Occident, 2019: sub asediu, în căutarea suveranităţii (III)
Citiți a doua parte a articolului
Occidentul este azi foarte vulnerabil pentru că are de purtat un război pe trei fronturi
Primul, cu grupuri tot mai numeroase din propriile societăţi care se dezic de valorile care au făcut posibilă funcţionarea democraţiei liberale în statele naţiune, majoritatea în favoarea unui pretins „internaţionalism” puternic ideologizat, utopic neo-marxist, şi al cărui potenţial funest susţinătorii lui în general îl ignoră, cărora li se adaugă, la cealaltă extremă, grupuri care aspiră la o regresie spre un „naţionalism” greşit înţeles ca surogat de patriotism.
Al doilea, cu o migraţie de populaţii extra-occidentale fără precedent după secolele 5-10 AD, care n-ar fi neapărat o mare problemă dacă majoritatea covârşitoare a noilor veniţii n-ar proveni din culturi ale căror valori de nucleu sunt, într-o exprimare elegantă, extrem de greu de pus de acord cu valorile de bază pe care s-au clădit democraţiile liberale occidentale (separarea dintre religie şi stat, separarea puterilor în stat, prioritatea libertăţii individului în faţa voinţei colectivităţii şi statului, egalitatea dintre bărbat şi femeie, libertatea de expresie etc).
Al treilea, cu o Rusie revizionistă care, din păcate pentru ea însăşi şi pentru Europa, a ales să resusciteze spectrele lui Lenin şi Stalin (pe care Moscova îi asumă astăzi aproape făţiş) şi care, în loc de un autentic catharsis şi de a căuta revenirea în familia europeană din care a fost brutal evacuată după 1917, încearcă să speculeze, să valorifice şi să potenţeze criza Occidentului, în speranţa slăbirii legăturilor dintre Europa şi SUA şi transformării ei în arbitru şi hegemon.
Ce s-ar putea petrece dacă Occidentul nu se va reechilibra valoric şi politic pentru a fi capabil să reziste acestor atacuri simultane şi concentrice? Matematica nu mai este aici de folos, dar istoria consemnează o listă destul de lungă a civilizaţiilor prăbuşite şi numeroase studii ale istoricilor care au urmărit să înţeleagă şi să explice „cum de civilizaţia X s-a prăbuşit, când ajunsese la un asemenea nivel de dezvoltare?ˮ. Simplificând, istoria sugerează politicii că şi doar 50 de ani definiţi de slăbire a vigilenţei, de menţinere la conducere a unor elite confuze şi de hedonism social sunt suficienţi pentru a demola ce s-a construit în 500 de ani sau mai mult. Cine crede că Occidentul de astăzi este imun la aşa ceva, ar face bine să se gândească mai atent şi să pună mâna pe orice carte de istorie.
Uniunea Europeană, între imposibila alegere şi furtuna perfectă
„Suveranitatea se pierde ca urmare a greşelilor politice.” (Mario Draghi, în faţa Parlamentul European, 28 ianuarie 2019)
Uniunea Europeană este un caz aparte în interiorul Occidentului şi al familiei democraţiilor liberale, deoarece are în plus şi o mare problemă auto-provocată. Lansată în 1999 şi aplicată efectiv din 2002, Uniunea Monetară Europeană a eşuat în atingerea ambelor obiective anunţate la lansare de „părinţii” săi tehnocraţi. Politic, nu a generat creşterea sinergiilor între statele membre, în vederea unei tot mai strânse Uniuni, iar economic nu a generat reducerea decalajelor de dezvoltare şi venit între Sud şi Nord. Dimpotrivă, a declanşat procese contrare, ignorate de europeni până la criza declanşată în 2008, dar perfect vizibile după aceea.
