapt, puțini gânditori înaintea lui bifează atât de multe din trăsăturile tipice ale progresiștilor actuali, numiți impropriu „liberali” în spațiul american. Iată doar câteva dintre propunerile lui:

  • guvern mondial, în locul statelor naționale,
  • o credință religioasă în știință, care să înlocuiască creștinismul,
  • constituirea unei caste preoțești a savanților conducători,
  • o metodă graduală de ajungere la comunism pentru lumea occidentală, în special America,
  • controlul reproducerii prin metode eugenice,
  • sterilizarea celei mai mari părți a populației,
  • eliminarea din programa școlară a religiei și a referințelor istorice, care ar stimula patriotismul,
  • un sistem de educație dublu, în stil iezuit, diferit pentru casta conducătoare și pentru clasa muncitoare,
  • abolirea proprietății și a familiei,
  • hrană științifică pentru populație (produsă artificial, dacă va fi posibil),
  • inițiere secretă a elitelor,
  • îmbunătățirea genetică a embrionilor,
  • preluarea copiilor de către stat,
  • încurajarea libertinajului și distracțiilor ușoare,
  • docilizarea masei populare prin educație, dietă și tratamente medicale,
  • injecții pentru populație și droguri cu efect calmant,
  • tehnici de relativizare a adevărului,
  • transformarea claselor sociale în specii diferite prin manipulări genetice,
  • desensibilizare la violență,
  • propagandă anti-natalitate,
  • folosirea de războaie, pandemii și arme biologice pentru depopulare periodică.

Pentru fiecare punct în parte, articolul redă citatele doveditoare, în ordinea cronologică a cărților care le conțin. Dar mai întâi, o punere în context a personajului.

Origini nobiliare

Familia în care se naște în 1872 Bertrand Russell este una din cele mai bine situate ale aristocrației engleze. Bunicul fusese prim-ministru, stră-bunicul, guvernator peste Irlanda. Iar bunicul pe linie maternă, Lord al Amiralității, un fel de ministru peste cea mai puternică flotă a lumii. Generațiile de strămoși care fuseseră membri ai Camerei Lorzilor, aproape că nu le mai putem număra.

De la familie, Bertrand a moștenit nu doar titluri, avere și o educație aleasă. Dar și înclinația spre ateism. Filosoful liberal John Stuart Mill i-a fost ales ca „naș laic”, într-un act simbolic ce pare să fi ținut loc de botez creștin, pentru că tatăl era ateu militant. Femeile mai în vârstă din familie înclinau spre o credință de fațadă, care i-au întărit încă din adolescență aversiunea pentru creștinism.

John Stuart Mill

Anti-creștin

Frământările mistice, care debutează în adolescență, vor fi concentrate în cartea din 1957, cu titlu fără echivoc: De ce nu sunt creștin. Cartea conținea și conferințe de la Societatea Secularistă, din anii ’20-’30, fiind integral un atac subiectiv la adresa creștinismului. Dar o poziție măcar agnostică se regăsește în mai toată opera sa. Nu insistăm asupra problemei, un singur citat rezumă lămuritor unde se situează:

Viziunea mea asupra religiei e aceea a lui Lucretiu. O văd ca pe o boală, născută din frică și o sursă de nespusă nefericire pentru rasa umană.” (pag. 20)

Un filsof reputat

Bertrand Russell e considerat între fondatorii filosofiei analitice, fiind pentru asta așezat pe un înalt piedestal. Cantitativ, cele mai multe lucrări ale sale sunt de filosofie social-politică și doar la acestea se referă articolul de față. E posibil să îl nedreptățesc ca gânditor neacoperind partea de epistemologie și logică matematică, vârful operei sale. Poate era într-adevăr una din inteligențele cele mai sclipitoare ale vremii lui, cum s-a spus. Sincer, această capacitate nu se regăsește prea des în scrierile sale politice, care excelează în banalități, expuse destul de anost în sute și sute de pagini. Iar scrupulozitatea pe care o etalează când scrie filosofie abstractă se topește în subiectivism pur, atunci când vorbește despre politică sau religie. Îi pot recunoaște, în schimb, meritele ca istoric al ideilor, acolo unde probează inteligență și o mare capacitate de sinteză.

