Decalogul capitalului românesc

Poporul român nu-și va lua niciodată adio de la ceea ce îi aparține de drept

Orice societate, inclusiv societatea românească, are la baza ei proprietatea, cu precădere proprietatea asupra capitalului. Rezolvarea incorectă a dreptului de proprietate asupra capitalului este principala cauză a existenței și funcționării – inclusiv în cazul României – a unei societăți nedrepte.

În Republica Populară Română și, ulterior, în Republica Socialistă România, proprietarul capitalului naționalizat prin Legea 116/1948 și acumulat ulterior în proprietate socialistă a fost întregul popor, statul comunist / socialist fiind doar administratorul respectivului capital. Capitalul cu pricina are, și în momentul de față, o pondere covârșitoare în capitalul total existent în România.

Statul post comunist / post socialist, ca moștenitor asumat al statului comunist / socialist nu a putut, nu poate și nu va putea emite pretenția de a fi proprietar al capitalului românesc.

Statul român post comunist / socialist a furat însă, de la poporul român, întregul capital aflat în proprietatea comună a tuturor cetățenilor țării. Faptul că, la inițiativa guvernului român și cu aprobarea parlamentului României, Ion Iliescu a promulgat legea 15/1990 (a transformării fostelor întreprinderi socialiste în regii autonome și societăți comerciale la care statul este unic acționar / proprietar), reprezintă un cumul de infracțiuni grave comise de sus numiții, în condițiile în care, la 7 august 1990, prevederile din Constituția României din 1965 privitoare la proprietatea socialistă a întregului popor, precum și prevederile Codului penal privitoare la infracțiunile săvârșite împotriva avutului obștesc erau în vigoare.

Principalele consecințe directe ale promulgării legii 15/1990 sunt:

a. Prin cumulul de infracțiuni comise (furt, delapidare, înșelăciune, fals și uz de fals etc., în dauna avutului obștesc) statul român este infractor, ca orice alt infractor. Sintagmele de „stat corupt” și „stat mafiot” nu sunt figuri de stil, ci realități juridice.

b. Toți membrii guvernului român, toți parlamentarii care au votat sau nu legea 15/1990, președintele Iliescu cu toți membrii staff-ului prezidențial, toți funcționarii cu putere de decizie din aparatul statului care au pus în aplicare prevederile legii 15/1990 sunt infractori.

c. Toți membrii guvernelor ulterioare care au inițiat (și, după caz, au trimis parlamentului) acte normative și au luat decizii potrivit efectelor produse de legea 15/1990, toți parlamentarii care au votat, sau nu, legi derivând din legea 15/1990, toți președinții României care au promulgat legile în speță, împreună cu membrii staff-ului lor prezidențial, toți funcționarii cu putere de decizie din aparatul statului care au pus în aplicare prevederile legilor și actelor normative subsecvente legii 15/1990 sunt infractori.

Toți procurorii și toți judecătorii care au anchetat și judecat spețe patrimoniale, precum și toți juriștii / avocații care au pledat în spețele patrimoniale, eludând actul infracțional săvârșit prin promulgarea legii 15/1990, precum și actele infracționale subsecvente promulgării și punerii în aplicare a legii 15/1990, sunt infractori.

Deși sunt victime ale celei mai mari infracțiuni comise vreodată, toți cetățenii României care posedă, produc, schimbă, consumă produse / bunuri rezultate din producția și schimbul de bunuri provenite din exploatarea capitalului furat de statul român sunt infractori.

Întrucât, însă, infracțiunea nu creează drept de proprietate infractorului (statului), poporul român – victimă și infractor în același timp – este și în prezent proprietarul în comun al capitalului românesc pe care statul post comunist / socialist l-a furat prin promulgarea legii 15/1990.

Astfel, românii, care pe vremea Împușcatului aveau tripla calitate de „proprietari, producători și beneficiari”, au și acum o triplă calitate: aceea de proprietari, victime / păgubiți și infractori.

Celor 6 (șase) consecințe directe le corespund 4 (patru) consecințe indirecte astfel:

a. starea de infracționalitate generată de furtul comis de către statul român prin promulgarea legii 15/1990, a făcut cu putință și a favorizat perpetuarea la putere (la conducerea statului) a activiștilor PCR din eșalonul doi și a securiștilor care au preluat puterea politică în stat în urma evenimentelor / loviturii de stat din decembrie 1989. Postură din care aceștia să se poată eterniza la putere în România printr-o falsă alternare la guvernare a două partide politice (PSD și PNL) care, ambele, provin din trunchiul găunos al FSN, urmașul direct al PCR.

b. furtul a deschis calea ca, prin legislația privitoare la „privatizare”, foștii activiști PCR și securiștii să se metamorfozeze din vechili ai fostului stat comunist – administrator al proprietății comune a întregului popor – în proprietari privați ai unor părți / hălci din ea.

Privatizarea a dus la distrugerea celei mai mari părți a capitalului productiv românesc și la aneantizarea capitalului financiar românesc, iar distrugerea capitalului românesc a făcut posibilă invazia capitalului străin.