Democraţiile din sudul UE care au adoptat euro, toate cu decalaje de dezvoltare faţă de „nucleul” central-nord european, dominat de Germania, au renunţat la controlul asupra politicii monetare, adoptând o monedă care este, în proporţie de cca. 80%, fosta marcă vest-germană, rebotezată, „atenuată” puţin cu fostul franc francez şi fosta liră italiană. Sub mirajul accesului la credite cu dobânzi de tip german, adică foarte mici, mulţi au uitat atunci că între monede, dobânzile asociate lor şi culturile societăţilor care le folosesc există legături mult mai serioase decât designul bancnotelor. Cu excepţia cazului că s-ar afla în aceeaşi federaţie politică deplină, „de sus până jos”, cu Germania – ceea ce până astăzi nu este cazul nimănui – un stat membru al UE care vrea să folosească aceeaşi monedă cu aceasta este necesar să dispună de o productivitate şi o competitivitate economice apropiate celor din Germania, precum şi de o cultură populară comparabilă celei germane în ce priveşte economisirea şi creditarea. Altfel, îşi asumă riscuri majore prin renunţarea la pârghia politicii monetare, care oferă posibilitatea devalorizării monedei naţionale pentru a corecta decalajele de competitivitate şi deficitele comerciale faţă de un partener economic extern mult mai solid aflat pe aceeaşi piaţă comună.
Desigur, devalorizarea monedei naţionale nu este o „baghetă magică” indicată în orice situaţie şi pe termen nelimitat. Dar a permis în trecut unor state CEE/UE să evite actualele derapaje. Până în 1999, Franţa a menţinut paritatea cu Germania în ce priveşte competitivitatea economică prin devalorizări succesive ale francului francez. Nu este o întâmplare, şi nici o coincidenţă, că Olanda, Austria, Finlanda şi Luxemburg, state apropiate cultural de Germania, s-au descurcat relativ bine după introducerea uniunii monetare, în timp ce economiile Portugaliei, Spaniei, Franţei, Italiei, Greciei şi Ciprului nu şi-au mai revenit niciodată cu adevărat după 2008.
Criza indusă de moneda euro ilustrează perfect „moartea expertizei”, sau cum o idee bună – integrarea, finalmente politică, a Europei – a fost deraiată de o decizie adoptată pe bază de iluzii şi presupuneri, nu pe date concrete fundamentate empiric şi pe experienţă consemnată. Între mega-problemele UE, cea provocată de introducerea prematură a uniunii monetare are (încă) întâietate în faţa celei provocate de imigraţia ilegală, şi presupune, de asemenea, un risc vital mai mare pentru întregul proiect european, dar şi pentru viitorul democraţiei liberale în Europa. Criza declanşată în 2008 a indus treptat unor segmente electorale largi din zona euro ideea că guvernele care depind democratic de votul lor fie nu vor să acţioneze pentru rezolvarea problemelor (pentru că sunt “disciplinate” de la Bruxelles), fie nu pot să acţioneze astfel (pentru că nu mai au pârghiile executive necesare). Lamentările generalizate despre ascensiunea populismului, a mişcărilor politice radicale sau extremiste, şi pierderea accelerată de popularitate a partidelor tradiţionale de centru-stânga sau centru-dreapta, ar fi necesar să plece de la premisa corectă: actuala degringoladă a politicii în statele UE a fost determinată, nu exclusiv dar în principal, de câteva erori grave de calcul ale decidenţilor din patrulaterul Bruxelles – Berlin – Frakfurt – Paris, ajutate oportunist de elitele politice de la periferie, care au vândut popoarelor lor, pentru a face euro acceptabil, mitul inflaţiei mici şi a creditelor cu dobânzi accesibile, evitând să le explice şi celelalte efecte ale introducerii monedei comune înainte de uniunea politică.
Introducerea prematură a uniunii monetare a determinat în UE creşterea puterii Nordului asupra Sudului, creşterea ecartului între centru şi periferie, între economiile avansate şi cele care, teoretic, ar fi fost necesar să fie ajutate să vină din urmă. Toate aceste efecte vin în contradicţie frontală cu principiile de bază ale proiectului european lansat între 1951 (CECO) şi 1957 (CEE). Mai mult, introducerea monedei euro a plasat instituţiile europene, după 2008, în rolul ingrat de garante ale colectării datoriilor debitorilor din Sud, în beneficiul creditorilor din Nord. Gravitatea situaţiei l-a determinat pe însuşi Otmar Issing, unul dintre părinţii fondatori ai uniunii monetare europene şi Băncii Centrale Europene (BCE), membru în primul Consiliu Executiv al BCE şi primul economist-şef al acesteia, să declare în 2016 că, în forma actuală, uniunea monetară nu mai este viabilă şi că „într-o zi, castelul de cărţi de joc se va prăbuşi“. Cu aceeaşi francheţe, surprinzătoare având în vedere profilul său, dl. Issing a mai admis, în alt context, că în 2010 nu Grecia a fost „salvată”, ci băncile din Franţa şi Germania, care creditaseră „exuberant” Grecia după adoptarea euro.
