Doctor în științe economice, Raluca Prelipceanu a lăsat catedra din Franța pentru a salva bisericile și tradițiile României

Doctor în științe economice, Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă despre fenomenul migrației, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.

A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instruire, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările economice. Scandaloasa situație se „potrivește” perfect României, țară condusă de prea mulți incompetenți.

A lăsat catedra din Franța pentru a salva bisericile și tradițiile României

Raluca Prelipceanu a terminat studiile în domeniul Relații Economice Internaționale. A fost plecată pentru studii 8 ani în Franța și un an în Italia. În Franța, a făcut masteratul în Economia dezvoltării și un doctorat pe Migrația românilor și efectele la nivelul familial și social, amândouă la Paris și Sorbona. A beneficiat de burse Erasmus, Schuman, Marie Curie și în cadrul celei din urmă a lucrat un an în Italia. A făcut parte din NEPSIS și s-a ocupat de cateheza copiilor în parohia ortodoxă din Limours.

Raluca Prelipceanu s-a născut în anul 1982 la București. Își amintește cozile la care stătea împreună cu mama sa, ce înseamnă să nu ai și ce bucuroasă a fost când la Crăciunul din 1986 a găsit sub brad o fermă în miniatură.

Îmi amintesc că de fiecare dată când duceam bradul la ghenă după sărbători eram tristă, parcă făcea parte din familie. Îmi amintesc că nu am vrut ca alți copii să fiu prințesă, dar am vrut să fiu, rând pe rând, patinatoare, pianistă, scriitoare, astronaut – fapt pentru care am început să învăț matematica la școală deși nu îmi plăceau cifrele, dar aveam nevoie de ele ca să pot proiecta nava cosmică, îmi doream nespus să ajung la stele.

Pe la 10 ani, Raluca începea să picteze, iar la 12 ani obținea un premiu la concursul „Icoana din sufletul copilului”. Îl pictase pe lemn pe Sf. Ilie și pe sticlă pe Sf. Gheorghe, ultimul un fel de protector al familiei lor, pentru că trei dintre bunicii Ralucăi îi purtau numele.

Raluca Prelipceanu și legătura cu satul român

Pe la 10-11 ani, a marcat-o în mod deosebit o carte. Era despre Crăciun și ce însemna acesta în concepția de veacuri a poporului român.

A fost poate un mod de a se reînnoda cu lumea satului. Bunicii săi locuiau în București și Târgu Mureș, iar ea luase contact cu lumea satului doar prin intermediul străbunicilor materni din munții Buzăului, la Sibiciul de Jos.

La 13 ani, bucureșteanca mergea într-o tabără pe care o vecină o organiza în Obcinile Bucovinei, locul de unde se trăgea bunicul patern. Acolo, Raluca întâlnea pe viu prima ursoaică, învăța ce înseamnă găzdoaie și se lăsa fascinată de mânăstirile pictate ale Bucovinei și de mormântul lui Ștefan cel Mare. Până atunci, spune Raluca, totul fusese doar poveste.

Au urmat alte tabere la Telciu și Valea Brătcuței, unde a descoperit cetăți dacice și romane, biserica de la Densus, considerată până nu demult cea mai veche din România. A pozat o nuntă tradițională la Telciu și alta la Săpânța, unde a vizitat și Cimitirul vesel.

„Îmi amintesc cum o bunicuță într-o poartă, văzându-ne osteniți de pe drum, m-a chemat să îmi dea ultima ei îmbucătură de fasole, mi-a oferit și lapte de capră, altceva nu prea avea, am refuzat-o bineînțeles. Își ostoia astfel dorul după copilul plecat la oraș. I-am oferit ultima mea bucată de ciocolată în schimb și cred că atunci a început de fapt legătura mea cu țăranul român.”

În timpul liceului nu a mai avut vreme de pictat, dar a devenit pasionată de fotografie. Toată această lume magică, toate aceste peisaje, obiceiuri și oameni, le-a adunat și prezentat într-o expoziție la liceul său, Sf. Sava, cu ocazia intrării în noul mileniu.

După moartea unei prietene bune, Raluca Prelipceanu și-a propus să devină doctor sau biochimist, însă profesoara de chimie a convins-o că era prea sensibilă și meseria nu i s-ar fi potrivit. Așa a ajuns în cele din urmă să facă Relații Economice Internaționale.