Consecințele directe și indirecte au produs următoarele 14 principale efecte;

– „privatizările” pe doi lei
– distrugerea industriei și agriculturii, transferul finanțelor în proprietatea străinilor
– debilizarea sistemelor de cercetare, de învățământ și de sănătate
– mafiotizarea economiei prin așa-zisul „capitalism de cumetrie”
– evaziunea fiscală, economia neagră și cea gri
– politizarea, corupția și furturile la toate nivelele administrației centrale și locale,
– legislația defectuoasă, uneori de-a dreptul criminală
– politizarea, subordonarea și coruperea justiției de către politicieni și oligarhi
– încălcarea grosolană și brutală a drepturilor și libertăților cetățenești
– prăbușirea nivelului de trai, sub cotele catastrofale atinse pe vremea regimului comunist
– dispariția a peste zece la sută din populația României prin emigrare și genocid
– pervertirea fără precedent a moravurilor
– colonizarea efectivă a României de către străini
– permanentizarea ilegală, potrivit dreptului internațional, a unui alt stat românesc.

Soluția „ieșirii din prăpastie” constă în următoarele 3 (trei) etape:

a. Confiscarea fără despăgubire a capitalului pe care statul l-a furat de la poporul român prin promulgarea legii 15/1990 și, fie îl mai păstrează, fie l-a dat pe nimic oligarhilor autohtoni și străini. Excepție de la confiscare va putea fi făcută în cazul în care capitalul exceptat va avea un alt regim de proveniență. De exemplu, se va dovedi că activele în speță nu fac parte din capitalul aflat în proprietatea comună a întregului popor începând cu 11 iunie 1948.

b. Confiscarea fără despăgubire, de la stat, de la oligarhii autohtoni și de la străini a tuturor bunurilor și fondurilor bănești care au rezultat din exploatarea, fără drept, a capitalului pe care statul l-a furat și cu care s-a autocadorisit pe el și i-a cadorisit pe oligarhi și străini. Excepție de la confiscare va putea fi făcută în cazul în care capitalul exceptat va avea un alt regim de proveniență. De exemplu, se va dovedi că activele și/sau titlurile de valoare în speță nu provin din exploatarea capitalului furat de către statul român prin promulgarea legii 15/1990.

c. Împărțirea, în proprietate privată, a capitalului confiscat – atâta cât mai există și/sau mai poate fi recuperat – între noi, toți cetățenii României, proprietarii lui de drept.

Iar modul (modalitatea tehnică) de a împărți capitalul în proprietatea privată a tuturor cetățenilor îndreptățiți constă în aplicarea – actualizată la starea prezentă a patrimoniului – a variantei Cojocaru în primele ei versiuni, cele din 1990-1994.

Orice altă soluție este greșită dacă își propune ca – prin reforme economice sau/și fiscale (de exemplu, impozit progresiv pe venituri, cifră de afaceri, sau avere instituit în vederea alcătuirii unui fond de investiții distributiv) – să scoată societatea și economia românească din criză. Orice astfel de soluție lasă nerezolvată problema juridică constând în eludarea dreptului de proprietate inalienabil și imprescriptibil al întregului popor asupra capitalului românesc. O asemenea rezolvare – care, practic, este eminamente economică – are în vedere (doar) dreptul de proprietate asupra viitorului capital românesc, bazat pe munca și investițiile viitoare și eludează prezentul și trecutul capitalului românesc, respectiv dreptul de proprietate al întregului popor asupra capitalului de care a fost deposedat ilegal și ilegitim. Este, de asemenea, greșită orice soluție bazată pe reformare morală.

Soluția confiscării și distribuirii capitalului confiscat nu (credem că) are șanse în condițiile existenței și funcționării actualelor instanțe (parchete și judecătorii) din România.

Aceasta nu înseamnă însă că nu putem apela (chiar și acum) la calea justiției.

Dar această abordare este bine să fie avută în vedere în tandem cu soluția politică constând în

– preluarea de către un partid politic a tezelor referitoare la dreptul de proprietate inalienabil și imprescriptibil al întregului popor asupra capitalului românesc
– cucerirea puterii politice de către respectivul partid
– restaurarea dreptului de proprietate al românilor
– distribuirea în proprietate privată, către toți cetățenii țării, a capitalului confiscat

P.S. Încă din 1994, ziarul Evenimentul Zilei a publicat articolul „Statul vinde ce nu este (numai) al lui,” articol în care se atrăgea atenția asupra ilegitimității și ilegalității „privatizării” puse la cale de guvernul Văcăroiu. Să sperăm ca, de data aceasta, românii să nu mai doarmă în bocanci.

Citiți și:
Peste 3 miliarde de dolari din averea poporului român, oferite gratuit de Băsescu americanilor
Poporul român are o particularitate aparte – nu se lasă păcălit de minciunile autorităților

 

yogaesoteric
19 iunie 2023