Karl Marx libertarianul și demolarea deliberată (I)

(Episodul 9 din Sursele globalismului)

Citiți partea precedentă a articolului

În episoadele anterioare l-am întâlnit pe Marx ca tânăr filosof, cu crizele sale de identitate și mistice. Am văzut că aspirațiile lui se așezau în prelungirea unor proiecte milenariste, consemnate în lumea creștină și iudaică. Hotărârea privind proiectul era explicită: răsturnarea vechilor credințe. Apoi, decurgând din asta, redefinirea statului, în acord cu o altă mitologie, reașezarea societății, pentru a transforma în final omul însuși, pe baze materialiste. Convingerile erau deja de nezdruncinat, dar lipseau cunoștințele concrete și elaborarea propriu-zisă a noii ideologii.

În anii șederii la Paris și Londra, Marx va face exact asta. (Cu metodă, perseverență și o capacitate de sinteză și producție publicistică remarcabile.) Va devora volumele de istorie sociologică a Europei scrise de Augustin Thierry – un liberal, cu sensibilități sociale și naționaliste, fost secretar al lui Auguste Comte. Va citi voluminoasa operă a istoricului britanic James Mill, tatăl utilitaristului liberal John Stuart Mill. Îi va studia pe marii economiști disponibili la acea dată – adepți ai pieței libere: Adam Smith, un adevărat părinte al economiei, David Ricardo, autorul primei teorii despre valoare, ca expresie a muncii. Va studia, bineînțeles bazele sociologiei, puse de Auguste Comte și teoria lui despre pozitivism, un fel de religie scientistă.

La formarea lui Marx contribuie și colaborarea de o viață cu Friedrich Engels, împreună cu care va scrie de aici încolo. Nu vom insista asupra acestor ani de germinație intelectuală. Dar reținem esențialul: de acum nu mai vorbim de un tânăr, care doar filosofează. Vorbim de un cercetător matur, bine instruit, cu o inteligență subtilă, care nu avea cum să nu înțeleagă resorturile vieții economice și sociale. Fie doar și din Bogăția națiunilor, a lui Adam Smith, avea destulă informație pentru a pricepe consecințele schimbărilor pe care le propunea.

Deși avocatul din oficiu al clasei muncitoare nu fusese niciodată angajat cu normă întreagă, doar colaborator al unor reviste și autor de cărți – măcar de la investitorul Engels avea suficiente date despre economia reală. Adversarii marxismului fac o eroare, dacă îl subestimează. Sursele lui erau preponderent „de dreapta”, iar pe cele de stânga le supune unui neiertător examen critic, socotindu-le prea visătoare. În perfectă cunoștință de cauză, Marx alege să creeze un sistem sofisticat de distrugere, o bombă cu neuroni, care va detona de atunci în capetele multora și în viețile a miliarde de oameni.

Lista neagră

Există ceva ce îl distinge pe Marx de restul milenariștilor (mistici) și utopiștilor (laici). E spațiul redus, aproape inexistent și echivoc, dedicat descrierii proiectului final, al destinației. Dacă alții elaborau utopii migălite până la ultimul detaliu, Marx abia dacă scăpa un gând fulgurant despre o lume în care toți vor fi egali și frați. Întreaga energie creatoare a prolificului cuplu Marx și Engels, cuprinsă în peste 30 de volume de dimensiuni strivitoare (cele mai multe apărute după moartea lui Marx), întregul zel e dăruit criticii. Totul e o expunere demolatoare și pledoarie pentru distrugere.

Chiar și în sinteticul Manifest al Partidului Comunist, lansat în anul revoluționar 1848, avem involuntar o listă de idei care este necesar să fie demolate. Oricine a studiat economia, istoria și sociologia, cum făcuse Marx, nu avea cum să aleagă din pură întâmplare exact pilonii de susținere ai edificiului unei societății. E ca și cum ai fi arhitect și ai recomanda renunțarea la zidurile de susținere, ca să mai adaugi un etaj. Între țintele sale explicite se numără:

– religia (inclusiv conștiința, ca produs social)
– morala (considerată burgheză)
– dreptul
– națiunea
– proprietatea
– diviziunea muncii
– familia
– moștenirea
– ierarhia
– comerțul burghez
– capitalul, banii
– munca salariată
– viața rurală și diferența dintre sat și oraș
– competiția

Dacă veți avea curiozitatea să parcurgeți acest articol, poate veți avea răspunsul și la întrebarea: totuși, ce urmăreau să salveze Marx și Engels, demolând atât de multe „anexe”!? (dar asta mai târziu). Doar câteva vorbe despre aceste ținte, care sunt și sub asaltul presei de azi. Am dedicat un articol separat relației lui Marx cu religia, nu insist. În context, îi subliniez doar rolul practic în menținerea stabilității unei societăți, în crearea eticii muncii (etica protestantă, de care va vorbi Weber), în respectarea contractelor și promisiunilor, indispensabile unei planificări pe termen lung a activității.

