Înființarea și extinderea NATO (VII). Destrămarea Uniunii Sovietice

717 0

Cele două mari puteri cu care se confruntă în prezent „excepționalismul”, unipolarismul și hegemonismul american – Federația Rusă și China – au avut cursuri net diferite de restructurare a societăților lor după eșecul economic în competiția dintre comunism și capitalism. Deng Xiaoping a urmat calea deschiderii treptate a economiei de piață, cu păstrarea controlului politic autoritar al Partidului Comunist Chinez. Gorbaciov a ales calea deschiderii treptate a mecanismelor democratice, cu transferul dirijat al puterii de la PCUS la noile organisme, democratice, create la inițiativa lui. În cursul acestui proces, în mare măsură hazardat, a pierdut controlul asupra economiei, Uniunea Sovietică ajungând rapid în insolvență.

Democratizarea. Congresul Deputaților Poporului

Demantelarea totalitarismului comunist a fost un joc de mare abilitate politică al lui Gorbaciov. Pentru fiecare pas al acestei demantelări, începând cu însăși crearea organismului democratic suprem care urma să preia puterea legislativă, Congresului Deputaților Poporului, Gorbaciov a avut nevoie de susținerea și aprobarea prealabilă a Partidului Comunist, pe care o obținea, de regulă, într-o Plenară a C.C. al PCUS. În tot acest răstimp a existat o dualitate de putere între partid, care pierdea treptat puterea, și organismele democratice care se nășteau și o preluau. Partidul a continuat să funcționeze după principiul centralismului democratic – toată puterea era delegată secretarului general. Între 1985, data când a devenit secretar general al PCUS și 1988, Gorbaciov înlocuise, în proporție de peste 60%, vechea gardă a Partidului Comunist cu adepți ai reformismului său („perestroika” – restructurare și „glasnosti” – transparență), ceea ce explică faptul că obținea aceste aprobări, în pofida puternicei opoziții conservatoare din partid. În 1988 Biroul Politic era complet restructurat. În alte funcții cheie au fost aduși comuniști docili și, până la proba contrarie, devotați lui Gorbaciov: la ministerul Apărării (1987-1991) generalul (avansat mareșal în aprilie 1990) Dimitri Iazov; la comitetul de Stat al Securității, KGB, (1988-1991) Vladimir Kriucikov; Ghenadi Ianaev în funcția nou creată de vicepreședinte al URSS (1990-1991). Personalitățile puternice și de mare prestigiu profesional (Vladimir Falin, mareșalul Ahromeev etc.) erau păstrate în planul doi, în corpul de consilieri ai lui Gorbaciov.

Pe plan extern, 1989 a fost anul abandonării regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, abandonarea „glacisului exterior”. Pe plan intern, în 1989, Gorbaciov a reușit să impună o primă amendare a Constituției URSS, prin care a fost modificat procesul electoral și s-a înființat, ca nou for legislativ suprem, Congresul Deputaților Poporului din Uniunea Sovietică. Congresul Deputaţilor din URSS nu a rezultat dintr-un scrutin sută la sută democratic. Din totalul celor 2250 de deputaţi, 1500 au fost aleşi în circumscripţii electorale, iar 750, adică o treime, au fost numiţi din oficiu de către PCUS, sindicate şi organizaţii obşteşti. A fost suficient, însă, pentru ca, încă de la prima sesiune a Congresului (25 mai – 9 iunie 1989), dezbaterile asupra stării și viitorului Uniunii să devină absolut libere, ducând la crearea celor două tabere, a conservatorilor („partocrații”) și liberalilor („democrații”), ambele criticând, din ce în ce mai dur, politica centristă, de detentă treptată, a lui Gorbaciov.

De aici înainte vor exista în paralel două linii de putere distincte, care vor deveni rapid antagonice. Cea a vechii piramide a structurii de partid: PCUS – Congresul PCUS – Comitetul Central – Biroul Politic – Secretarul General; și cea a structurii de stat, reînnoită, democratizată la bază: Congresul Deputaților Poporului – Sovietul Suprem al URSS – Prezidiul Sovietului Suprem – Președintele Sovietului Suprem. Până la lovitura de stat eșuată a conservatorilor, din august 1991, ambele frâie ale puterii vor fi în mâinile lui Gorbaciov, în dubla calitate de secretar general al PCUS și președinte al Sovietului Suprem iar, de la 15 martie 1990, președinte al URSS.

