«Sunt fericit să cobor și să mă așez, cu un minut mai devreme, alături de martirii și luptătorii noștri de peste veacuri» (2)

 

Citiţi prima parte a articolului

Memoriul depus la Tribunalul Poporului de către Mareșalul Ion Antonescu, în data de 15 mai 1946
(continuare)

„Ocuparea și administrarea Transnistriei

Nu a fost premeditată. Dovada o face Legea de bază a instituirii guvernământului, care a fost făcută pe front, în tren, în Tighina unde era cartierul meu. Acolo am văzut pentru prima dată pe dl. Gheorghe Alexianu [În 19 august 1941, Alexianu a fost numit de Ion Antonescu în funcția de guvernator al Transnistriei. n.n]. Personalul necesar pentru administrație a fost căutat cu începere de la această dată. De ce am acceptat, la propunerea ce mi s-a făcut să ocup și să administrez teritoriul rus până la Nipru și nu numai Transnistria? Am făcut-o în primul rând în interes economic. În toate timpurile armatele s-au alimentat din teritoriile ocupate. Altă posibilitate nu este. Principiul este ca războiul să se întrețină singur. Nu puteam ca țară mică și săracă să derog de la acest principiu. De altfel lungimea căilor de comunicație și criza care era încă în Țară în vara 1941 nu ar fi îngăduit alimentarea trupelor în bune condiții.

Din punct de vedere politic, Transnistria era un gaj și o prevedere politică pentru cazul unei victorii germane

Se știu încercările intenţiile germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către țelurile asiatice germane. Una pe dâra de populații germane care din Bosnia până în Banat duce la Salonic și Constantinopol, alta pe dâra populației germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi strangulat-o economic și politic. Pentru a înlătura această eventualitate, m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa. Nu am făcut niciun gest public sau oficial în această privință. Din contră, am declarat la Berlin când, la cererile noastre de a se reveni la arbitrajul de la Viena se răspundea „luați la Est cât vreți”: «România nu se maghiarizează la Vest și nu se slavizează la Est». Iar la o notă diplomatică scrisă prin care dl. Ribentrop ne întreba în 1942 care sunt pretențiile noastre la Est, dl. Mihai Antonescu a răspuns după instrucțiunile mele «Atâta timp cât nu cunoaștem statutul politic european de mâine nu putem răspunde». Nicio declarație publică nu cuprinde intențiile noastre în privința anexării Transnistriei. Citațiile făcute de acuzare constituie simple discuții teoretice care totdeauna au loc pentru găsirea unei soluții definitive, după cum au loc în cadrul oricărei acțiuni omenești personale sau colective. Nu contează însă decât manifestările oficiale.

Sunt acuzat de jafurile și ororile din Transnistria.

Jafuri propriu-zis organizate n-au fost. Transnistria a fost model de administrație. Au constatat-o miniștrii străini, ziariștii noștri și străini, Nunțiul Papal, șeful Crucii Roșii Internaționale. În Transnistria era o stare economică mai înfloritoare ca la noi. Acolo se putea cumpăra orice fără cartele. Mareșalul Petain a spus D-lui Cantacuzino în fața ministrului nostru la Vichy: «Cea mai mare glorie a D-voastră e aceea că totdeauna va fi modul civilizat în care administrați Transnistria». Documentul se găsește în arhiva Statului. Bunurile ridicate din Transnistria în 1943-1944 s-au făcut în scopul de a se pune la adăpost de răspunderi. Era și rezultatul muncii și investițiilor noastre. Balanța noastră de schimburi cu Transnistria era în dezavantajul nostru. Dacă lăsam bogățiile rezultate, erau să fie ridicate de nemți sau distruse din cauza luptelor și tot noi răspundeam. Au fost ridicate din ordinul meu. Obiectele de artă de asemenea. Însă a fost ordin scris: «să fie înregistrate și păstrate în bune condiții pentru a putea fi restituite Rușilor la Pace». Acesta este adevărul.