Dreptul și morala nu mai sunt considerate relevante, pentru că ele ar fi doar expresia clasei dominante. „Ideile clasei dominante sunt în orice epocă ideile care guvernează” (ni se dezvăluie în articolul Ideologia germană). Sigur, ele urmează să fie înlocuite de o „morală proletară”, dar se aruncă pe fereastră milenii de acumulări juridice de la dreptul roman, codul lui Iustinian, al lui Napoleon. Abuzurile și crimele comunismului real nu le amintim aici, dar izvorăsc din această „dispensă” de la filosofia dreptului și ideea „tradițională” de justiție.

Adam Smith arătase suficient de clar cât de eficientă e unitatea statului național, care are o masă critică suficientă pentru a asigura varietate de materii prime, e suficient de mare încât să își permită să dezvolte instituții culturale, militare, politice – investiții pe termen lung, pe care un oraș sau o regiune nu le pot face. Diviziunea muncii e socotită acum poate cel mai mare motor al saltului economic. Fără ea, toți oamenii ar fi obligați să fie fermieri, pentru a-și asigura supraviețuirea biologică, iar productivitatea ar fi scăzută. Nu s-ar putea duce decât un trai pastoral, pentru care am toată simpatia, dar nu e obiectivul lui Marx.

Deși individualismul e foarte popular, adevărata bază a economiei e familia. Ea asigură motivația pentru eforturi de decenii, cum ar fi creșterea copiilor, îngrijirea bătrânilor sau acumulările destinate a fi lăsate moștenire. Engels va recomanda educarea copiilor de către stat de la vârste fragede. (Idee a tuturor utopiștilor, de la Platon până azi.)

Ulterior, economiștii (Mises, Schumpeter) vor semnala mari pericole ale economiei marxiste, precum lipsa unui criteriu real de estimare a valorii economice. În lipsa căruia, planificarea economică devine o ficțiune, la fel ca măsurătoarea fără o unitate de măsură. La fel, a ține gestiunea, după eliminarea banilor. De asemenea apar efectele nefaste asupra inovației și motivației de a munci, în condițiile eliminării competiției. Până la un punct, estimarea valorii bunurilor în ore de muncă are validitatea ei. Dar scapă din vedere că interesul pentru un produs sau altul fluctuează, că același timp și aceleași materii prime pot fi folosite mai inventiv sau mai ineficient.

Este necesar să îi recunosc lui Marx (și socialiștilor în general) un mare merit. Au curajul de a regândi societatea din temelii, au critici uneori pertinente despre disfuncțiile sistemului curent. Observă bine tema alienării, a inechității. Dar suferința muncitorului nu pare să își găsească un răspuns real, comunismul lăsându-l tot într-o postură de dezmoștenit, fără proprietate, fără multe trăsături definitorii ale civilizației de până atunci.

Lupta de clasă – secretul istoriei

Osatura pe care e construită ideologia comunistă e o teorie a istoriei. Pentru că Marx așa își elaborase doctrina: citind foarte multă istorie. În preambulul Manifestului suntem anunțați că „s-au reunit la Londra comuniști de diferite naționalități, care au redactat” textul. Iar primul capitol al apelului începe cu faimoasa formulă:

Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptei de clasă.” (K.M & F.E, Manifestul PC, p 17)

Marx face din conflictul de interese însuși motorul nevăzut al istoriei. În descoperirea acestei mecanici ascunse stă inovația lui filosofică, din a recunoaște opozițiile, dizarmoniile, diviziunile, ura latentă, spiritul revanșard. Această înclinație psihologică, pornită din dictonul „divide et impera” (dezbină și stăpânește), va completa o viziune deterministă. Pentru că tot restul decurge din ea într-un mod mecanic, implacabil. Talentul lui Marx a fost să convingă oamenii că descoperirea lui e una științifică. Iar în mijlocul secolului XIX, o parte din societate era deja cucerită de credința deplină în știință. Marx, care publică în paralel cu Darwin face din lupta de clasă o lege universală ca selecția naturală pentru evoluționiști. Cele două teorii rimau perfect. E una din acele idei, care odată enunțate, nu mai pot fi șterse din sfera conștiinței colective.

Epocile se înșiră în marxism „ca mărgelele pe ață” (cum sună formula din Scrisoarea I a lui Eminescu). Din sclavagism, se trece în feudalism, din feudalism în capitalism și din capitalism în comunism. Gradual și implacabil. Exceptând ultima etapă, în celelalte epoci se menție războiul mut între: sclav și omul liber, plebeu și patrician, iobag și nobil, proletar și burghez. Pe scurt: clasa muncitoare și clasa exploatatoare. Resorturile interne fac ca omenirea să treacă dintr-o epocă în alta. De la sine: în urma constatării unor avantaje de organizare, în urma creșterii puterii de negociere a unei clase, a unui progres intelectual, a acumulărilor de capital, prin revolte etc.

