Feudalism…Capitalism… Noua Ordine Mondială!
de Angela Anghel
Sociologul american Immanuel Wallerstein anunţă trecerea la un nou sistem de organizare socială, economică şi politică a omenirii, comparând actuala criză financiară cu momentul prăbuşirii feudalismului şi instaurarea capitalismului. Într-un interviu acordat ziarului Le Monde, el demonstrează că acest moment era prevăzut şi cunoscut, însă a fost amânat în mod forţat de cei care guvernează lumea. În acelaşi context, el arată că în realitate „progresul continuu economic” de care fac atâta paradă guvernanţii nu este real. Fără a o numi explicit Noua Ordine Mondială, Immanuel Wallerstein prevede instaurarea unui „sistem de exploatare şi mai violent decât capitalismul”, o nouă ordine socială.
Fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, profesor universitar la Universitatea Binghamton şi cercetător la Universitatea Yale, Immanuel Wallerstein este cunoscut la nivel mondial drept un analist al evenimentelor sociale, politice şi economice la scară globală, mondială. În 2005 a fondat Centrul Fernand Braudel pentru studiul Economiei, Sistemelor Istorice şi Civilizaţiei. Iată ce dezvăluie el într-un interviu acordat ziarului Le Monde pe 12 octombrie 2008:
„Fernand Braudel spunea că istoria omenirii se împarte în «cicluri temporale de lungă durată», dominate de anumite sisteme de organizare socială, cum sunt spre exemplu feudalismul sau capitalismul. Acestea se împart la rândul lor în faze mai scurte, numite de Braudel «cicluri temporale conjuncturale», descrise de economişti precum Nicolas Kondratieff şi Joseph Schumpeter.
În mod clar, astăzi ne aflăm în faza B a unui astfel de ciclu, exact aşa cum a fost el descris de Kondratieff. Această fază a început acum mai bine de 25 de ani, şi a urmat evident unei faze A, care a durat din 1945 până în 1975 şi a fost considerată cea mai lungă de acest tip, din cei 500 de ani de istorie a sistemului capitalist.
În faza A este generat profit prin producţie materială, industrială sau de alt tip. În faza B, capitalismul este nevoit, pentru a continua, să genereze profit (ceea ce în mod obişnuit se numeşte creştere economică), să mute accentul de pe aspectele de producţie pe cele financiare şi să se refugieze în speculaţii. De peste 30 de ani, statele lumii se îndatorează masiv. În prezent, parcurgem ultima porţiune a unui faze B, perioadă în care declinul virtual devine real. Toate aspectele muşamalizate până acum ies la iveală şi explodează unul după altul, asemeni unor bulgări de zăpadă care au devenit imenşi pe măsură ce se rostogoleau şi ajungând la baza pantei mătură totul în cale. Asistăm la falimente în lanţ, la o creştere a şomajului şi la o cădere economică sensibilă.
Însă astăzi acest moment de final al fazei B coincide cu o perioadă de tranziţie între două sisteme de lungă durată «cicluri temporale de lungă durată» cum le numeşte Braudel), lucru care agravează fenomenul. Cred că am intrat de vreo 30 de ani în faza de încheiere a sistemului capitalist. Ceea ce diferenţiază în mod fundamental această fază de succesiunea neîntreruptă de cicluri conjuncturale anterioare este faptul că sistemul capitalist nu mai reuşeşte să îşi menţină stabilitatea, condiţie indispensabilă pentru ca un sistem să existe.
Spun sistem în sensul dat acestui termen de fizicianul şi chimistul Ilya Prigogine. Când un sistem, de orice tip ar fi el, biologic, chimic sau social deviază prea des şi prea mult de la starea sa de stabilitate, el nu mai reuşeşte să îşi regăsească echilibrul şi asistăm atunci la o scindare. Situaţia devine haotică, incontrolabilă pentru forţele care o dominau până atunci şi apare conflictul. În acest caz însă lupta nu se dă între susţinătorii şi adversarii sistemului, ci între părţile care îl compun, fiecare încercând să determine forma care va urma. O astfel de perioadă poate fi cel mai bine descrisă prin cuvântul criză. Ei bine, da. Suntem în criză. Capitalismul a ajuns la final.
Ne-am putea întreba de ce nu are loc o nouă mutaţie a capitalismului, aşa cum a fost până acum când s-a trecut de la capitalismul de piaţă la capitalismul industrial şi apoi de la capitalismul industrial la cel financiar. Capitalismul este omnivor, el se hrăneşte cu profit, dar înghite mai ales profitul care la un moment dat este cel mai mare şi cel mai important. Nu se mulţumeşte cu mizilicuri, cu profiturile marginale, din contră, pe acestea caută să le maximizeze construind monopoluri. Eu consider că posibilităţile reale de acumulare ale acestui sistem şi-au atins limitele. Încă de la naşterea sa în a doua jumătate a secolului al XVI-lea capitalismul s-a hrănit cu diferenţa de bogăţie dintre un Centru, unde erau colectate profiturile şi periferiile acestuia (nu neapărat geografice) care deveneau din ce în ce mai sărace.