Politică și război

În 1884, Bertrand Russell s-a aflat între fondatorii Fabian Society, a socialiștilor englezi, care propuneau o tranziție treptată și pe nesimțite către comunism. A și predat mare parte din viață la școala fondată de fabieni, London School of Economics, precum și la Cambridge.

Izbucnirea Primului Război Mondial a schimbat, desigur, ecuația. Față de războaie, Russell a avut atitudini spectaculoase și contradictorii de-a lungul timpului. A fost chiar și închis câteva luni pentru propagandă în favoarea pacifismului și împotriva intrării SUA în conflict. Dar a susținut folosirea bombei nucleare în cel de-al doilea război împotriva Germaniei, pentru ca aceasta să nu ajungă să o producă. Aceeași idee a reluat-o și în raport cu URSS, după război. Cum vom vedea, în alte scrieri propovăduiește chiar forme mai distrugătoare de război. Simțea nevoia să se pronunțe public pe diverse teme de actualitate, precum susținerea ideii sioniste înainte de înființarea statului Israel, războaiele din Orientul Mijlociu sau criza rachetelor din Cuba, când coresponda în privat cu Hrușciov și Kennedy.

Originile ideii revoluționare

Înainte să se termine Primul Război Mondial (și înainte de revoluția bolșevică), scrie cartea din 1916: Principiile reconstrucției sociale. (Va fi reeditată și peste câteva decenii sub al titlu: De ce luptă oamenii). În viziunea sa, acțiunea e mânată în primul rând de impuls și apoi de dorință. Sursele unor relații bune sunt simpatia instinctivă și un scop comun. Schimbarea dorințelor se poate obține doar printr-un alt sistem economic, cu o mai bună relație între activitate și nevoi.

Ne oferă traseul simplificat al unei idei, de la care măcar declarativ se revendică:

Democrația, ca teorie, a răsărit într-o mână de oameni din armata lui Cromwell. De acolo, după Restaurație, a ajuns în America, unde a rodit în Războiul de Independență. Din America, Lafayette și alți francezi, care au luptat de partea lui Washington, au adus teoria democratică în Franța, unde s-a unit cu învățăturile lui Rousseau și a inspirat Revoluția.

Socialismul, indiferent ce credem despre meritele sale, e o putere grozavă, în creștere, care transformă viața economică și politică. Iar socialismul își datorează originile unui număr mic de teoreticieni izolați.” (225)

Primele idei internaționaliste

Vede în orice instituție o expresie a autorității, care la rândul ei vine din timpurile opresive ale Evului Mediu. Vinovată de această realitate e Biserica, în care s-a păstrat viziunea monoteistă a Creatorului, față de care creaturile nu ar avea drepturi. Patriotismul i se pare „primitiv și nebunesc”:

Devotamentul pentru națiune e probabil cea mai profundă și mai răspândită religie a vremurilor noastre. Ca o religie antică, ea cere persecuții, holocausturile ei, cruzimile ei eroice însângerate; ca ele, e nobilă, primitivă, brutală și nebunească.” (p.110)

Epurarea istoriei din școli

În istorie, religie și alte subiecte controversate, instrucția e dăunătoare (…) Istoria, în orice țară, e astfel predată încât să preamărească țara: copiii învață să creadă că țara lor a avut mereu dreptate și a învins întotdeauna, că a produs aproape toți oamenii mari și e în toate privințele superioară altor țări. Întrucât aceste credințe sunt flatante, sunt absorbite cu ușurință și greu dislocate din instinct de cunoașterea ulterioară.” (149)

Consideră necesar ca orice mișcare de reformă să fie mondială, altfel, va eșua la intervenție externă. Statul și proprietatea să fie abolite, pentru că „sunt împotriva vieții” (p. 235). Nu ne putem baza doar pe libertate, care e „un principiu nefast, ne spune să nu intervenim, dar nu ne oferă baza unei construcții” (p. 228).

