Divide et impera: până când? ‒ „Limba moldovenească” pe traseul politic Moscova ‒ Kiev ‒ Tiraspol ‒ Odesa (II)
Citiți prima parte a articolului
Premieră europeană: apelarea la instanță pentru denumirea corectă a limbii
Neavând alte opțiuni și confruntându-se cu refuzul categoric al autorităților, reprezentanții părinților și profesorilor din 10 școli ale regiunii Odesa au sesizat Instanța de contencios administrativ din Kiev, solicitând obligarea Ministerului Educației și Științei din Ucraina să dispună trecerea la limba română de predare în cele 10 școli, precum și unificarea programelor de învățământ în școlile cu așa-zisa limbă moldovenească de predare cu cele de predare în limba română. În data de 23.03.2021, instanța a admis cererea spre examinare, introducând în cauză, din oficiu, și școlile. Cererea este promovată și de Asociația Cadrelor Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa. Iar Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți a preluat acest caz spre susținere și monitorizare.
N-au întârziat surprizele, dar la ele ne vom referi mai jos. Deocamdată este bine de știut că, în așa-zisa limbă moldovenească se predă doar în zona separatistă a Republicii Moldova (ocupată de Rusia) și în regiunea Odesa a Ucrainei. Iar unica catedră de „limbă moldovenească” din lume se află la Tiraspol! Dacă se mai deschide una la Odesa, cu agronomul Anatolii Fetescu, specialist în „limba moldovenească”, pe post de profesor, sau chiar șef de catedră, solidaritatea lingvistică ucraineano-transnistreană devine deplină și indestructibilă.
Creat de odiosul regim stalinist odată cu nașterea artificială a RASS Moldovenești în anul 1924, promovat activ de Komintern, separatismul lingvistic moldovenesc este susținut artificial, spre a justifica existența așa-zisei „etnii moldovenești”, distinctă de cea română. Dacă în cazul Federației Ruse situația este limpede, în cazul Ucrainei, care de opt ani se confruntă cu separatismul în estul țării, motivele promovării în continuare a unui neadevăr științific nu fac decât să-i compromită politica externă, în speță în relația cu România și Republica Moldova. Se pare însă că ținta acestei politici, care este divizarea comunității românești de cca. 500.000 de persoane și asimilarea cât mai grabnică a acesteia, prevalează asupra oricăror altor obiective de politică internă corectă față de comunitate și de politică externă față de statele vecine, România și Republica Moldova.
În timp ce întregul proces de învățământ din Republica Moldova se desfășoară, încă din 1991, în limba română, denumirea limbii de predare în școlile din regiunea Odesa s-a modificat de 4 (patru) ori doar în opt ani (1992-2000), și anume :
– în 1992, de la „moldovenească” la „română”;
– în 1998, de la „română” la „română (moldovenească)”;
– în 1999, de la „română (moldovenească)” la „moldovenească (română)”;
– în 2000, de la „moldovenească (română)” la „moldovenească”.
Mai rar asemenea „performanțe” lingvistice. O babiloniadă adevărată!
Este o situație care frizează absurdul. Nu dispunem de date care să confirme că ceva asemănător s-ar mai fi petrecut undeva vreodată pe mapamond. Dacă ar fi o carte Guinness a rușinii lingvistice, acest caz ar fi pe locul unu în clasament. Toate cele patru schimbări de limbă de predare în școli s-au făcut nu la solicitarea părinților sau a profesorilor, nici a directorilor de școli sau a consiliilor locale (care toate își declină prerogativele), ci pe cale administrativă, prin indicațiile inspectoratelor școlare, subordonate, evident, Ministerului Educației și Științei al Ucrainei și îndrumate – de cine credeți? – de o armată de sufleuri din umbră. Iar unii dintre directori, mai curajoși, doar dau din umeri și în șoaptă susțin că nu pot face nimic.
Niciuna dintre decizii nu s-a dat scriptic, toate fiind date verbal, ceea ce înseamnă că s-au luat decizii fără decizii, pe ascunselea, prin indicații, înfricoșări, intimidări, constrângeri, fără nicio bază legală sau științifică. În alte timpuri, autoritățile executau oameni, spălând urmele, mai recent este executată o limbă de patru ori, fără nicio urmă scrisă. Asemenea experimente și chiar sfidări la adresa unei întregi comunități sunt inacceptabile într-un stat de drept, în care respectul pentru demnitatea persoanei ar fi necesar să prevaleze. Este de notorietate destituirea, în 1999, a doamnei Zinaida Pinteac din funcția de directoare a școlii din Frumușica Veche, raionul Sărata, de facto pentru refuzul de a trece școala de la limba română la cea „moldovenească”, imediat „identificându-se” nereguli în procesul de învățământ, deși cu puțin timp înainte primise titlul de „Eminent al Învățământului din Ucraina”.