De la Sorbona și Evry la Biserica din Vința, o călătorie inițiatică

A fost un drum lung. Un fel de devenire a la Harap Alb, cum a povestit unor elevi de liceu, curioși să afle parcursul său.

La 22 de ani, Raluca Prelipceanu pleca cu o bursă Erasmus la Paris. Și ce a urmat a fost chiar un fel de călătorie inițiatică în care a întâlnit și omul spân și omul roș și zâna cea bună. În cei nouă ani cât a fost departe de casă, a călătorit în peste zece țări și a învățat de peste tot câte ceva.

De multe ori a vrut să renunțe, să se întoarcă din drum. Mai ales după primul an, dar a rămas până la urmă și a învățat ce înseamnă a răzbate.

Așa s-a apropiat și de Dumnezeu. Se confrunta cu niște probleme, nu se lega nimic la un moment dat. Nu găsea o locuință la un preț acceptabil, nu reușea să se înscrie în filiera din masterat pe care și-o dorea. Cu ajutorul Celui de Sus, în două săptămâni s-au rezolvat toate.

A reușit să găsească finanțări pentru a continua cercetarea despre migrație cu un doctorat, în timpul căruia a ajuns 15 luni în Torino unde se află cea mai mare comunitate românească. A beneficiat atunci de o bursă Arii culturale din partea Universității Paris Sorbona și o bursă Marie Curie din partea Comisiei Europene.

Acolo, s-a întâlnit cu cineva din România care picta icoane și astfel și-a amintit de vechea sa pasiune din copilărie. La întoarcerea în Franța, a hotărât să urmeze un curs de iconologie la Institutul rusesc Sf. Serghie.

După finalizarea doctoratului a mai predat o vreme, a mai lucrat la niște proiecte, dar când a fost nevoie să schimbe locul de muncă, a hotărât să revină în România.

„Fiind departe de țară, de familie mi-am descoperit de fapt rădăcinile și identitatea și cred că aceasta a făcut de fapt și Harap Alb. Acesta este de fapt sensul unei călătorii inițiatice, pe care nu îl înțelegeam când în copilărie citeam basmul. Cred că atunci când ești departe de casă, de mediul în care ai crescut și în care te simți protejat cumva, abia atunci începi să descoperi cine ești cu adevărat, în confruntare cu marile provocări ale vieții. Atunci înțelegi ce reprezintă pentru tine cu adevărat «acasă» pentru simplul fapt că te încearcă dorul.”

Ce a descoperit Raluca Prelipceanu într-un mic sat din Apuseni

Când s-a întors în România, o prietenă restaurator a provocat-o să o însoțească la o biserică veche de pe Valea Arieșului, care se afla atunci în restaurare.

„Am fost surprinsă de simplitatea și, totodată, profunzimea picturii pe care am descoperit-o acolo, de modul în care transpunea iconarul de acum 200 de ani în pictură cuvintele Evangheliei. De exemplu, scena Răstignirii: Hristos, pe cruce între cei doi tâlhări, dintre care unul s-a pocăit și celălalt nu. Cel care se pocăiește privește către Hristos, celălalt, pur și simplu, întoarce privirea.”

Astfel, Raluca Prelipceanu a început să studieze pe cheltuiala proprie pictura din zonă din secolele XVIII-XIX, cu scopul de a demonstra că acești meșteri aveau o școală, că nu erau lipsiți de educație și că, aici, pe aceste meleaguri, chiar și într-un context mai puțin propice, cel al presiunilor habsburgice, se dezvoltase o școală de pictură de icoane, nelipsită de valoare. Biserica de la Vința se afla pe lista sa.

Ca să poată întreprinde aceasta mică cercetare, Raluca a locuit șapte luni într-un sat nu departe de Vința, la o bătrână văduvă. Viața la sat a făcut-o să înțeleagă că încă nu se încheiase călătoria inițiatică a lui Harap Alb.

Vința, o comunitate încă vie

Vința este un loc încărcat de istorie, un loc în care localnicii au înfrânt un detașament al armatei imperiale, ajutând astfel răscoală lui Horea, Cloșca și Crișan. Sătenii de aici l-au ascuns apoi o vreme pe Crișan până ce acesta a fost prins prin trădare.

