Principiul toleranței selective

Și totuși, cum s-a ajuns de la utopia unei lumi fără opreliști, visată de generația flower-power, la terorismul ideologic al corectitudinii politice din prezent? A fost o trecere de la nonconformism, individualism libertin, aproape de anarhie, către nenumărate instituții rigide ale statului care monitorizează și pedepsesc gândirea și vorbirea neadaptată noilor standarde.

Herbert Marcuse

Cheia ne-o dă o scriere a lui Herbert Marcuse, apărută la un an după Omul unidimensional. E vorba de eseul din 1965, „Toleranța represivă. Broșurica s-a tipărit într-un format cu copertă neagră și era la fel de populară printre studenții americani răsculați ca volumul de citate din Mao, cunoscut popular drept „cărticica roșie”. Împreună alcătuiau simbolic steagul Antifa și al anarhismului. Alăturare bizară: Mao e cel mai sângeros dictator din istorie, conducătorul celui mai puțin liber regim – și cu toate astea Revoluția Culturală era luată ca model de răzvrătire a tinerei generații contra valorilor vechi. Iar Marcuse acuza Occidentul prosper că nu-i cu nimic diferit de un regim totalitar.

Eseul din 1965 va fi inclus în volumul colectiv Critica toleranței pure, din 1968. În acesta se mai găsesc: „Dincolo de toleranță”, de Paul Wolff și „Toleranța și perspectiva științifică”, de Barrington Moore.

Cu această ocazie, Marcuse expune explicit principiul dublei măsuri, demn de Ferma animalelor a lui Orwell. Pentru a se ajunge la adevărata toleranță, e nevoie de intoleranță la adresa opiniilor și politicilor oficiale. El pledează fără ocolișuri pentru intoleranță față de mișcările de dreapta și toleranță față de mișcările de stânga.

Toleranța pentru răul radical acum pare bună pentru că servește coeziunii întregului pe drumul spre prosperitate sau spre și mai mult.

Într-o societate represivă, chiar și mișcările progresiste amenință să devină contrariul lor, în măsura în care acceptă regulile jocului.

Marcuse atribuie societăților avansate tehnologic forme latente sau subtile de violență, la care este necesar să se răspundă cu o contra-violență. Fără aceasta, votul și petițiile doar semnalează că există libertăți democratice, deci validează sistemul.

Toleranța este un scop în sine doar când este cu adevărat universală, practicată de conducători și conduși.

Această toleranță nu poate fi fără discriminare și egală pentru conținutul expresiei, nici în cuvânt, nici în faptă; nu poate proteja cuvintele false și faptele greșite, care dau dovadă că sunt contrare eliberării.

Filosoful recurge la o redefinire a noțiunii, după conjuncturi, dacă servește sau nu așa-zisa eliberare. Acuză violența poliției în închisori și împotriva minorităților rasiale.

Funcția și valoarea toleranței depind de egalitatea prevalentă în societatea care predică toleranța.

Preocuparea tradițională a filosofilor pentru adevăr e discret evacuată. Drept exemplu, e dată opera lui Dostoievski, autor cu „operă autentică și mesaj politic regresiv”. (Unde putem recunoaște germenii epurării manualelor și piețelor publice de statui ale unor personalități acuzate retroactiv de intoleranță, colonialism sau supremație a albilor.)

Propune retragerea toleranței exprimării și adunării pentru grupurile care promovează: politici agresive, înarmarea, șovinismul, discriminarea pe criterii de rasă și religie, sau care se opun extinderii serviciilor publice de asigurări sociale, medicale. Cere „restricții rigide” în școli, dar libertate pentru dezbaterile inocente. Propune distincții între scopuri eliberatoare și represive, umane și inumane. Deci obiectivul, măcar formal, e obținerea unei societăți mai liberale.

Își pune problema cine va educa educatorii?

Cât privește această întrebare, singura alternativă autentică și negarea dictaturii ar fi societatea în care poporul s-a transformat în cetățeni autonomi, eliberați de cerințele represive ale luptei pentru existență în interesul dominației, fiind astfel ființe umane care își aleg guvernul și își determină viața. Acest tip de societate nu există încă nicăieri.”

Dacă punem aceste opinii în perspectiva mai largă a Școlii de la Frankfurt, observăm că dezideratele ei practice au curs în direcția unei cât mai mari fărâmițări a identității. S-a trecut de la contestarea marelui ansamblu al civilizației europene creștine (din Dialectica iluminismului), la contestarea legitimității unei identități etnice și a conceptelor tradiționale (în Personalitatea autoritară) la un fel de anarhism în care idealul e un „popor de indivizi”.

Într-un mod similar, Revoluția Franceză a ucis clamând „libertatea și egalitatea”. Comunismul, încă de la Marx, expusese ideea abolirii moralei curente, pe care o denunța ca „morală burgheză” și o dorea înlocuită cu așa-zisa „morală proletară”. Deci ce e în interesul muncitorilor e drept și adevărat.

Doar că Marcuse deja denunțase în Omul unidimensional muncitorimea ca o forță irelevantă pentru revoluție, pentru că nu mai are conștiință de clasă, e coruptă de consumerism. Deci pe ea nu te mai puteai baza. Și atunci, cine erau beneficiarii acestei noi morale reparatorii? Se deduce ușor tot din acea carte: nu puteau fi decât segmentele marginale, minoritățile cu potențial revoluționar, care erau victime ale represiunii „totalitare” a capitalismului.