A doua sesiune a Congresului Deputaților Poporului (12-24 decembrie 1989) a constituit un pas important în procesul de eliberare a națiunilor captive din URSS. La 24 decembrie a fost prezentat raportul comisiei Iakovlev (înființată la prima sesiune), care a recunoscut existența și a condamnat „semnarea Protocolului Adițional al Tratatului din 1939 [Tratatul Ribbentrop-Molotov] și a altor înțelegeri secrete cu Germania”, declarându-le „lipsite de temei juridic și valabilitate, din momentul semnării lor”, „venind în contradicție cu suveranitatea și independența unor state terțe”. Majoritatea deputaților a votat în favoarea raportului. În Hotărârea Congresului dată în urma acestui vot, s-a subliniat faptul că protocoalele secrete „au fost folosite de către Stalin și anturajul lui pentru a da ultimatumuri și a exercita presiuni, prin recurgerea la forță, asupra altor state, încălcând obligațiile juridice față de acestea”.

Următorul pas fundamental spre democratizarea Uniunii Sovietice a fost realizat la 14 martie 1990, când sesiunea a treia a Congresului Deputaților Poporului (12-20 martie 1990) a aprobat abrogarea articolului 6 din Constituţia URSS din 1977, care stipula rolul conducător al Partidului Comunist. Congresul Deputaților Poporului a ratificat propunerea liderului sovietic şi a adoptat o lege intitulată „Despre crearea postului de preşedinte al URSS şi revizuirea şi completarea Constituţiei URSS”. Prin degradarea treptată a funcţiilor PCUS (al cărui secretar general rămăsese), Gorbaciov avea nevoie de o funcţie supremă în stat pentru a se menţine la putere și a continua cursul reformelor. La 15 martie 1990, Gorbaciov este ales în funcția, nou creată, de președinte al URSS (dar cu numai 60% din voturi, reflectând funcționalitatea democrației).

La suprafață, în mod aparent, Gorbaciov își întărise poziția. În același timp, de fapt, puterea lui, puterea centrală, se eroda subteran. La numai două săptămâni de la alegerea ca președinte al URSS, Gorbaciov află, surprins, că în RSS Uzbekistan a fost introdus postul de președinte al republicii. „Cum? Fără consultări, fără acordul Centrului?” – întreabă Gorbaciov. „Poporul a vrut așa” – răspunde calm Islam Karimov, prim-secretar al PC din Uzbekistan, devenit la 24 martie și președinte al Republicii. Mai mult, Nursultan Nazarbaev, prim-secretar al P.C. din RSS Kazahă, intervine și el: „Da, și la noi, în Kazahstan, oamenii se întreabă de ce nu avem un președinte”. În 1990, Gorbaciov era depășit – atât în politica externă, cât și în cea internă – de cursul evenimentelor pe care le inițiase în 1985. Pe plan intern, puterea trecea treptat la republici.

În atmosfera de transparență și democratizare inițiată de Gorbaciov, au apărut, „încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”[1], încă din 1988, în diversele republici unionale, mișcări de sprijin popular, de masă, a liniei reformiste. Primul pas a fost făcut de Estonia (Frontul popular de sprijin pentru perestroika, aprilie 1988), urmat cu repeziciune de toate celelalte republici (Moldova – Mișcarea Democratică în Susținerea Restructurării, 3 iunie 1988). Începute ca mișcări de masă stradale, coagulate ideologic de asociații instituționale ale scriitorilor sau oamenilor de știință, ele s-au constituit apoi ca organizații politice, multe dintre ele sub denumirea generică de Front Popular (Frontul popular din Moldova – 20 mai 1989). Cel mai apropiat colaborator al lui Gorbaciov, numit și arhitectul perestroicii, Alexandr Yakovlev, făcuse o vizită de lucru la Riga și Vilnius (2-14 august 1988), „în cursul căreia Moscova a dat undă verde Fronturilor Populare”[2]. Inițiate de la centru pentru a contrabalansa rezistența conservatorilor la perestroika, ele au devenit în scurt timp platforme ale mișcării de emancipare națională a republicilor.

Mișcările de eliberare națională

Imperiul Țarist a supraviețuit Imperiului Habsburgic și celui de-al doilea Reich German, prăbușite în 1918, sub forma Imperiului Sovietic. Principiului Wilsonian al națiunilor i-a fost opus, în această parte a lumii, principiul internaționalismului proletar. După o scurtă perioadă de independență, națiunile captive ale Imperiului Țarist au devenit, în urma sângerosului război civil, câștigat de bolșevici, națiuni captive ale Imperiului Sovietic.

Peste un secol de ocupație țaristă și peste o jumătate de secol de ocupație sovietică au făcut ravagii etnodemografice în toate teritoriile anexate, în defavoarea populațiilor băștinașe.

Uriașele probleme naționale, aparent înghețate, mai degrabă mereu înăbușite în fașă, în perioada de stabilitate a URSS, au izbucnit în forță, începând cu 1988. Pe de o parte sub forma conflictelor interetnice în republici unionale ale căror granițe sovietice fuseseră trasate arbitrar, împotriva componenței etnice majoritare. Pe de altă parte, sub forma mișcărilor de eliberare națională în republicile unionale relativ omogene din punct de vedere etnic.

