79 de ani de la crimele de război ale lui Truman la Hiroshima și Nagasaki

În luna august s-au împlinit 79 de ani de la bombardamentele atomice americane de la Hiroshima și Nagasaki. În timp ce susținătorii bombardamentelor le-au justificat argumentând că au scurtat al Doilea Război Mondial, adevărul este că au fost crime de război. Singurul motiv pentru care președintele Truman și piloții care au aruncat bombele nu au fost urmăriți penal drept criminali de război este că Statele Unite au ajuns să câștige războiul.

Este o certitudine faptul că Japonia își exprimase dorința de a se preda. Singura condiție era ca împăratul japonez, pe care ei îl priveau ca pe un zeu, să nu fie abuzat sau executat. Președintele Truman a refuzat să accepte această condiție. La fel ca predecesorul său, Franklin Roosevelt, Truman a cerut „predare necondiționată”. Oficialii japonezi au presupus în mod natural că oficialii americani aveau de gând să se poarte foarte rău cu împăratul lor, inclusiv să-l tortureze și să-l execute. Altfel de ce Statele Unite nu ar fi fost dispuse să fie de acord cu această condiție, mai ales având în vedere că ar fi însemnat sfârșitul războiului? De aceea, Japonia a continuat să lupte.

Ironia neagră este că Truman a ajuns să accepte condiția oricum, însă doar după ce a pulverizat oamenii din Hiroshima și Nagasaki cu două bombe atomice.

Într-un articol de opinie excelent din Los Angeles Times intitulat „Liderii SUA știau că nu e necesar să aruncăm bombe atomice asupra Japoniei pentru a câștiga războiul. Am făcut-o oricum”, autorii subliniază:

„În 1945, șapte dintre cei opt ofițeri de cinci stele ai Armatei și Marinei Statelor Unite și anume generalii Dwight Eisenhower, Douglas MacArthur și Henry «Hap» Arnold și amiralii William Leahy, Chester Nimitz, Ernest King și William Halsey au declarat fie că bombele atomice au fost inutile din punct de vedere militar, fie că au fost condamnabile din punct de vedere moral, fie ambele.”

Nu există nimic în principiile războiului care să le fi impus lui Truman și lui Roosevelt să ceară capitularea necondiționată a Japoniei (sau a Germaniei). Războaiele pot fi – și adesea sunt – încheiate cu termeni de capitulare. Ambii președinți au fost dispuși să sacrifice nenumărați oameni, de ambele părți ale conflictului, pentru a îndeplini cererea lor de capitulare necondiționată. Dar cererea de predare necondiționată a lui Truman nu este motivul pentru care acțiunea sa a constituit o crimă de război. Aceste bombardamente au constituit crime de război, deoarece au vizat necombatanți, inclusiv copii, femei și vârstnici, cu moartea ca o modalitate de a determina o predare necondiționată a guvernului japonez.

A fost mult timp considerată o regulă a războiului ca armatele să lupte cu armatele în război. Ei nu vizează necombatanți. Uciderea intenționată a necombatanților este considerată o crimă de război. Un bun exemplu al acestui principiu a implicat cazul Lt. William Calley în războiul din Vietnam. Calley și oamenii săi au împușcat și ucis numeroși necombatanți într-un sat din Vietnamul de Sud. Printre victime s-au numărat femei și copii.

Armata americană l-a urmărit pe Calley drept criminal de război – și pe bună dreptate. În timp ce decesele necombatanților au loc de multe ori incidental în timpul operațiunilor de război, este o crimă de război să-i vizezi în mod special pentru a-i ucide.

Truman și-a justificat acțiunea susținând că bombardamentele au scurtat războiul și, prin urmare, au salvat viețile a mii de soldați americani și japonezi, dacă ar fi fost necesară o invazie. Este o justificare care a fost repetată de atunci de susținătorii atentatelor.

Există însă două mari probleme cu această justificare. În primul rând, nu ar fi fost necesară o invazie. Tot ceea ce era necesar să facă Truman era să accepte singura condiție a Japoniei de a se preda și asta ar fi însemnat sfârșitul războiului, fără morțile care ar fi venit odată cu o invazie și care au venit odată cu bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki.

Mai important, faptul că viețile soldaților americani ar fi fost salvate nu este o justificare morală sau legală pentru vizarea necombatanților. Dacă Calley ar fi susținut la procesul său că acțiunile sale au fost menite să scurteze războiul din Vietnam, apărarea sa ar fi fost respinsă. Încă ar fi fost condamnat pentru crime de război.

Soldații mor în război. Aceasta este natura războiului. A ucide femei, copii și bătrâni în speranța de a salva viețile soldaților, prin scurtarea războiului, nu este doar o crimă de război, este și un act de lașitate extremă. Dacă o invazie a Japoniei ar fi devenit necesară pentru a câștiga războiul, ducând astfel la moartea a mii de soldați americani, atunci acesta este modul în care funcționează războiul. De asemenea, merită subliniat că Japonia nu a avut niciodată intenția de a invada și a cuceri Statele Unite. Singurul motiv pentru care Japonia a bombardat Pearl Harbor a fost în speranța de a elimina flota americană din Pacific, nu ca un preludiu pentru invadarea Hawai-ului sau a Statelor Unite continentale, ci pur și simplu pentru a împiedica SUA să interfereze cu eforturile Japoniei de a asigura petrol în estul olandez.

Și de ce era Japonia atât de disperată după petrol, încât să inițieze războiul împotriva Statelor Unite? Pentru că președintele Franklin Roosevelt a impus Japoniei un embargo petrolier extrem de eficient, ca o modalitate de a-i determina pe japonezi să atace Statele Unite. Planul lui Franklin Delano Roosevelt, desigur, a reușit, ceea ce a ajuns să coste viețile a sute de mii de soldați americani și a milioane de cetățeni japonezi, inclusiv a celor de la Hiroshima și Nagasaki.

Citiți și:
Un al treilea război mondial amenință viitorul umanității – „Războiul nuclear preventiv” (I)
Chiar dacă sunt folosite doar împotriva blindatelor, efectele cumplite ale muniției cu uraniu sărăcit asupra populației civile sunt similare cu cele ale supraviețuitorilor de la Hiroshima

yogaesoteric
20 septembrie 2024