Dacă se doresc relații bune între state, unul dintre primii pași ar fi necesar să fie ca programa privind istoria să fie supusă unei comisii internaționale, care să producă manuale neutre de orice părtinire patriotică, omniprezentă acum. Exact aceeași cerință se aplică și religiei.”(150)

Ideea eugenică

Tot în volumul din 1916 regăsim și prima expunere fără ocolișuri a eugeniei și temei controlului populației (pe care le va relua în mai multe lucrări):

Să spunem limpede ce vrem. Nu creșterea de populație e importantă; dimpotrivă. Dacă populația Europei ar fi staționară, ar fi mult mai ușor să promovezi reforme economice și să eviți războiul. Ce e regretabil în prezent, nu e declinul natalității în sine, dar că scăderea e cea mai mare la elementele cele mai bune ale populației.” (182)

Căsătoria i se pare una dintre instituțiile profund afectate de declinul creștinismului, dar și de evoluția modelului social:

Băieți din clasa muncitoare cu înzestrări excepționale se ridică prin școală în clasa profesioniștilor; în mod natural, vor să se însoare cu fete din clasa de care aparțin acum, nu din cea din care provin. Dar, pentru că nu au bani, nu se pot însura de tineri sau nu își permit familii mari. Rezultatul e că din fiecare generație sunt extrase cele mai bune elemente din clasa muncitoare și sterilizate artificial, cel puțin în comparație cu cei rămași.” (178)

Deocamdată, propunerile sale se rezumă la oferirea de stimulente materiale celor mai răsăriți. Nu propune momentan piedici pentru natalitatea celorlalți. Dar părerile sale se vor radicaliza în cărți ulterioare.

Guvernul mondial

Anul următor, în 1917, revine cu un volumul Idealuri politice, unde atinge mai explicit tema guvernării internaționale.

Nu se poate asigura pacea în lume, și nicio decizie în chestiuni internaționale, în concordanță cu legea internațională (nu se poate lua) până când statele nu se despart de suveranitatea lor absolută în relațiile externe și nu lasă decizia acestor probleme unui instrument internațional de guvernare. Un guvern internațional va fi necesar să fie atât legislativ, cât și judiciar. Nu e suficient să fie un tribunal la Haga, să decidă în concordanță cu un sistem deja existent de lege internațională. E necesar să existe și un corp internațional, care să aibă puterea să transfere teritorii de la un stat la altul, când e convins că există motive pentru un atare transfer.” (56)

La acea dată, la Haga nu existase decât o Curte de Arbitraj. Propunerea lui Bertrand Russell pentru un Tribunal Internațional se va materializa 5 ani mai târziu, exact în localitatea indicată. Despre guvernanța mondială, cerea să poată retrasa granițele în funcție de creșterea și scăderea de populație sau migrație, fără conflict armat. Acel guvern mondial ar urma să aibă armată și flotă:

Autoritatea guvernului internațional ar deveni atât de indiscutabilă, încât niciun stat nu ar visa să se răscoale împotriva deciziilor sale. Când s-ar atinge acest stadiu, armata și flota internațională ar deveni nenecesare.” (56)

Dezamăgit de bolșevici

În același an cu scrierea anterior amintită, avea loc Revoluția Bolșevică din Rusia. Brusc, utopia lui Marx despre o revoluție comunistă planetară părea posibilă, prin Lenin și Trotsky. Planul fabienilor, de a aduce comunismul în etape în occident, părea depășit de istorie. URSS devenea polul de iradiere al unei noi Internaționale și alte revoluții similare izbuteau vremelnic la Budapesta și Munchen. Bertrand Russell face o vizită în Uniunea Sovietică, unde discută personal cu Lenin, de care e mai curând dezamăgit.