BCE – o premieră absolută în istoria omenirii, o bancă de emisie suverană care nu depinde, nici practic, şi nici măcar teoretic, de vreun stat suveran – oferă singura explicaţie a supravieţuirii monedei euro după 2008, în condiţiile tergiversării evidente a deciziilor strategice privind viitorul Europei: avans spre integrare politică, sau repliere spre uniune economică de state suverane. Subvenţiile BCE, mascate sub forma achiziţionării de obligaţiuni „suverane” de la statele din sudul eurozonei, la dobânzi sensibil inferioare (cca. 2%) celor care ar fi fost cerute de „pieţele de capital” (5% – 7%) pentru state care au datoria publică raportată la PIB de 180% (Grecia), 135% (Italia), 130% (Portugalia) sau aproape 100% (Spania, Franţa, Cipru), au fost denumite eufemistic „programe de relaxare cantitativă“, şi au acţionat în esenţă ca mecanism de compensare a absenţei uniunii politice care ar fi trebuit să susţină în mod natural uniunea monetară.
Obiectivul principal al eurocraţiei tehnocrate, după 2008, a fost salvarea monedei euro prin „orice măsură necesară“ („whatever it takesˮ, în exprimarea preşedintelui BCE, Mario Draghi, în memorabilul său discurs din 2012). Problema cu „relaxarea cantitativă” a BCE – care a depăşit deja 2,5 trilioane de euro – este că a jucat rolul anestezicului administrat unui pacient, în aşteptarea chirurgului care nu a mai venit să opereze. Moneda euro a fost salvată (mission accomplished), statele „beneficiare” nu au intrat în incapacitate de plată, dar nici nu au mai avut o motivaţie solidă pentru a face reforme structurale super-costisitoare politic, datoriile lor suverane au continuat să crească, şomajul a rămas la 10-15% în Sud (20-25% la tineri), faţă de 3-5% în Nord, iar creşterile economice au rămas insuficiente pentru o redresare reală.
Pentru a da Cezarului ce este al Cezarului, să amintim aici un alt exerciţiu de sinceritate, al aceluiaşi Mario Draghi, care, aflat pe final de mandat la conducerea BCE, a afirmat la 28 ianuarie 2019 în faţa Parlamentului European că „o ţară îşi pierde suveranitatea dacă datoria sa publică este prea mare, pentru că dincolo de un punct pieţele financiare sunt cele care decid“. Şi a continuat să explice, cu aceeaşi francheţe, că pentru o ţară ajunsă într-o astfel de situaţie, „fiecare decizie politică este examinată de pieţele de capital, adică de persoane care nu sunt alese şi sunt în afara procesului democratic de control“.
Un astfel de avertisment, din partea celui mai puternic bancher european, nu se vede în fiecare zi, şi ar fi meritat o mediatizare mult mai serioasă, pentru că aşa cum bine a punctat dl. Draghi, „datoria publică apare prin deciziile politice ale guvernelor, iar suveranitatea se pierde ca urmare a greşelilor politice“.
Poate că Mario Draghi vrea să plece la pensie cu inima împăcată, dar ceea ce a vrut să transmită europenilor, în mod delicat, a fost că în spatele benign-desemnatelor pieţe de capital se află deţinători de capital care nu şi-au acumulat resursele financiare pe bază de milă şi compasiune, şi care, dacă vor fi obligaţi să aleagă între democraţie şi recuperarea creditelor acordate (plus dobânzile aferente), nu vor ezita prea mult.
Mai clar de atât nici nu se putea: erorile politice ale elitelor occidentale din ultimele decenii au declanşat hemoragia suveranităţii din corpurile statelor naţionale, iar problema majoră este că suveranitatea pierdută de acestea nu se regrupează la instituţii europene care depind direct, democratic, de votul europenilor, ci în zone crepusculare imune la democraţia reprezentativă, pe care nici măcar instituţii europene de prim rang, ca BCE, nu le controlează (altfel, este de presupus că dl. Dragi s-ar fi abţinut de la lansarea unui astfel de avertisment).