Biserica din Vința, dedicată Sf. Arhanghel Mihail, era mare pentru perioada în care a fost construită – încăpeau cu ușurință 60-70 de persoane. A fost clădită cu greutate într-o vreme în care românilor nu le era ușor să ridice un lăcaș de cult pe acele meleaguri.

Când a ajuns la Vința, Raluca Prelipceanu a constatat că biserica, o mică capodoperă, o bijuterie ascunsă între văi, se îngropa în lacul de steril. Odată cu ea pierea și satul și chiar amintirea lui.

Atunci și-a spus că este necesar să facă ceva pentru un lăcaș de cult încărcat de istorie, mai ales că, în interior, se regăsește o reprezentare unică în România a celor 24 de bătrâni din Apocalipsă.

Sătenii de aici făcuseră diverse demersuri încă din 2015, dar nicio instituie nu i-a luat în seamă. Practic, comunitatea striga după ajutor, biserica striga, dar nu era cine să îi audă.

Orice biserică este vie și are o identitate, în strânsă legătură cu comunitatea căreia îi aparține, o identitate dată de secole de rugăciune, secole în care pe altarul ei s-a jertfit Hristos. Secole în care între pereții ei au fost celebrate botezuri, nunți și înmormântări, în care sute de oameni au primit cetățenia împărăției cerești. De aceea, primii creștini reprezentau în picturi biserica drept o tânără fecioară.

România întoarce spatele identității sale

„Fără istorie nu putem avea o identitate și orbecăim prin diverse părți ale lumii, în căutarea unei identități, încercând să găsim niște rădăcini. De multe ori îmbrăcăm identități care nu ni se potrivesc, identități «second hand», cum îmi place mie să le numesc, doar din dorința de a fi acceptați de ceilalți. Până nu învățăm să ne acceptăm așa cum suntem, până nu învățăm valoarea propriei noastre identități și nu o exprimăm, nu o reflectăm ca atare, nu vom putea câștiga nici respectul celorlalți, care vin din alte culturi și alte tradiții.

Monumentele și clădirile vechi sunt martori tăcuți ai istoriei noastre. Ele vin cu o anumită încărcătură, ne vorbesc de un anume trecut, de anumite tradiții, de o concepție și un mod de viață care reies din stilul arhitectural, din modul în care erau pictate.”

Raluca Prelipceanu crede că cel mai important este exemplul personal. Nu putem transforma în bine ceva și nici aștepta să se transforme ceva, mai ales la nivel de concepții, dacă transformarea nu începe cu noi, dacă noi nu dăm un exemplu în acest sens.

Salvarea Bisericii din Vința – o operațiune dificilă de aproape 6 luni

Pentru a atrage atenția asupra situației în care se afla biserica, dar și alte lăcașuri de cult din Apuseni a căror stare se degradează, Raluca Prelipceanu a organizat trei expoziții. Cu această ocazie, Raluca își exprimă recunoștința pentru Asociația ROST din București, Museikon din Alba Iulia și Primăria din Sibiu, gazdele celor trei expoziții.

Alte personalități demne de menționat sunt domnul academician Marius Porumb sau domnul Grigore Popescu Muscel, cel care a pictat biserica mânăstirii Râmeți, catedrala din Câmpeni și fost președinte al Comisiei de pictură din cadrul Patriarhiei.

TVR-ul s-a aliat campaniei și a transmis mai multe știri, realizând chiar și o emisiune despre Vința. Fundația ProPatrimonio, prin vocea domnului arhitect Șerban Sturdza, a hotărât că cea mai bună soluție pentru biserică este ca ea să meargă la Muzeul ASTRA de la Sibiu.

Domnul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a înaintat personal un memoriu IPS Irineu Pop, Arhiepiscop al Alba Iuliei, proprietarul Bisericii. În același timp, Raluca Prelipceanu trimitea un memoriu la UNESCO.

Domnul arhitect Decebal Becea a finanțat apariția unui album, lansat la Clubul Țăranului Roman. Pe lângă cele trei expoziții, acesta a fost momentul-cheie deoarece a atras susținerea unor specialiști de marcă.