Ororile.

Nu-mi însușesc crimele. Nici acelea îngrozitoare de la Odessa. Am dat ordin de represalii. Era în cadrul drepturilor internaționale să autorizăm represaliile când adversarul întrebuințează mijloace nepermise: înarmarea și lupta populației; partizani; mașini infernale etc. Era cazul din plin. Am ordonat represaliile și am indicat câți să fie omorâți. Nu știam cine căzuse victimă mașinii infernale. Știam că în comandamentul unei divizii sunt 7-8 ofițeri și 15-20 secretari. Dar când operația s-a transformat în masacru, Comandantul Armatei și Șeful lui de Stat Major care erau prezenți ar fi fost necesar să intervină și să avertizeze. Nu au făcut nici una, nici alta. Ceva mai mult, nu au raportat ce s-a petrecut. Totul mi s-a ținut ascuns.

Onor Tribunal a constatat în ședințe că nu a fost niciun caz în care mi s-a cerut clemență, iertare sau renunțare la o dispoziție cu caracter penal fără să dau curs imediat și fără ezitare cererii. Eu am crezut atunci că au căzut victime 5-6 ofițeri și 10-15 soldați. Eram și într-o stare sufletească grea. Dimineața văzusem la un spital un ofițer și 4 soldați orbi și cu toate membrele amputate de la bază. Erau toți victima unei mașini infernale, atașată de clanța unei uși, care când s-a apăsat pe clanță de ofițer a explodat. Primisem în acea zi un raport, prin care guvernatorul Basarabiei raporta să se deporteze în 1940, 50.000 de țărani din cei mai vrednici și bogați și nimeni nu știa de ei. Îmi trimitea în același timp fotografiile cadavrelor găsite în pivnițele localurilor în care funcționa poliția rusă.

Mai menționez că dacă am pus atâta timp și am sacrificat atâția oameni ca să iau Odessa – operațiune cu caracter strategic, imperios impusă de siguranța militară a României – a fost mai ales din cauză că lucrătorii și lucrătoarele din Odessa, în număr de 300.000, au luptat din ordinul comandantului suprem rus în rândurile soldaților. Dintre acești lucrători s-au recrutat continuu partizanii din catacombe. Acești partizani au omorât în doi ani câteva mii de soldați români în Odessa. (Declarație făcută de însuși șeful partizanilor din Odessa într-o broșură care a apărut la Moscova.)

Realitatea în privința masacrelor de la Odessa

În broșura rusă care a apărut la Stokholm în iulie 1944 s-a afirmat că au fost omorâți 27.000 de oameni. La Moscova mi s-a impus să semnez în iunie 1945 un protocol în care se afirma că au fost omorâți 225.000 de ruși. Tot la Moscova mi s-a impus în ianuarie 1946 să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacrați 100.000. Dl acuzator public a afirmat în ședință că au fost omorâți 20.000, adăugând că au fost încolonați până la 4 barăci de 25 m pe 16 aflate pe drumul Dalnicului. Dalnicul se află la 4-5 km de Odessa. 20.000 de soldați încolonați militărește se întind pe șosea pe 20 km. Patru barăci a căror dimensiune erau 25/16 reprezintă 1.200 mp. Socotind 2 sau chiar 3 oameni pe metru pătrat, ceea ce este o imposibilitate, nu depășea cifra de 3.000 de oameni.

Iată, Dle Președinte ce am de subliniat pentru D-stră și pentru onoratul Tribunal în această privință. Ca să facă dovada criminalității mele D-sa a citat dintr-o stenogramă o conversație pe care am avut-o cu Dl Alecsianu 2-3 luni mai târziu pentru evacuarea evreilor din Odessa. Conversația a avut loc în noiembrie 1941 când Sevastopolul nu căzuse și întreaga flotă de război și transport rusă era acolo.

