Realitatea conspiraţiei
Despre tragedia americană din 11 septembrie 2001 s-au prezentat rapoarte oficiale, s-au scris nenumărate tomuri, au fost realizate filme documentare sau artistice, respectivele atacuri teroriste fiind considerate un moment de cotitură în abordarea raporturilor internaţionale, în restrângerea unor drepturi şi libertăţi individuale, precum şi în reevaluarea importanţei structurilor de intelligence şi chiar noţiuni de securitate naţională. Evenimentele petrecute acum 13 ani sunt abordate nuanţat, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a înţelege fenomenul terorist, de nivelul de acces la date şi informaţii veridice, dar şi de anumite interese politice sau geostrategice.
Dintre toate analizele, realitatea conspiraţiei pare a atrage, în mod natural, cititorul neavizat, dornic de senzaţional şi, în general, de lucruri ieşite din comun, adepţii acesteia considerând ca nefondate rapoartele oficiale, conform cărora atacurile teroriste din septembrie 2001 au fost planificate, organizate şi executate de Al-Qaeda, fără ştiinţa, acordul sau sprijinul vreunui guvern sau instituţii statale.
De altfel, un sondaj realizat acum câţiva ani în 17 ţări concluziona că doar în nouă dintre acestea majoritatea intervievată considera că Al-Qaeda este singura responsabilă de tragedia americană. În celelalte 8 ţări, 46 % dintre participanţii la sondaj indicau Al-Qaeda, 15% – CIA şi Administraţia SUA, 7% – Mossad şi Israel, 7% altă grupare teroristă decât Al-Qaeda şi 25% – nu ştiau sau au refuzat să răspundă.
Cele mai răspândite dintre realităţile conspiraţiei vehiculează idei precum: demolarea controlată a Turnurilor Gemene; lovirea acestora cu o rachetă sau avion comercial dirijate de strategii militari ai Pentagonului; acceptarea tacită a planurilor teroriste, despre care s-ar fi ştiut din timp etc., toate cu scopul de a justifica viitoarele invazii americane în Afganistan şi Irak, ca obiectiv intermediar în preluarea sub control a infrastructurii şi resurselor energetice din Orientul Mijlociu.
Ratarea schimbării???
Una dintre cele mai în vogă versiuni ale teoriei conspiraţiei pare a fi cea a unei „afaceri interne”, lansate acum câţiva ani şi care, în mass-media electronică a ajuns deja la „sezonul 3/2014”. Realizatorul unuia dintre cele mai accesate documentare video de pe internet – Loose Change (Ratarea schimbării), Dylan Avery (născut în 1984), a fost respins de două ori la admiterea în Purchase College᾿s film school, după care s-a hotărât să scrie un roman thriller-ficţiune, în care autorul şi prietenii săi descoperă că atacurile de la 11 septembrie 2011 au fost, în realitate, un „inside job” şi că tot ce ştim oficial despre 11/9 ar fi fost fabricat.
Autorul şi adepţii teoriei „inside job” pornesc în argumentarea lor de la textul unui raport intitulat Rebuilding America᾿s Defenses: Strategies, Forces, and Resources for a New Century (Reconstruirea apărării Americii: strategii, forţe şi resurse pentru un nou secol), elaborat în septembrie 2000 de un grup de reflecţie neoconservator din SUA, Project for the New American Century (Proiect pentru noul secol american) – PNAC.
Acest „think-tank” care include personalităţi marcante ale vieţii politico-militare americane, precum fostul preşedinte Dick Cheney sau fostul secretar al Apărării, Donald Rumsfeld, porneşte de la premisa conform căreia leadershipul american este bun nu doar pentru SUA, ci şi pentru comunitatea internaţională.
Proba „de necontestat” a implicării Administraţiei americane în tragedia din 11/9 s-ar regăsi în următorul paragraf, extras din raportul PNAC: „Procesul de transformări, chiar dacă ar aduce schimbări revoluţionare, riscă să fie lent şi de durată, în lipsa unui eveniment catastrofal şi catalizator – cum ar fi un nou Pearl Harbor” (Capitolul V: „Creating tomorrows dominent forces”, pag.51).
O analiză mai atentă a raportului Rebuilding America’s Defences: Strategies, Forces, and Resources for a New Century (Reconstruirea apărării Americii: strategii, forţe şi resurse pentru un nou secol) ne îndeamnă la o serie de reflecţii, pe care Dylan Avery şi adepţii aşa-zisei „loose change” (ratarea schimbării) le evită cu o brutalitate nedisimulată, demnă de o cauză mai bună:
– Citirea unei singure fraze din raportul PNAC lasă loc la speculaţii şi interpretări, îndeosebi în ceea ce priveşte sintagma „procesul de transformări”, deşi autorii raportului vin cu precizări suplimentare în paginile următoare: „Noile tehnologii, îndeosebi cele informaţionale, influenţează toate domeniile vieţii internaţionale, inclusiv dezvoltarea în sfera militară. Transformările în segmentul militar vor avea un impact major asupra desfăşurării războaielor, a tipurilor de armament dominant pe câmpul de luptă şi, inevitabil, asupra preeminenţei militare a naţiunilor.”
– Raportul sugerează că absorbţia noilor tehnologii informaţionale în domeniul militar va constitui un proces lent, în lipsa unui atac care să evidenţieze decalajul tehnologic, aşa cum Pearl Harbor a tras un semnal de alarmă privind necesitatea dezvoltării rapide a forţelor navale americane.