În 1920, va scrie o carte cu impresiile sale, intitulată: Practica și teoria bolșevismului. Aici se cuvine să îi recunoaștem un merit lui Russell. Spre deosebire de colegii săi din cercul Fabian (soții Webb sau George Bernard Shaw) și alți intelectuali, care au funcționat ca propagandiști ai regimului stalinist, în ciuda celor văzute, el a avut o poziție nuanțată. La mai puțin de trei ani de la venirea la putere a bolșevicilor, Russell dă verdictul regimului sovietic, ca fiind un eșec. Deși nu s-a referit nici ulterior la marile crime ale stalinismului, măcar nu a încercat să îi facă un portret roz. Totuși, cartea din 1920 e dominată de o speranță prudentă, dar și de convingerea că restul lumii este bine să îmbrățișeze comunismul:

Comunismul rus poate să eșueze și să dispară, dar comunismul însuși nu va muri. Iar dacă speranța, nu ura, îi inspiră pe avocații săi, poate fi adus fără cataclismul universal predicat de Moscova.” (132)

Comunismul, ținta finală

Lumea civilizată pare aproape sigur că va urma exemplul Rusiei în a încerca o formă de organizare comunistă a societății, mai devreme sau mai târziu. Cred că încercarea e esențială pentru progresul și fericirea omenirii în următoarele secole. Dar cred și că tranziția în cauză prezintă pericole îngrozitoare. Cred că, dacă teoria bolșevică e adoptată de comuniștii din țările vestice, rezultatul va fi un haos prelungit. Care nu va duce nici la comunism, nici la alt sistem civilizat, ci la căderea în barbaria Evului Întunecat. În interesul comunismului, și nu mai puțin în interesul civilizației, cred că e imperativ ca eșecul Rusiei să fie admis și analizat.” (116)

Politica pașilor mici

Ca și Marx, vede comunismul mai adecvat țărilor industrializate. Dar nu crede că lupta de clasă e soluția, ci seducerea populației cu avantajele unei lumi mai bune.

Comunismul, dacă e să aibă o șansă, este nevoie să debuteze într-o țară prosperă. Dar o țară prosperă nu va fi ușor mișcată de argumente ale urii și revoltei generale, folosite de Internaționala a Treia. E necesar, adresându-ne unei țări prospere, să subliniem ideea de speranță, decât de disperare. Și să arătăm cum tranziția se poate face fără o pierdere catastrofală de proprietate. Aceasta cere mai puțină violență și subversiune, mai multă răbdare și propagandă constructivă, mai puțin apel la înarmarea unei minorități hotărâte.” (130)

O soluție concretă e așa numita auto-guvernare. Oare, o anticipare a sistemului de „capitalism al participanților”, propus recent la Davos?

Auto-guvernarea în industrie cred că e calea pe care Anglia se poate apropia cel mai bine de comunism.” (128)

Convertirea SUA la comunism

Deși proiectul Uniunii Europene nu exista, nici măcar o europă socialistă nu i se pare îndeajuns. Ostilitatea Americii (la acel moment) ar împiedica succesul proiectului comunist „chiar și pentru tot continentul european, la unison, după epuizarea produsă de război” (p 131)

Nu există altă țară civilizată, în care capitalismul e atât de puternic și socialismul revoluționar atât de slab, ca în America (…) nimic nu poate reuși până când America nu e convertită la comunism sau măcar ținută în neutralitate. În al doilea rând, e o greșeală să încerci comunismul într-o țară cu o majoritate ostilă ideii; unde opozanții sunt la fel de puternici ca suporterii activi, pentru că într-un astfel de mediu, un război civil sever e foarte probabil. E necesar să avem un mare corp de opinie favorabil comunismului și o opoziție slabă, înainte ca un stat comunist să poată fi introdus, fie prin revoluție, fie prin metode mai mult sau mai puțin constituționale.” (127)

Citiți continuarea articolului

Autor: Victor Grigore

Citiți și:
Schizofrenie colectivă
«Discriminarea», «Intoleranța» și «Toleranța represivă» – concepte marxiste ale Școlii de la Frankfurt, care au reapărut altfel deghizate (III)

 

yogaesoteric
16 octombrie 2022

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More