Disfuncțiile interne ale etapei capitaliste a istoriei îl fac pe Marx să îi prezică finalul iminent. Și, implicit, trecerea în comunism. Care mai e rostul unui comunist, atunci? Și ce este un comunist, în accepțiunea lui Marx? Ei bine, un comunist e un inițiat al acestei taine a istoriei. E unul căruia i s-a explicat (de către Marx și Engels, evident) cum funcționează mecanismul, ce prevede viitorul, și a hotărât să se implice pentru a accelera mersul istoriei. În direcția în care ar fi mers și singură. Printr-o revoluție. Dat fiind că Marx descria toată teoria lui ca perfect științifică, și comunistul convertit la „materialismul dialectic” se putea intitula tot om de știință. E exact pretenția pe care o au și planificatorii globaliști de azi.

Burghezia care produce comunism

Apostolul Pavel mărturisea: „nu fac binele pe care îl doresc, ci răul pe care nu-l voiesc”. (Rom. 7:19) Iar Goethe îi atribuie lui Mefisto răstălmăcirea acestei fraze. Când Faust îl întreabă cine e, diavolul se definește astfel: „Sunt parte din acea putere, care etern dorește răul, și etern lucrează binele”. Clasele exploatatoare par să aibă pentru Marx tocmai rolul acesta mefistofelic: lucrează răul, dar împing involuntar proletariatul spre revoluție și lumea spre comunism. În cuvintele Internaționalei, orice abuz face doar „Să fiarbă-n inimi răzvrătirea, Să-nceap-al lumii vechi apus.”

Umanismul lui Marx e sintetizat în formula „omul e cel mai prețios capital”. Dar și din aceasta ne dăm seama că ființa umană e văzută ca o resursă, ce este necesar să fie administrată. El e produs al activității lui: „munca l-a creat pe om”. La urma urmei, Marx nu și-a intitulat opera fundamentală nici Muncitorul, nici Societatea, ci Capitalul. Tot ce gândește și simte ființa umană e pus în seama acțiunii forțelor de producție. Opusul marxismului nu este nici capitalismul, nici liberalismul, ci societatea tradițională, patriarhală, etno-statul, societatea rânduită după credința creștină.

Progresul accelerează istoria spre finalul așteptat de Marx. Jocul economic e unul de sumă nulă: ce se câștigă într-o parte, e neapărat pierdut în altă parte. Acumularea de capital nu poate fi decât ceva sustras din plus-valoarea adusă de muncă. Burghezia e ea însăși rodul unor revoluții în mijloacele de producție și schimb. Modificări care se reflectă în altfel de relații politice. (Pe care Marx le recunoaște ca progres, inclusiv atunci când descrie munca salariată ca formă de sclavie.) „Puterea de stat modernă nu este decât un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.” (Iată o viziune nu foarte diferită de a tehnocrației globaliste.)

Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de «superiorul său firesc» şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decât interesul gol, decât neîndurătoarea «plată în bani peşin». Ea a înecat fiorul sfânt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobândite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvânt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.” (Manifest, p 19)

Așadar, burghezia e cea care năruie vechile relații feudale și le face să devină relații bănești. Iar capitalul se acumulează prin nedreptate: societatea burgheză e „o societate în care cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc, nu lucrează”. Aristocrația se descompune de la sine, urmare a emergenței marii industrii; burghezia poate stimula proletariatul împotriva ei și altor inamici istorici ca mica burghezie speculantă, monarhie, cler. Dacă unor burghezi (cum erau desigur inclusiv Marx și Engels) li se mai poate găsi un rost în universul lui Marx, în postura de aliați, clasa de mijloc, țărănimea liberă, micii antreprenori, sunt o piedică în calea progresului. (De altfel, în comunismul real, țăranii au dat cel mai mare număr de victime, vârfurile satului, refractare la colectivizare (la modernizare, adică) fiind foarte ușor aruncați în rândul „dușmanilor poporului”, alături de aristocrați, preoți și intelectuali.)

Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sunt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sunt reacţionare, deoarece urmăresc să întoarcă înapoi roata istoriei.” (Manifest, p 24)

Ca un golem, capitalul ia ființă din munca proletarului, dar i se întoarce împotrivă. Banii pun stăpânire pe societate, făcând-o tot mai materialistă:

După cum în religie omul este dominat de produsul propriei sale conștiințe, tot astfel în producţia capitalistă el este dominat de produsul propriei sale mâini.” (Capitalul vol 1, p 638)

Sistemul financiar accelerează această înclinație a capitalului prin dobândă, ducând la o putere și mai mare a părții pasive a societății, dar și la centralizare:

În afară de aceasta, o dată cu producţia capitalistă ia naştere o forţă cu totul nouă, creditul, care la început îşi face loc pe ascuns, ca un auxiliar modest al acumulării, şi atrage prin fire invizibile în mâna unor capitalişti individuali sau asociaţi mijloacele băneşti împrăştiate în mase mai mari sau mai mici la suprafaţa societăţii, dar care în scurt timp devine o armă nouă şi ameninţătoare în concurenţă şi în cele din urmă se transformă într-un uriaş mecanism social pentru centralizarea capitalurilor”. (Capitalul, vol 1, p. 643)

Citiți a doua parte a articolului

Autor: Victor Grigore

Citiți și:
Primul comunist. Geneza credinței marxiste
Karl Marx, misticul. Mai preocupat de religie decât ni-l imaginăm

 

yogaesoteric
11 iulie 2022

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More