O politică occidentală a haosului? Noul Război de 30 de ani din Orientul Mijlociu

 

De ani de zile, Orientul Mijlociu se află în haos, fiecare an care trece aducând un nou val de instabilitate, carnagiu şi suferinţe pentru populaţia din regiune. Din Afganistan până în Irak, din Libia spre Siria, politica externă occidentală a provocat direct sau a exacerbat haosul pe care-l vedem astăzi în regiune şi a contribuit la o tendinţă sporită de instabilitate, scrie Global Research.

Totuşi, o întrebare pertinentă a vremurilor noastre este dacă această instabilitate şi destabilizare sunt rezultatul unei strategii incompetente a naţiunilor vestice sau o strategie calculată a acestora pentru crearea intenţionată a haosului, prin balcanizarea acestor naţiuni şi prin sporirea tensiunilor de intoleranţă în regiune.

Noul Război

Unele personalităţi din Statele Unite, precum profesorul Larry Goodson din cadrul Colegiului de Război al armatei americane, fac o comparaţie între Orientul Mijlociu din zilele noastre şi Războiul de 30 de ani din Europa secolului al XVII-lea. Chiar dacă comparaţiile dintre Europa şi Orientul Mijlociu nu pot fi considerate ca fiind exacte, ele au devenit, într-un fel, un subiect de dezbateri în cercurile geostrategice occidentale.

Războiul de 30 de ani a fost o perioadă istorică complexă în care s-au purtat numeroase războaie şi conflicte între o serie de blocuri de putere pentru o varietate de motive. Conform Enciclopediei Britanice, „cu toate că luptele care l-au produs începuseră de câţiva ani, războiul convenţional a început în 1618, atunci când viitorul împărat Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, în rolul său de rege al Boemiei, a încercat să impună absolutismul catolic roman pe domeniile sale, iar nobilii protestanţi din Boemia şi Austria s-au revoltat”. Războiul s-a răspândit rapid, implicând puterile europene care fie că apreciau că exista o posibilitate de a cuceri teritorii vecine, fie erau atrase în conflict de o forţă care le invadase pământurile. Acest război este privit de istorici ca una dintre cele mai distructive perioade din istoria europeană. Sate şi oraşe au fost jefuite de mercenari care luptau pentru diferite blocuri de putere, devastând continentul european. Războiul de 30 de ani s-a terminat în 1648 prin semnarea unor serii de tratate cunoscute ca Pacea de la Westphalia, stabilind o nouă ordine politică în Europa sub forma unor state suverane.

În 2007, James Bissett, fostul ambasador al Canadei în Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, considera că „sistemul westphalian a stabilit principiile de bază ale suveranităţii – principiul integrităţii teritoriale şi cel al neamestecului în afacerile statelor naţionale… Deşi ordinea westphaliană a fost frecvent încălcată, timpul n-a diminuat aceste principii”.

În iulie 2014, fostul director pentru planificare politică al Departamentului de Stat al SUA şi preşedinte al Consiliului Relaţiilor Externe (CFR), Richard Hass, în articolul său „Noul Război de 30 de ani” compara actualul Orient Mijlociu cu Europa secolului al XVII-lea şi prevedea că această regiune va fi probabil la fel de turbulentă în viitor, dacă nu se va impune o nouă ordine locală. Recent, s-a avansat ideea că această „nouă ordine locală” ar putea fi o Uniune a Orientului Mijlociu.

Fragmentarea Orientului Mijlociu

Dovezi omniprezente indică faptul că există o agendă cu unele strategii ale Statelor Unite de distrugere a statelor-naţiune şi de balcanizare a regiunii, prin învrăjbirea unor state, mini-state şi micro-state, pentru a fi atât de slabe şi ocupate cu luptele dintre ele, încât să nu se poată uni contra fostelor puteri coloniale, îndeosebi împotriva corporaţiilor multinaţionale occidentale. După o perioadă prelungită de distrugere şi haos în regiune, popoarele Orientului Mijlociu ar putea să fie atât de sătule de ororile războiului, încât să accepte o ordine impusă de Occident, ca o modalitate de a pune capăt luptelor, chiar dacă aceleaşi forţe din Vest sunt responsabile pentru crearea în bună măsură a haosului intolerabil existent.

Această strategie a balcanizării poate fi urmărită din anii recenţi, cel puţin de la începutul anilor 1990, atunci când istoricul britanico-american Bernard Lewis a scris un articol publicat în Foreign Affairs, intitulat „Regândirea Orientului Mijlociu”. El anticipa potenţialul de dezintegrare a regiunii „printr-un haos de dispute, conflicte, lupte între secte, triburi şi regiuni”. Cu toate că Lewis scria în articolul său că aceasta putea fi doar una dintre multe alte posibilităţi, prezentarea sa se dovedeşte în prezent a fi extrem de asemănătoare cu situaţia pe care o constatăm în ţări precum Irak şi Libia.

O altă posibilitate, care ar putea fi precipitată chiar de fundamentalism, este ceea ce a devenit în ultimul timp ca modă de apelare – „libanizarea”. Cele mai multe state din Orientul Mijlociu – Egiptul fiind o excepţie evidentă – sunt o construcţie recentă şi artificială, fiind vulnerabile la un astfel de proces. Dacă puterea centrală este suficient de slabă şi nu există o adevărată societate civilă care să menţină în funcţiune un sistem politic unitar, nu va exista niciun adevărat sentiment de identitate naţională şi de credinţă imperativă într-un stat-naţiune.