În acest moment, alternativele sunt puţine, iar cele în care democraţia liberală supravieţuieşte intactă, şi mai puţine. BCE nu va putea gestiona la infinit situaţia din zona euro prin subvenţii cu „bani ieftini”, în absenţa unor decizii politice cu impact strategic privind viitorul UE. În cel mai bun caz, va avea relativ succes până la următoarea criză ciclică globală, când statele din sudul eurozonei vor fi expuse „furtunii perfecte”: fără spaţiu de creştere masivă, încă odată, a datoriei publice; fără posibilitate de a-şi devaloriza moneda în circulaţie; limitate drastic în ce priveşte deficitele bugetare (tensiuni majore există deja între Italia şi Comisia Europeană). Soluţia pro-activă ar presupune introducerea uniunii fiscal-bugetare în zona euro, dar dacă aceasta ar urma logica prin care uniunea monetară a fost introdusă în 1999-2002, ar însemna golirea parlamentelor naţionale de încă două atribute suverane majore: acela de a stabili şi impune taxele şi impozitele, şi acela de a decide şi executa bugetele naţionale. Adăugându-se drepturilor suverane anterior abandonate – de a emite monedă (cedat către ECB) şi de a controla frontierele (diluat prin Acordul Schengen), o astfel de dezvoltare ar însemna, literalmente, moartea democraţiei în accepţiunea ei europeană tradiţională, la nivelul statului-naţiune.
Singura variantă de lucru în care ar fi posibilă punerea de acord a imperativului salvării democraţiei liberale reprezentative cu imperativul salvării monedei euro ar fi transformarea UE într-o autentică federaţie, cu suveranitate comună bazată pe partajarea echitabilă a suveranităţilor naţionale ale membrilor UE, şi pe un nou Tratat European sau Constituţie Europeană. Aceasta ar presupune însă, obligatoriu, implicarea din „momentul zero” a tuturor statelor membre interesate, pentru că UE reprezintă, cel puţin acum, mult mai mult decât un club al monedei euro. Exact acest curs de acţiune a fost propus la începutul lui 2018 de Martin Schulz, fost preşedinte al Parlamentului European şi fost lider al social-democraţilor germani: înlocuirea actualului Tratat al UE cu o Constituţie a Statelor Unite ale Europei şi acordarea a 5 ani de gândire tuturor statelor membre (euro şi non-euro), pentru a decide dacă vor să participe. Practic, este singura cale de ieşire a UE din actualul marasm pe direcţia înainte: transformarea hibridului politico-instituţional blocat în proiect şi devenit nesustenabil (uniune „la vârf”/instituţională, plus cele patru libertăţi fundamentale, dar lipsită de un Executiv unional dependent direct de votul democratic al tuturor europenilor şi abilitat, printr-un buget unional real, să facă transferurile de resurse capabile să creeze o solidaritate reală între toţi europenii), într-o uniune de state (federaţie) cu suveranitate comună.
Din păcate, îndepărtarea lui Martin Schulz de la conducerea Partidului Social Democrat german, apoi implicit şi din formula guvernamentală „Merkel 4” de la Berlin, a reprezentat o lovitură majoră pentru curentul federalist european, şi a fost simptomatică pentru şansele palide de succes ale acestui scenariu. Planul său rămâne însă nu doar cel mai apropiat de principiile fondatoare ale proiectului european (democraţia, egalitatea şi solidaritatea statelor membre), dar şi de departe cel mai avantajos posibil pentru noii membri ai UE din Europa Central-Răsăriteană, inclusiv România, care, în absenţa unui mare salt înainte al întregii UE, se văd confruntaţi cu perspectiva abandonării de facto de către UE, la primul şoc major, a ţintei de unificare a nivelurilor de trai şi protecţie socială din Europa Central-Răsăriteană cu cele din Europa de Vest.
Germania, după ce establishmentul politic CDU/CSU-SPD a îndepărtat „factorul Schulz”, pare să nu aibă altă strategie decât cea a conservării status quo-ului actual, care, la excedentele comerciale externe anuale de cca. 350 de miliarde de euro realizate de economia germană, arată destul de bine privit de la Berlin. Totuşi, o întrebare irepresibilă care se naşte la observarea pertractărilor şi tergiversărilor ingenioase la care recurg decidenţii germani pentru a evita o decizie fermă cu privire la viitorul Europei, este cât crede Berlinul că se mai poate întinde coarda eurozonei până să se rupă.