Nu a lipsit nici obținerea acordului de la fiecare familie din Vința, iar aici s-a implicat personal doamna muzeograf Monica Albu Rotaru, al cărui bunic fusese participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1918. Cu acest prilej, Raluca a constatat cât de încăpățânați pot fi moții.

Muzeul ASTRA a suportat cheltuielile aferente extragerii picturii pe lemn. Totodată, un rol important l-a avut CupruMin, suportând financiar operațiunea de preluare a turlei, a elementelor de lemn și zidărie și cea mai mare parte a operațiunii de extragere a picturii pe zid. Era important ca instituția să-și asume cumva responsabilitatea dezastrului produs de lacul de steril.

Strămutarea Bisericii la Muzeul ASTRA din Sibiu

Vedeam cum apa înaintează pe zi ce trece și era mai-mai să intre în biserică. Vedeam cum crucile din cimitirul din jurul bisericii dispar una câte una sub apă.

Proiectul Vința era așadar neașteptat și urgent. Tocmai de aceea, poate cel mai dificil a fost să găsească o echipă care să extragă pictura de pe zid. Până la urmă, Raluca a reușit să adune o mână de specialiști veniți din Cluj, din București și din Timișoara.

A fost o muncă foarte grea și îndelungată pentru că nu s-a putut apela la procedurile obișnuite de extracție. Stratul pictural se afla foarte aproape de pietrele din zid.

Pentru ca pictura să nu se deterioreze, s-a folosit o procedură denumită stacco a masselo – desprinderea bucăților de zid, piatră cu piatră, pentru a se ajunge la scenele din spate. Acestea au fost în prealabil delimitate, săpate și protejate cu patru straturi de protecție. Stacco a masselo este o procedură anevoioasă, de durată, intensivă în muncă.

Până să vină finanțările, Raluca Prelipceanu a fost nevoie să suporte singură cheltuielile șantierului. A împrumutat bani de la părinți, de la pr. Modest Moldovan, iconarul schitului Sf. Ioan Evanghelistul de la Găbud, de la doamna profesor și arhitect Mihaela Palade.

La șantier au mai participat trei voluntari: doamna profesoară Doina Mihăilescu, restaurator atestat de la Timișoara. Apoi, domnul Vasile Bîrdea, originar din satul învecinat Geamăna, care se află în cea mai mare parte sub apă, iar din biserica satului se mai zărește numai vârful turlei. Dânsul a venit mânat de dorința ca simbolul identitar al comunității din Vința să nu împărtășească aceeași soartă nefericită cu biserica satului.

De asemenea, un voluntar de la Târgu Mureș, care a dorit să își păstreze anonimatul. Și-a petrecut concediul pe șantier, a donat echipamente și a pus umărul la lucrări.

Importantă pentru Raluca a fost și disponibilitatea doamnei Geanina Ionescu, director al Centrului ASTRA pentru Patrimoniu, care la orice oră din zi și din noapte i-a răspuns la telefon și a ajutat-o cu sfaturi.

„Contribuția tuturor acestor persoane a făcut ca la sfârșitul lunii octombrie să fie posibil să duc personal la Muzeul ASTRA cele 144 de bucăți de frescă extrase de la biserica din Vința. În martie, locul pe care fusese cândva o biserică era deja inundat. Am reușit astfel să smulgem biserica, acest simbol identitar din ghearele lacului de steril, evitând ca ea să împărtășească soarta bisericii învecinate din satul Geamăna.”

Raluca Prelipceanu, salvatorul rădăcinilor românești

Nu și-a imaginat vreodată că va ajunge să facă asta. Și totuși, cazul de la Vința a determinat-o să se dedice întru totul acestui fenomen.

A văzut monumente, biserici vechi, case tradiționale, fântâni cu cumpănă, șuri în sate în care nu mai locuiește nimeni. În satul Vidra Poieni, de pildă, tot din zona Munților Apuseni, oamenii se mai strâng doar o dată pe an și atunci vin din toate colțurile lumii.