Lewis continuă: „Astfel că statul se dezintegrează – aşa cum s-a petrecut în Liban – printr-un haos de dispute, certuri, lupte între secte, triburi, regiuni şi partide. Dacă lucrurile merg rău, iar guvernul central se clatină şi se prăbuşeşte, acest lucru s-ar putea petrece nu doar în actualele ţări din Orientul Mijlociu, ci şi în noile republici independente ale fostei Uniuni Sovietice, unde frontierele artificiale trasate de foştii stăpâni imperiali au lăsat fiecare ţară cu un mozaic de minorităţi care mereu revendică un lucru sau altul de la vecinii lor.”

În urmă cu doi ani, vorbind la Institutul Ford, fostul secretar de stat american şi membru al CFR, Henry Kissinger, a dezvăluit dorinţa sa de a vedea Siria balcanizată în mai multe regiuni autonome, comparând regiunea cu Războiul de 30 de ani din Europa: „Există trei rezultate posibile. O victorie a lui Assad, o victorie a sunniţilor sau un final în care diferitele naţionalităţi ar fi de acord să coexiste, dar în regiuni mai mult sau mai puţin autonome. Acesta este rezultatul pe care aş prefera să-l văd… De asemenea, cred că Assad ar trebui să plece, deşi se pare că nu el este cheia problemei. Soluţia este asemănătoare Europei de după Războiului de 30 de ani, când diferite grupuri creştine se omorâseră între ele până când, în final, au admis că trebuie să trăiască împreună, dar în entităţi statale separate”.

Crearea unui Principat Salafist în Siria

În luna mai a acestui an au fost desecretizate o serie de documente aparţinând Departamentului Apărării şi Departamentului de Stat din Statele Unite, în conformitate cu Legea liberului acces la informaţii. Între acestea era şi un document important din anul 2012 al Agenţiei de Informaţii a Armatei (DIA) care dezvăluie că puterile occidentale, statele din Golf şi Turcia au sprijinit opoziţia siriană, dorind să creeze un Principat Salafist în estul Siriei, pentru a izola regimul sirian.

Forţele opoziţiei încearcă să controleze zonele răsăritene (Hasaka şi Der Zor), adiacente provinciilor vestice ale Irakului (Mosul şi Anbar), de lângă frontierele vecine cu Turcia. Ţările occidentale, statele Golfului şi Turcia sprijină aceste eforturi… Dacă planul este realizat, există posibilitatea să se declare un Principat Salafist în estul Siriei (Hasaka şi Der Zor) şi aceasta este exact ceea ce doresc puterile care sprijină opoziţia, pentru a izola regimul sirian, considerat favorabil strategiei de extindere a şiiţilor din Irak şi Iran.

Documentul mai adaugă: de asemenea, ISIS (Statul Islamic din Irak) poate să declare în acest fel un Stat Islamic prin uniunea sa cu alte organizaţii teroriste din Irak şi Siria.

Balcanizarea Irakului

Fragmentarea Irakului în trei regiuni separate este obiectivul multora din establishment-ul Americii, încă din invazia din 2003 a acestei ţări, cu toate că Turcia, membru NATO, se opune creării unui stat kurd în nord.

În 2006, o posibilă hartă a viitorului Orient Mijlociu a fost făcută publică de lt. col. Ralph Peters, care prezenta Irakul divizat în trei regiuni: un Irak sunnit, la vest, un stat arab şiit, la est şi un Kurdistan liber, la nord. Deşi harta nu reflectă oficial doctrina Pentagonului, ea ne dă o idee asupra gândirii unor strategi militari de top şi se coroborează cu multe alte voci occidentale asupra strategiei pentru Irak. După cum nota un analist geopolitic, într-un articol apărut în luna august (2015) în revista New Eastern Outlook, şi preşedintele emerit al CFR, Leslie Gelb, argumenta, într-un articol din 2003 pentru New York Times, cel mai probabil rezultat al intervenţiei din Irak va fi „soluţia celor trei state: kurzii în nord, sunniţii în centru şi şiiţii în sud”.

Siria era înfăţişată în harta amintită ca fiind încă o ţară unificată, întrucât războiul civil din această ţară încă nu începuse. De asemenea, Israelul este prezentat ca având potenţialul de a ocupa un teritoriu mai mare în deceniile următoare.

Ţări diferite, aceeaşi strategie

Acelaşi model al balcanizării şi haosului pe care-l vedem în Irak şi Siria este valabil şi în Libia. Ca urmare a intervenţiei NATO din 2011 în naţiunea nord-africană, ţara a alunecat în abis şi haos, fiind divizată în trei părţi, cu Cyrenaica cuprinzând estul ţării şi vestul împărţit între Tripolitania la nord-vest şi Fezzan în sud-vest.

Libia este considerată în prezent ca fiind un stat eşuat, lipsit de un guvern central şi afectată de un război tribal, unde miliţiile rivale, care odinioară luptau împreună, se luptă acum între ele.

Acordul nuclear iranian ar putea marca un nou început pentru strategii geopolitici occidentali ai Orientului Mijlociu, unde ar putea colabora cu puterile regionale, pentru a promova stabilitatea şi reţinerea de la intervenţiile militare. Iranienii speră că aşa vor evolua lucrurile şi că Occidentul va opri excesul de programe destabilizatoare în care este angajat de ani de zile.

Dar, cel mai probabil scenariu va fi o continuare a strategiei balcanizării, la care trebuie să ne aşteptăm până când va apărea „o nouă ordine locală” – o ordine care va fi stabilită tot de Occident şi care desigur că va reprezenta interesele acestuia.

Traducere de Ioan Românu
Articol preluat din Revista Lumea


Citiţi şi:

Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (I)

Regizorul american Oliver Stone: Uitați de ISIS! America este adevărata AMENINȚARE pentru lume!

Cum au pus umărul americanii la nașterea monstruosului Stat Islamic

 

yogaesoteric
21 noiembrie 2015

 


 

Also available in: English

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More