Informațiile date de germani și de serviciile lor de spionaj ne avertizau că rușii pregăteau o debarcare la Odessa. Nu aveam acolo decât 20.000 de soldați răspândiți pe o mare lungime de-a lungul coastei. În oraș se găseau peste 100.000 de evrei comuniști. Nu puteam risca o debarcare cu comuniștii în spate și în față. Ar fi avut loc un masacru general de pe urma căruia ar fi căzut multe victime și în oraș și printre soldații noștri. Aveam datoria să evit această eventualitate. Acesta este rostul conversației cu Alecsianu, din care dl acuzator public nu a citit decât pasajul în care, recunosc, era un aspect neserios și sinistru: «să-i arunci în mare, să faci ce știi numai să mă scapi de ei mai repede de acolo». Dar dl. acuzator public a omis să citească totul. În aceeași conversație spuneam: «Dle Alecsianu, ce s-a petrecut la Odessa s-a petrecut, dar să nu se mai petreacă. Te fac răspunzător pe D-ta. Du-i într-un loc sigur».

Iată dle Președinte adevărul. D-voastră știți că Tribunalul revoluționar din Paris în timpul teroarei a condamnat pe un om de știință pentru o frază în care schimbându-se locul virgulei se schimbase și înțelesul frazei. Când s-a observat eroarea, desigur era prea târziu.

S-au pus la dosarul acuzării declarațiile făcute la Consiliul de Miniștri sau în alte ocazii, din care s-a omis, arătându-se cu puncte puncte la unele la începutul frazei, la altele la mijloc, la altele la sfârșit și la unele și la început și la mijloc și la sfârșit. Este ușor de închipuit la ce poate duce acest sistem. Citez ca dovadă: răspunsul la Memoriul Garoflid, exemplul de mai sus și documentul prin care urmărindu-se să se demonstreze că eram total în serviciul nemților se citează că am afirmat: «…dau până la maximum nemților», ori începutul frazei este: «După ce se satisfac total nevoile noastre economice și ce rămâne dau până la maximum nemților». Este cu totul altceva. La fel s-a procedat și cu declarația făcută la Cabinetul de instrucție de Colonelul Davidescu. S-a citit în ședință mijlocul și sfârșitul dispoziției care se referă la o conversație avută cu Dl. Ribbentrop, dar nu s-a reprodus în documentul înborderat în dosarul acuzării și nu s-a citit și începutul depoziției.

Profit de ocazie să aduc lămuriri şi în această privinţă. Dnii Hitler și Ribbentrop mi-au făcut, la o întrebare, imputarea că la București mai ales și în Țara Românească în general, unele persoane se manifestă ca antigermani și detestă poporul german pe când soldatul german luptă și moare pentru apărarea noastră. Răspunsul meu a fost: «Nu puteți pretinde ca poporul român să vă iubească când el știe că și-a pierdut granițele datorită consimțământului și sprijinului D-voastră. Poporul român este loial, luptă camaraderește alături de d-voastră fiindcă are interes să o facă». Este necesar să țineți seama că «la 7 sept. 1940 fără să întreb poporul – caz unic – am făcut etc. etc.» este ceea ce s-a citit de Dl acuzator public. Vă reamintiți Dle Președinte, cu acest crâmpei de frază Dl acuzator a intenţionat să facă dovada că am antrenat poporul în politica germană printr-un gest brutal și dictatorial.

Revenind la ororile comise în Transnistria vă declar și cu această ocazie că în marea lor majoritate nu mi-au fost comunicate și că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de la Ovidiopol – am sancționat foarte greu prin justiție. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasinarea a 40 de ruși… Este ușor de închipuit că aș fi procedat la fel pentru orice caz similar dacă mi s-ar fi semnalat. Afirm însă că asasinatele comise în lagărele din lungul Bugului sunt opera sinistră, exclusiv, germană. Administrația românească nu a intrat în funcțiune în județele din lungul Bugului decât târziu în primăvara anului 1942, când asasinatele erau înfăptuite. Prezența unui prefect (pe care nu-l cunosc) în județ, pe când comiteau aceste asasinate nu cred că poate constitui o vină a sa. El nu avea aparatul administrativ instalat în funcțiune când s-au comis crimele.