„Încerc să ajung în locurile acestea care își pierd locuitorii, și, implicit și monumentele, pentru că nemaiavând cine să le îngrijească se degradează și în cele din urmă dispar. De exemplu, în zona Hunedoarei s-au prăbușit bisericile de la Almașu Mic și Tomnatec. Ca să pot continua să salvez monumente, a fost necesar să mă întorc la școală și m-am înscris într-un masterat la Cluj.

În Transilvania, cultura românească a înflorit mai cu seamă la sat. Românii, neavând drepturi egale cu celelalte nații, nu aveau nici dreptul să se stabilească la oraș. Atunci, imaginația lor se manifesta mai cu seamă în mediul rural.

De aceea, în satele vechi românești pot fi descoperite multe vestigii păstrătoare și purtătoare ale culturii românești până în ziua de astăzi. Satele de acolo ascund adevărate comori.”

Raluca Prelipceanu, salvatorul oamenilor

„Pentru mine fiecare om este o comoară. De aceea, am scris mai întâi despre oamenii care merită să rămână în amintirea noastră din comunitatea din Apuseni, despre tradițiile și cultura lor.

Raluca Prelipceanu a scris și scrie nu doar despre monumente arhitecturale sau spirituale, ci și umane. Despre Aurelia Matei, care coase ia cu ciupag, cămașă tradițională în acea zonă. Despre meșterul opincar Iosif Trifuț, veteranul de 102 ani Gavriil Birluț sau maica Paisia, o excelentă bucătăreasă.

A publicat, de asemenea, o carte despre persoane din Occident care au devenit ortodoxe, conținând aproape 30 de interviuri, povești de viață din toate colțurile lumii.

Nu s-a limitat doar la scris și a început să se implice în comunitățile defavorizate din Munții Apuseni. A mers voluntar inclusiv la București, la spitalul Sf. Nectarie unde se află internați bolnavii de cancer în faza terminală. Aici a înțeles ce importantă este pentru aceștia simpla prezență, faptul că există cineva care să se intereseze de ei. Să îi ajute să ia o gura de aer, să le citească și să se roage cu ei.

„Cu toții la un moment dat în viață va fi necesar să învățăm a muri și cred că abia când învățăm aceasta, trăim cu adevărat pentru că nu ne mai este frică de moarte. Sigur, e greu și să ai pe cineva lângă tine în astfel de momente poate fi cu adevărat o sursă de putere și de bucurie, o înviere.”

Cuvânt de încheiere

Raluca Prelipceanu este un fel de Mea Culpa pe care ar fi indicat să ne-o facem fiecare. Un far, o fereastră către noi cei de altădată și de acum. Un semn de cale către sufletul și identitatea noastră românească.

Ea nu a făcut o călătorie inițiatică. Ea însăși ne este o astfel de călătorie, care ne duce de mână către ceea ce s-ar cuveni să înțelegem că suntem ca nație!

În ultimii ani, au dispărut de pe harta României nu mai puțin de 130 de sate. Ea nu poate împiedica pieirea lor, dar poate lupta și luptă să le transforme în locuri memorabile.

Când publică interviuri cu tezaure umane vii, Raluca Prelipceanu se asigură că obiceiuri seculare rămân totuși în memoria colectivă a Internetului. Astfel, copiii copiilor noștri vor ști cine sunt și de unde vin. Nu vor fi, cum foarte frumos spune, „ologi identitar”.

„Putem salva un monument, martor tăcut și purtător al istoriei noastre. Putem salva un om sau măcar sufletul lui, fiind alături de el, deschizându-ne inima și comunicând de la inimă la inimă. România are valori care nu sunt cu nimic mai puțin importante ca cele ale altor țări și ar fi bine să fie promovate ca atare. În afară de corupție, de distrugerile de întreprinderi, păduri, trafic de persoane etc., există și multe aspecte frumoase care se petrec în țară și care au nevoie de susținerea oamenilor. Aș vrea de asemenea să înțelegem că este necesar să ne unim în jurul acestor valori, care până la urmă reprezintă identitatea noastră.”

Citiți și:
Statistici devastatoare: 40% din suprafața arabilă este cumpărată de străini, 40.000 de medici au părăsit România, 9 români pe oră pleacă din țară
Contribuțiile arheologilor și folcloriștilor la cunoașterea fondului spiritual al comunităților preistorice românești (I)

 

yogaesoteric
28 iunie 2023