Procesul democratizării și apoi al dizolvării Uniunii Sovietice, din 1988-1991, a avut aspectul unui veritabil marșarier față de cel al constituirii, concentrării puterii comuniste și formării URSS, din anii 1917-1922.

În 1989, revendicările naționale au intrat în prim plan, vizând, într-o primă instanță, suveranitatea republicilor în cadrul Uniunii Sovietice. Gorbaciov, susținut de o bună parte dintre reformiști, a agreat acest stadiu – suveranitatea – convins de necesitatea unei modificări a distribuției de putere între centru și republici, concretizată în ideea unui nou Tratat Unional, care să-l înlocuiască pe cel constituent al URSS, din 1922. Primele republici sovietice care și-au declarant suveranitatea au fost Balticele, în 1989 (Estonia, chiar în noiembrie 1988). Ele au fost urmate de toate celelalte, pe parcursul anului 1990 (Moldova la 23 iunie 1990). Gorbaciov a denumit acest proces, pe care credea că îl va putea controla, „parada suveranităților”.

Numai că, odată acceptată suveranitatea, mișcările populare și, implicit, Fronturile Populare, radicalizate ca mișcări naționale, au ridicat problema independenței. De data acesta presiunile fiind de jos în sus, dinspre republici spre centru.

Lituania a făcut prima acest pas înainte: și-a declarat, unilateral, independența de stat pe 11 martie 1990. După o blocadă economică impusă de Moscova, tensiunile sociale și interetnice au escaladat până la ciocnirile violente din 11-13 ianuarie 1991, de la Vilnius, între trupele sovietice și susținătorii independenței, ciocniri soldate cu 13 morți și câteva sute de răniți.

Conflictele interetnice violente cuprinseseră, însă, de mai mult timp, toată centura de vest și sud a Imperiului. Primul a fost războiul armeano-azer pentru regiunea Nagorno-Karabah, populată dominant de armeni, dar arondată RSS Azerbaidjan; războiul a început în 1988 și, cu intermitențe, continuă până în zilele noastre. Componenta religioasă a acestui război a dus la atrocități halucinante.

Un conflict al cărui tipar se va regăsi și în alte zone ale Imperiului s-a declanșat în primăvara lui 1989, pornind de la un vechi diferend georgiano-abhaz. În 1922, Abhazia fusese integrată în URSS, ca republică unională (RSS Abhazia). În 1931, Stalin i-a degradat statutul, încorporând-o ca republică autonomă (RSS Autonomă Abhazia) în RSS Gruzină (Georgia), timp în care georgienii au dus o dură politică de deznaționalizare în Abhazia, schimbând raportul etno-demografic în favoarea lor. Pe fondul mișcării pentru independență națională din Georgia (față de Uniunea Sovietică), abhazii au cerut, la rândul lor, revenirea la statutul de independență față de Georgia pe care l-au avut în 1922. În 18 martie 1989, 50.000 de abhazi au participat la un miting pro-independență organizat la ruinele istorice și religioase abhaze de la Lykhny.

Naționaliștii georgieni, conduși de celebrul în epocă Zviad Gamsakhurdia, au răspuns, la începutul lui aprilie 1989, cu mari demonstrații la Tbilisi, cerând pedepsirea secesioniștilor abhazi și independența Georgiei. Autoritățile locale și apelul patriarhului Georgiei nu reușesc să restabilească ordinea. Prim-secretarul PC Georgian cere intervenția autorităților centrale. Trupele Districtului Militar Transcaucazian intervin și, în haosul creat, la 9 aprilie confruntarea devine sângeroasă: în busculada care a urmat – 19 morți, dintre care 17 femei, și zeci de răniți. Tragedia de la Tbilisi[3], sau „Masacrul de la Tbilisi”, cum a intrat în istorie, a radicalizat opoziția națională georgiană. La 31 martie 1991, Georgia ține un referendum cu rezultat covârșitor pentru independența față de Uniunea Sovietică. Abhazii și osetinii (Osetia de Sud se afla, din noiembrie 1988, într-o situație similară Abhaziei) boicotează referendumul și cer independența față de Georgia. În urma referendumului de la 31 martie și la doi ani de la tragedia de la Tbilisi, pe 9 aprilie 1991, Georgia își proclamă independența, cu Gamsakhurdia președinte, învestit cu puteri excepționale, pe care le exercită dictatorial. O delegație a Congresului american raportează multiple încălcări violente ale drepturilor omului. Urmează o perioadă de război civil georgian, între naționaliștii radicali („Georgia pentru georgieni”, „Osetinii – afară”) și cei moderați, precum și războaiele Georgia – Abhazia, Georgia – Osetia de Sud. Mii de morți. Masacrele, violurile, inventivitatea atrocităților, epurările etnice lasă complet în umbră tragedia de la Tbilisi.