Franţa, după instalarea Administraţiei Macron în 2017, a reluat, în forţă, proiectul unei mari înţelegeri franco-germane, prezentat sub forma unei reforme limitată strict la zona euro – inter alia buget comun al zonei euro, minister comun de Finanţe, obligaţiuni comune ale eurozonei – care lasă să se întrezărească o idee franceză mai veche, niciodată cu adevărat abandonată: „Europa cu mai multe viteze”. Dincolo de faptul că Berlinul caută, cu relativ talent, metode ingenioase de calmare a avântului euro-reformist al Parisului, precum şi de faptul că introducerea unei uniuni fiscal-bugetare după metoda introducerii uniunii monetare ar putea împinge unele state ale zonei euro în crize interne majore (sub lozinca „nicio impozitare fără reprezentare” istoria Occidentului a consemnat deja un război civil, în Anglia, şi două revoluţii, în coloniile britanice din America de Nord şi în Franţa), strategia Franţei este în esenţă una naţională, nu europeană, care caută să obţină participarea resurselor Germaniei la depăşirea problemelor socio-economice franceze, nu să obţină decizii cu impact strategic privind viitorul întregii UE. Deplasările periodice la Aachen, precum cea recentă pentru semnarea versiunii marginal îmbunătăţite a unui Acord de Prietenie franco-german de acum jumătate de secol, nu ar trebui să deruteze: singura trimitere politică utilă la împăratul Carol cel Mare, via fosta lui capitală imperială, este că acesta dispunea în 800 AD de o suveranitate „la purtător” impresionantă, pe care azi în UE nu pare să o exercite nicio instituţie, cel puţin nu în numele tuturor celor peste 500 de milioane de cetăţeni europeni.
Propunerile Parisului ignoră membrii UE non-euro din Europa Central-Răsăriteană, cărora le-ar fi excepţional de greu să se mai alăture ulterior nucleului UE, dacă zona euro ar trece acum la nivelul superior de integrare dorit de Franţa. O astfel de concluzie este sugerată şi de declaraţia, abia observată de presa din România, din februarie 2018 a lui Markus Söder, primul ministru regional al Bavariei şi lider marcant al CSU, partid absolut vital pentru menţinerea fragilei majorităţi pe care se bazează guvernul „Merkel 4ˮ în Parlamentul federal din Berlin. Conform acestuia, Germania „nu doreşte ţări precum Bulgaria şi România în zona euroˮ, şi „nici noi negocieri şi scamatorii” pe acest subiect. Mesajul a fost semnificativ, pentru că a sugerat un refuz definitiv şi non-negociabil, în sensul că Germania se va opune aderării unor state din Europa Central-Răsăriteană „precum Bulgaria şi România” la zona euro chiar şi atunci când economiile acestora vor fi pregătite pentru aderare. Scepticismul nu poate fi decât consolidat de observarea tribulaţiilor UE în legătură cu extinderea la România şi Bulgaria a celui de-al doilea format UE de integrare avansată disponibil în prezent – spaţiul Schengen – pentru care cele două state îndeplinesc deja, integral, criteriile de aderare (o afirmă, oficial, însăşi Comisia Europeană), dar unii participanţi la acest format, precum Germania (prin ale cărei „frontiere” au trecut în ultimii ani fără probleme milioane de imigranţi fără vize Schengen şi chiar fără documente de identitate) şi Olanda, se opun sistematic, invocând „motive” care par inspirate de Legile lui Murphy („Când îţi vine rândul, se schimbă regulileˮ).
Trăgând linie, analiza situaţiei strategice a UE în 2019 sugerează o alarmă de gradul zero. Eşecul implementării unei soluţii progresive, în sensul finalizării procesului lansat prin Tratatul de la Roma din 1957, ar lăsa deschise trei alte soluţii/scenarii, toate însă regresive: fragmentarea UE în mai multe blocuri sub-regionale (probabil informale); replierea pe meterezele verificate istoric ale statului naţional, cu salvarea în cel mai „bun” caz a pieţei comune; dezordinea continentală generalizată. Sau diverse combinaţii între acestea, toate cu potenţial de la negativ spre foarte grav.
Citiți a patra parte a articolului
Citiți și:
Patru căi în aparență amiabile de scindare a Europei. România, invitată politicos în viteza a doua a UE
Proiectul «Uniunea Europeană» a fost finanţat de CIA
yogaesoteric
27 mai 2019