Îl apăr fiindcă m-am găsit și eu într-o situație similară în sept 1941. Fiind instalat în spatele frontului în Tighina m-am plimbat într-una din seri pe stradă. Când am ajuns în apropierea cetății care era ocupată de germani am auzit țipete și împușcături. Trimițând pe col. Elefterscu să vadă ce se petrece mi-a raportat că se împușcă evrei. Am chemat pe generalul Raufe, atașat pe lângă comandamentul nostru pentru a face legătura operativă cu înaltul comandament german și i-am spus: «Dacă nu încetaţi imediat aceste crime comise pe teritoriul românesc în contra unor cetățeni români dau telegramă Führerului și mă retrag din război». Masacrele au încetat după cum încetase și la Iași în urma demersului personal pe care l-am făcut când s-au omorât evreii de acord cu legionarii.

În ceea ce privește tratamentul la care au fost supuși evreii deportați în Transnistria din Basarabia și Bucovina și din Țară (1944) afirm că se exagerează și se va dovedi aceasta mai târziu în privința morților cât și în privința tratamentului. În afară de cei puși în lagărul de la Vapniarca toți ceilalți au fost liberi în orașele și orășelele în care au fost instalați. Personal am vizitat în 1942 pe cei de la Moghilev, Râbnița și alte diverse localități al căror nume îmi scapă. Lucrau în fabrici de unt, de săpun, de cârnați etc. Erau foarte grași, bine îmbrăcați și voioși. Locuiau în case similare cu acelea ce pe care le aveau în Basarabia. Regiunea era sănătoasă, pitorească și foarte bogată. Mulți nu s-ar mai fi întors. Aceeași constatare au făcut-o ziariștii, Nunțiul Papal, șeful Crucii Roșii internaționale. Declarațiile care ne-au fost făcute, după întoarcerea lor, se găsesc în arhiva statului. Se găsește la Ministerul de Externe și copia unui raport făcut în această privință de șeful Crucii Roșii internaționale și trimis la Geneva.

Trec la morți.

Aici se fac cele mai mari exagerații. Dl Filderman a afirmat în fața Tribunalului că s-au întors în țară numai 150.000 și au murit 150.000. Dl Benvenisti a afirmat că au fost omorâți în Transnistria 270.000. Or statistica din 1930 a stabilit că în Basarabia și Bucovina erau – dau cifre din memorie – 200.000-300.000 evrei. Între 1930 şi 1940 mulți evrei au părăsit în special Basarabia și s-au răspândit în Țară în regiunile mai propice comerțului și îmbogățirii; în 1940 mulți s-au refugiat în Țară fugind de ruși; în timpul ocupației ruse mulți evrei au fost deportați odată cu românii deportați; când am revenit noi foarte mulți evrei din cei care ocupaseră funcțiuni administrative sub ocupație au urmat trupele sovietice în retragere. În sfârșit, la intrarea trupelor noastre în Basarabia mulți evrei profitând de confuziunea care urmează imediat luptelor până la instalarea noilor autorități s-au strecurat printre trupe în Țară. Nu au fost deportați, după calculele mele, decât maximum 150.000-170.000. 15.000 au rămas la Cernăuți. Mulți din cei dați pe lista morților sunt în viață. Dau un singur exemplu. S-a prins la București un aparat de emisiune, servit de un căpitan rus și de un evreu din Cernăuți care era pe lista celor morți din Transnistria. Căpitanul s-a împușcat după ce a ars cifrul, iar evreul a fost arestat.