Nu putem lua de bune discursurile și cărțile comuniștilor, pentru că ei aveau o constantă practică a dublului limbaj și a limbajului de lemn, creat să ascundă gândurile. Nu credea nimeni cuvântările de la congresele PCR sau PCUS. La fel de nebăgată în seamă ar fi rămas și concepția filosofilor neo-marxiști, dacă ea nu ar fi fost luată în serios în universitățile mari și pusă în practică prin politici publice.

Posibil ca ideologia ipocrită oficială să fi insuflat această concepție și unor persoane mai primitive și înclinate spre violență. Cărora li s-a băgat în cap că au fost exploatați colonial sau prin sclavie și că societățile europene, americane le sunt datoare. Deci dacă fură sau jefuiesc, doar repară o nedreptate istorică. La fel cum alții furau de la CAP (fermele colectivizate) sau din fabricile de stat fără remușcări, considerând că nu fură de la alți oameni, ci din ceva ce oficial li se spunea că le aparține.

Deloc întâmplător, la începutul anilor ’60 în America, mișcarea hippie are loc în paralel cu mișcarea pentru drepturi și libertăți civile a minorității de origini africane. În 1954, o sentință judecătorească declarase neconstituționale școlile segregate etnic. Dar cum orașele și cartierele aveau de facto anumite coloraturi, existau în practică școli în care majoritatea era de un fel sau altul, fără să existe restricții.

În 1961, administrația Kennedy dă o lege care interzice discriminarea la angajare, măsură ce va fi extinsă de guverne succesive pentru a acoperi categorii precum femei, negri, minorități sexuale. În 1965 e modificată radical legea americană privind imigrația, eliminându-se preferința pentru cei asemănători fondatorilor țării, respectiv creștini din Europa. Legea a fost modificată de multe ori și imitată în țările Europei de Vest pentru a deschide larg porțile migrației sub diferite motive, cum ar fi reîntregirea familiei, nevoia de forță de muncă, războaie, crize umanitare sau reparații ale erei coloniale.

O decizie a Curții Supreme din 1971 impune ca școlile americane să atingă echilibrul etnic inclusiv cu forța, inaugurând practica de a muta cu autobuzul copii din cartierele de albi în școli cu mulți negri și invers. Fenomenul a contribuit și mai mult la abandonarea orașelor cu multă „diversitate” de către albi, care se baricadau în suburbii nou create în afara orașelor, dependente de automobil și autostrăzi. În paralel, unele orașe și-au schimbat drastic componența etnică. De pildă, Chicago a trecut de la 90% albi, la 45% în doar 60 de ani.

Politicile stângii radicale nu au încetat și nu au fost niciodată anulate în timpul guvernărilor zise de dreapta, în fapt neo-liberale. Pe vremea lui Reagan, în 1981, altă decizie a instanței supreme instituie premiera cotelor rezervate pentru minorități – așa numita „acțiune afirmativă”. Ea era o formă de rasism inversat sau de discriminare inversă, prin care se încălca principiul competiției și al meritului. Cei discriminați erau, de această dată, elevi din familii obișnuite, care deseori se petrece să fie chiar mai sărace față de media națională sau chiar față de cei cărora erau nevoiți să le cedeze locul.

Categoriile beneficiare s-au extins și ele. Decizii recente din unele state americane, țări nordice sau chiar la nivelul Uniunii Europene fixează anumite cote de afirmare pentru femei, minorități și pretinse preferințe sexuale în consiliile de administrație și funcțiile de conducere din corporații.

După unele cercetări, „modernizarea” învățământului nu a făcut decât să scadă per total calitatea. Fondurile revărsate generos pentru proiecte de egalizare a rezultatelor nu au avut efectul scontat. Ba, mai mult, a apărut recent și reacția inversă: cei mai radicali militanți pentru drepturile negrilor consideră că prezența albilor în campusuri, în cluburile pentru persoane de culoare, reprezintă o micro-agresiune. În consecință, ei cer „spații sigure” unde fie să nu se vorbească pe teme incorecte politic, fie să nu fie decât minorități. Ceea ce, ironic, închide cercul înapoi la segregare.

La nivelul limbajului, ideea intoleranței față de intoleranți va avea un impact uriaș asupra lumii în care trăim. Din ea au derivat „cultura anulării” – eliminarea din spațiul public a cuiva care păcătuiește față de morala progresistă – „corectitudinea politică” și „woke” – cei care se prezintă ca „treziți” în privința discriminărilor și luptă activ să le anuleze. În numeroase țări au fost înființate comisariate care pedepsesc prin amenzi sau închisoare diverse abateri ca discriminarea și negaționismul în raport cu versiunea normată de istoricii oficiali. De mare însemnătate vor fi programele elaborate la Harvard începând din anii ’70, care vizau modificarea legislației în direcția „teoriei critice rasiale”.

Autor: Victor Grigore

Citiți și:
Despre mărturisire. Ideologiile care distrug lumea. Pe cine mărturisește corectul politic? Noul globalism si corectitudinea politică. Elite malefice și elite harismatice (I)
Treaz, nu woke

 

yogaesoteric
24 ianuarie 2023

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More