Din acest punct de vedere, revenirea economică a Asiei de Est, Indiei şi Americii latine (periferiile) constituie o provocarea de netrecut pentru genul de economie creat de Occident (Centrul), care nu mai reuşeşte acum să controleze costurile acumulării. Cele trei grafice mondiale ale costului mâinii de lucru, costului materiilor prime şi al impozitelor au fost în continuă creştere în ultimele decenii, şi este vorba de o creştere puternică. Scurta perioadă neoliberală care este pe cale să se încheie a creat o aparentă inversare a acestei tendinţe, căci dacă comparăm graficele, reiese că aceste costuri erau într-adevăr mai scăzute în 1990 decât în 1970, dar cu mult mai mari decât cele din 1945.
De fapt, ultima perioadă de acumulare a Centrului, «cei treizeci de ani de creştere economică glorioasă» a fost posibilă doar pentru că statele keynesiene (n.n. un nou concept creat de economistul John Maynard Keynes) şi-au pus forţele în serviciul capitalului. Dar şi aici, s-a ajuns la o limită. În istoria omenirii există multe exemple de cest gen, contrar poveştii propagate în secolul al XIX-lea a unui progres continuu şi inevitabil. Prefer să adopt teza progresului posibil, decât pe cea a progresului ineluctabil. Bineînţeles nu neagă nimeni că dintre toate, sistemul capitalist a ştiut să producă într-un mod cu totul extraordinar şi remarcabil cele mai multe bogăţii şi bunuri. Atunci când se vorbeşte despre acestea, nu se pune însă şi problema pierderilor pe care acest proces el le-a provocat. Vorbim mai ales de pierderi pentru mediu şi pentru oameni. Singurul Bine este cel care e bun pentru un număr cât mai mare de oameni, dacă nu chiar pentru toţi.
Acestea fiind spuse, recenta criză seamănă cel mai bine cu prăbuşirea sistemului feudal din Europa de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea şi înlocuirea acestuia cu sistemul capitalist. Această perioadă, care a culminat cu războaiele religioase, a văzut prăbuşindu-se puterea autorităţii senioriale asupra comunităţilor ţărăneşti şi a oraşelor. În sânul acestora au apărut însă, mai întâi prin tatonări, apoi la scară tot mai largă, soluţiile care în final au dus la constituirea unei noi ordini sociale şi economice: capitalismul.
Perioada de distrugerea a valorilor vechiului sistem care încheie o fază B a unui ciclu Kondratieff durează în general între doi şi cinci ani. În momentul în care se poate obţine din nou un profit real se intră într-o nouă fază A a unui nou ciclu. Însă acum, această trecere coincide şi cu o criză a sistemului de organizare socio-economică, lucru care a făcut să intrăm într-o perioadă de haos pe care actorii principali, cei din fruntea statelor şi a marilor corporaţii declară că vor face tot ce le este în putinţă pentru a o rezolva şi a restabili echilibrul. Este însă foarte probabil că nu vor reuşi aceasta.
Unii dintre ei ştiu deja că trebuie pus în loc ceva complet nou. Traversăm o perioadă unică, în care criza îi face pe cei puternici neputincioşi şi lasă loc manifestării liberului arbitru al fiecăruia. Există acum un anumit interval de timp în care fiecăruia dintre noi i se oferă ocazia de a influenţa viitorul prin acţiunile sale. Câtă vreme acest viitor este dat de suma unor acţiuni individuale imprevizibile, este imposibil să prevedem ce model se va impune în final (n.n. de aceea guvernul din umbră încearcă să obţină un cât mai mare control şi o cât mai mare standardizare). După cum merg însă lucrurile, eu consider că este foarte posibil să vedem instalându-se un sistem de exploatare şi mai violent decât capitalismul. Istoria ne arată că Centrul a avut tendinţa să migreze către Vest, din bazinul mediteranean către coasta Atlantică a Europei şi apoi spre SUA. Continuând în aceeaşi direcţie, mă întreb dacă noul sistem nu va avea cumva centrul în China.
Criza pe care o trăim în prezent corespunde şi sfârşitului unui alt ciclu, cel al hegemoniei americane, instalate în anii’ 70, deşi SUA va rămâne în mod cert un actor important. În plus, asistăm astăzi la o multiplicare a centrelor de putere. Se va instala în mod sigur o nouă hegemonie, însă nu îmi dau seama care va fi aceasta.
În aşteptare, consecinţele crizei actuale vor fi enorme, în măsura în care stăpânii sistemului vor încerca să se folosească de prăbuşirea hegemoniei lor. Mă gândesc că majoritatea americanilor nu vor accepta ceea ce e pe cale să se petreacă, aşa că ne aşteptăm să apară conflicte interne în SUA, aşa cum au apărut mereu în astfel de situaţii, iar SUA să devină una din ţările cele mai instabile social şi politic.”
Citiţi şi:
Transformarea Uniunii Europene într-un stat supranaţional, un pas crucial în instaurarea Noii Ordini Mondiale
Scopurile stabilite de Comitetul celor 300 pentru cucerirea şi subjugarea lumii
yogaesoteric
octombrie 2008