Ideea noii organizări, federative, a Uniunii, cu un grad foarte mare de suveranitate a republicilor (autoritățile centrale ar fi urmat să păstreze numai prerogativele politicii externe și armatei unice) a fost lansată oficial de către Gorbaciov, conform tacticii lui obișnuite, mai întâi în cadrul partidului, la Congresul PCUS din iulie 1990. Textul viitorului Tratat Unional a fost elaborat de un comitet de experți. În căutarea unei susțineri populare împotriva opoziției – pe de o parte a conservatorilor, pe de alta a progresiștilor (independentiști și liberali) – Gorbaciov, a propus, în 24 decembrie 1990, de data aceasta de la tribuna celei de-a patra sesiuni a Congresului Deputaților Poporului, organizarea unui referendum pentru sau împotriva păstrării Uniunii sub noua formă, a Statelor Suverane. Referendumul s-a ținut pe 17 martie 1991, cu un rezultat de 77,8% în favoarea păstrării Uniunii în noua formă.

Acest procent a fost asigurat de votul favorabil, de peste 90-95%, în toate republicile sovietice din Asia Centrală și în Azerbaidjan. În Ucraina, la o participare la vot de 83%, voturile pro au fost de 70%. În Federația Rusă, la o participare de 74,5% voturile pro au fost de 75%. Republicile Baltice, Moldova, Armenia și Georgia (exceptând Abhazia și Osetia de Sud) nu au participat la redactarea tratatului, au boicotat referendumul și au refuzat semnarea tratatului (Sovietul Suprem al Republicii Moldova a adoptat o Hotărâre în acest sens la 19 februarie 1991)[4]. Pe 24 aprilie 1991, nouă dintre republici (Azerbaijan, Belarus, Federația Rusă, Kazakhstan, Kirgizstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan) și guvernul central au semnat, la reședința prezidențială de la Novo-Ogaryovo, forma preliminară a „Acordului 9+1”. Ceremonia de semnare a Tratatului a fost programată pe 20 august 1991, la Moscova. Nu știm cum s-ar fi raportat Gorbaciov în viitor la cele șase republici rebele. Cert este faptul că a acceptat formarea Uniunii Statelor Suverane numai cu cele nouă republici care și-au exprimat această opțiune prin referendum. La 19 august, conservatorii au declanșat puciul.

În toată această perioadă, atitudinea oficială a Statelor Unite a fost de sprijin total pentru reformele și strategia lui Gorbaciov. Singura problemă internă a Uniunii Sovietice ridicată, mai degrabă atinsă, de către președintele G.H.W. Bush în una dintre discuțiile cu Mihail Gorbaciov s-a referit la violențele din Lituania.

Președintele Bush-senior acorda credit total democratizării treptate gorbacioviene, avea în vedere pericolul întreruperii acestui curs de către uriașa opoziție comunistă conservatoare și, în termeni geopolitici, era adeptul unei poziții de echilibru mondial, împotriva destabilizării.

La 1 august 1991 – cu numai două săptămâni înainte de declanșarea puciului de la Moscova –, după o scurtă vizită la Kremlin, Bush a rostit în fața Sovietului Suprem de la Kiev celebrul discurs împotriva naționalismului xenofob ucrainean, pe cale de a renaște: „… Americanii nu îi vor susține pe cei care vor independență pentru a înlocui o tiranie depărtată cu un despotism local. Ei nu îi vor ajuta pe cei care promovează un naționalism sinucigaș, bazat pe ură etnică”.

George Herbert Walker Bush și Mihail Sergheevici Gorbaciov – două personalități politice de viziune și de responsabilitate planetară – au urmărit să stabilească un nou echilibru mondial, într-un cadru democratic, în spiritul Maltei: „Putem instaura o pace durabilă și transforma relația Est-Vest într-o cooperare îndelungată. Acesta este viitorul pe care secretarul general Gorbaciov și cu mine îl începem aici, la Malta”.

Citiți continuarea articolului

Autor: Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor

Referințe:

[1] Hélène Carrère d’Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul Imperiului Sovietic, Ed. Remember, București, 1993, p. 139.
[2] Gheorghe Cojocaru, 1989 la Est de Prut, Ed. Prut International, Chișinău, 2001, p.236
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/April_9_tragedy
[4] https://www.unitischimbam.ro/boicotarea-primului-referendum-din-u-r-s-s-de-catre-populatia-republicii-moldova-17-martie-1991/

Citiți și:
Gorbaciov
Pronosticurile profesorului Andrei Marga: Prăbușirea nivelului de trai, război și reîmpărțirea lumii

yogaesoteric
19 mai 2023