Cum poate Dl Filderman să afirme că s-au întors 150.000, fiindcă numai rușii care au ocupat provinciile pierdute ar putea ști. Și cum poate afirma Dl. Benvenisti cu certitudine că au murit 270.000? Ce pot să afirm cu certitudine este că dacă nu-i duceam în Transnistria, nu mai era niciunul astăzi în viață. Iată dle Președinte aspectul problemei. Desigur, în vâltoarea luptelor care au avut loc în 1944, când noi părăsisem Transnistria și ținând seama de confuziunea sângeroasă pe care o producea acțiunea foarte violentă a partizanilor au putut cădea multe victime. Regiunea fiind accidentată și foarte păduroasă, cine s-a refugiat în păduri a scăpat.

Pentru a termina cu analiza completă a acestei probleme reamintesc că acuzarea a subliniat «măsura care s-a luat în 1943 sau 1944 de a se ridica în masă populația din Transnistria». Ce a fost cu această problemă? Din 1941 la cererea lor am aprobat să se elibereze din lagăr 75.000 soldați ruși și 5.000 ofițeri prizonieri originari din Transnistria – afirmau ei. Aceștia au fost înarmați prin baloturi lăsate de avioane și s-au transformat cu începere din 1943 în partizani. În fața acestei situații am dat ordin să fie ridicați și retrimiși în lagăre. Iată adevărul și în această privință.

Pentru a termina cu Transnistria este necesar să arăt că din cauza germanilor am luat în stăpânire diferite regiuni ale provinciei. Operațiunea a durat din septembrie 1941 până în aprilie 1942. Nemții nu îngăduiau autorităților noastre să-şi exercite atribuţiile decât după ce ridicau toate depozitele. În al doilea rând toate fabricile și instalațiile au fost distruse chiar din ordinul comandamentului suprem rus de trupele ruse în timpul retragerii. Există un album fotografic în care se arată cum a fost fiecare instituție economică și în ce stare a fost predată nemților.

Dl acuzator public voind să dovedească „slugărnicia” cu care „m-am pus în serviciul nemților” a citat în întregime scrisoarea trimisă d-lui Hitler când mi-a cerut să administrez și să ocup ținutul și prin care afirmam că «accept, dar nu pun nicio condiție». Îmi permiteți dle Președinte să afirm că interpretarea este total greșită. Era un schimb de documente între doi șefi de state. Este evident că prin faptul că am subliniat că «nu pun nicio condiție», am vrut tocmai să marchez că România nu are nicio pretenție politică asupra Transnistriei fiindcă alte condiții economice sau militare nu se tratează decât prin organe tehnice, care încheie și semnează convenţii.

Ca o concluzie generală, Transnistria, Dle Președinte, nu a fost „jefuită”.

S-au făcut acolo școli, biserici, șosele, aerogări cum nu avem în țară. S-au reparat toate spitalele care erau un model de ordine și de curățenie; s-a reparat portul Odessa, îndiguirile, s-a pavat cu granit drumul neîmpietruit Odessa-Tiraspol. S-au reparat colhozurile, s-au făcut plantații de pomi fructiferi. Pentru punerea în funcțiune a fabricilor s-au adus mașini și motoare din Elveția și Germania. S-au făcut peste tot cantine pentru copii și săraci. Totul a fost vizitat de mine. Peste 89% din pedepsele cu moartea au fost comutate de mine. Piața de la Odessa era mai abundentă ca aceea din București. Libertățile au fost complete. Cu ocazia primei mele vizite făcute în aprilie 1942 am declarat în fața guvernatorilor, a generalilor germani și a căpeteniilor ruse rămase în Odessa «Nu am venit aici ca nişte cuceritori. Vom sta cât operațiunile militare ne vor impune. Nu ne amestecăm în ideologia D-voastră. Crede cine vrea, în cine vrea și în ce vrea. Ne vom strădui să aveți tot ce aveţi nevoie. Numai din acest punct de vedere să ne ajutați. Vă cerem ordine și muncă în folosul D-voastră». Declarația a devenit publică prin publicare și în jurnale și transmiterea prin radio.

Citiţi a treia parte a articolului

Citiţi şi:

MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: «Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!»

Evreii bolșevici despre evreii capitaliști întorși din Transnistria: «Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari»

 

yogaesoteric
20 mai 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More