– Autorii studiului PNAC precizează că înfiinţarea de noi baze militare americane ridică întrebări cu privire la oportunitatea lor şi la alocarea de resurse uriaşe, la care un răspuns detaliat depăşeşte cadrul respectivului raport. Se mai menţionează că misiunile de stabilizare din Africa, Golful Persic sau Balcani vor necesita trupe combatante, în locul tradiţionalelor forţe de menţinere a păcii, însă autorii evită să se pronunţe în legătură cu ambiţiile de jandarm mondial ale SUA şi incapacitatea Naţiunilor Unite de a reacţiona eficient la noile provocări convenţionale sau asimetrice.
– În textul raportului nu se fac niciun fel de recomandări, cu atât mai mult o schimbare de regim în Irak sau în alte ţări. Supoziţiile conform cărora „procesul de transformări” care se derulează cu lentoare ar îndemna la accelerarea creşterii puterii militare a SUA, la intervenţii armate externe, schimbări de regim sau îndoctrinarea naţiunii americane sunt speculaţii pe marginea unor pasaje rupte din context şi legate, forţat, de un eveniment ce va rămâne în istoria tragediilor provocate de terorismul internaţional.
Istoria SUA şi… realitatea conspiraţiei
În lipsa oricăror probe palpabile care să le susţină alegaţiile, adepţii „loose change” fac apel la scurta istorie SUA, pentru a ne convinge de implicarea Administraţiei Bush în atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Paralela cu Pearl Harbor pare cel puţin forţată, la fel şi afirmaţia conform căreia preşedintele Roosevelt ar fi ascuns informaţiile despre iminenţa atacului japonez, pentru a justifica intrarea americanilor în război, în sprijinul Aliaţilor.
Paralela preferată cu istoria o reprezintă, însă, precedentul Operaţiunii „Northwoods” din 1962: în contextul Războiului Rece, Operaţiunea „Northwoods” prevedea lansarea unei serii de acţiuni violente la adresa Statelor Unite, executate de/cu sprijinul disimulat al SUA (acţiuni sub steag străin!), pentru a sensibiliza opinia publică americană să susţină o intervenţie militară în Cuba, cu asentimentul comunităţii internaţionale.
Militarii americani, îndeosebi generalul Lyman L. Lemnitzer, şeful Statului Major Interarme, criticau „pasivitatea” Administraţiei Kennedy în raporturile cu Havana şi acuzau CIA de eşecul politicii americane faţă de regimul cubanez. Ca urmare, aceştia au elaborat un plan menit să forţeze mâna preşedintelui, pentru a aproba răsturnarea de la putere a lui Fidel Castro printr-o intervenţie armată în Cuba.
Planul cuprindea printre altele: lansarea de zvonuri alarmante false, cu ajutorul posturilor de radio clandestine; intrarea unor „militari cubanezi” în baza de la Guantanamo; scufundarea unei nave americane în apele teritoriale cubaneze; organizarea de atentate teroriste împotriva refugiaţilor cubanezi din Florida; simularea unor funeralii pentru aşa-zisele victime ale comuniştilor cubanezi; violarea spaţiului aerian al ţărilor vecine de către avioane cu însemne cubaneze; simularea doborârii unui avion charter etc.
Planul a fost respins de preşedintele J.F.Kennedy, care a preferat soluţia diplomatică, iar istoria a confirmat justeţea unei asemenea decizii.
În opinia conspiraţioniştilor contemporani, dacă o astfel de operaţiune a putut fi planificată acum 40 de ani, cu atât mai lejer putea fi organizată şi pentru evenimentele din septembrie 2001.
Cam acestea ar fi „probele” invocate de Dylan Avery şi tot mai puţinii săi susţinători. De altfel, partizanii realităţii complotului intern, care interpretează raportul PNAC ca o dovadă irefutabilă că Administraţia Bush ar fi montat toate piesele unei tragedii de amploarea celei de la 11 septembrie doar pentru a motiva o politică mai agresivă în Orientul Mijlociu, sunt contrazişi atât de oficiali americani, cât şi de adversari cunoscuţi ai Administraţiei de la Washington, astfel:
– Richard Alan Clarke, fostul Coordonator naţional pentru securitate, protecţia infrastructurii şi contraterorism, afirma că adepţii realităţii conspiraţiei comit cel puţin două greşeli majore:
a) cred că Administraţia prezidenţială este atotputernică şi
b) sunt convinşi că guvernul poate păstra un secret.
Aceiaşi idee este susţinută şi de un fost şef al spionajului francez: o conspiraţie de o asemenea anvergură şi cu efecte cunoscute nu putea fi ascunsă opiniei publice mai mult de zece zile!
– Julian Assanage, fondatorul deja faimosului website WikiLeaks, vânat de CIA pentru publicarea unor documente oficiale americane confidenţiale: „Sunt efectiv uluit de pasiunea unora pentru conspiraţii, de genul celei de la 11 septembrie, în timp ce avem probe consistente despre existenţa unor conspiraţii reale, în scopuri războinice sau de fraudă financiară, de care nu se ocupă nimeni!”
Articol preluat din revista Lumea.
Citiţi şi:
DOSAR: Atentatele din 11 septembrie 2001 – un pas către instaurarea noii ordini mondiale
Un fost pilot CIA depune mărturie: niciun avion nu a lovit turnurile gemene pe 11 septembrie 2001
yogaesoteric
30 iulie 2015