Noile dispoziții lingvistice de regulă erau precedate de întâlniri „metodice” ale profesorilor din regiunea Odesa cu agronomul Anatolii Fetescu, președinte al Asociației moldovenilor din Ucraina, fost viceguvernator regional, cureaua de legătură dintre autorități și corpul profesoral, dar și cu consoarta acestuia. Întâlnirile erau urmate de „indicațiile prețioase” de a trece de la o denumire a limbii la alta, în funcție de comandamentul politic al superiorilor. În mod paradoxal, ultimele trei treceri de la „limba română” la „limba română (moldovenească)”, apoi de la „limba română (moldovenească)” la „limba moldovenească (română)” și, în final, de la „limba moldovenească (română)” la „limba moldovenească” au avut loc în perioada imediată de după semnarea Tratatului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina. În prezent, același Fetescu dă în continuare indicații profesorilor din școlile cu „limba moldovenească” de predare din regiune cum ar fi necesar, în opinia lui, să se lupte cu limba română. Și toate acestea, sigur, în văzul și cu susținerea deschisă a autorităților.
Acum însă, în cadrul procesului de judecată, ministerul care a operat aceste schimbări de limbă pentru școlile românilor din Bugeac se spală pe mâini și, de fiecare dată când răspunde la întrebările ce i se pun, mereu răspunde cu aceeași frază: „problemele generale privind stabilirea denumirii limbilor nu se află în competența Ministerului”.
Când niciun părinte, niciun profesor, niciun consiliu pedagogic și niciun consiliu local n-au cerut schimbarea denumirii limbii în procesul de învățământ, aceasta s-a produs peste noapte, telefonic sau verbal, de patru ori, iar acum, când cvasitotalitatea părinților, profesorilor și consiliilor pedagogice ale școlilor din Bugeac solicită fără echivoc trecerea la limba română, Ministerul nu mai este competent și îi direcționează pe toți către consiliile locale.
Deci, șoferii, plugarii, tractoriștii și micii afaceriști locali, de regulă de o altă etnie, în funcție dacă vor sau nu vor, ar fi în măsură să decidă denumirea limbii unei comunități! O adevărată scenă a teatrului absurdului s-a desfășurat recent la sesiunea unui consiliu local din regiunea Odesa, când 12 consilieri, de alte etnii, necunoscători ai limbii române încercau s-o convingă pe directoarea unei școli și reprezentantul părinților ‒ care doreau din răsputeri să treacă în statutul școlii limba română ca limbă de predare ‒ că denumirea corectă a limbii este moldovenească, nu română. Interesant, nu-i așa? Poate că da, dacă n-ar fi chiar tragicomic.
În fapt, Ministerul niciodată n-a fost solicitat să definească cum se numește limba românilor moldoveni din Bugeac, întrucât acest fapt era și este stabilit de două academii, de știință, de starea de fapt. Solicitarea a fost în sensul că Ministerul, ca for suprem în domeniul educațional, să dispună trecerea de la denumirea stalinistă a limbii la cea științifică, întrucât numai cu aprobarea acestuia se poate trece la limba română în procesul de învățământ.
În acest context apare paradoxal faptul că moldovenii din Republica Moldova și regiunea Cernăuți timp de 31 de ani pot studia în limba română, iar cei din regiunea Odesa și regiunea separatistă transnistreană ‒ nu. Este de notorietate faptul că limba română și grafia latină în regiunile Cernăuți, Transcarpatică și Odesa au fost acceptate începând cu anul de învățământ 1991/1992, simultan cu Republica Moldova, nu prin vreo decizie a vreunui consiliu local, ci anume cu acordul inspectoratului școlar regional, evident avându-se consimțământul Ministerului. Faptul că trecerea s-a făcut fără vreo hotărâre scrisă a fost recent confirmat chiar de inspectoratul școlar Cernăuți, precizându-se că în arhivele instituției nu s-a identificat o asemenea decizie.
Este relevantă, în acest context, declarația doamnei Maria Nicorici, primarul comunei Noua Sulița, care susține că „pe teritoriul primăriei locuiesc 23 de mii de persoane, dintre care 60% sunt moldoveni care vorbesc limba română”.
Dând dovadă de un cinism nedisimulat, Ministerul ucrainean de profil, deși, legal, este instituția centrală în sistemul instituțiilor de stat în domeniul educației și științei, face tot ce se poate împotriva cui? ‒ împotriva a mii de elevi români din regiunea Odesa care, lipsiți fiind de dreptul la învățământ în limba română, ca denumire corectă a limbii materne, sunt supuși unei discriminări etnico-lingvistice anume de către ministerul îndrituit cu protecția lor.
Fiind interpelat asupra competenței de luare a unei decizii privind trecerea de la așa-zisă „limbă moldovenească” la limba română de predare în școlile din regiunea Odesa, Ministerul de Justiție al Ucrainei, după cum era și de așteptat, ne-a direcționat, evident, către Ministerul Educației și Științei, ca for suprem al țării în domeniul educației.
Același Inspectorat școlar din Odesa, în răspunsul său (nr. 02-04/290 din 01.03.2001) către unul dintre reclamanți, susține că „potrivit prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Educației a Ucrainei privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și liberă opțiune asupra limbii de predare, colegiul Ministerului Educației și Științei al Ucrainei a stabilit denumirea materiei în următoarea redactare: «Limba și literatura moldovenească (română)»”. Ce să înțelegem din tot jocul acesta?
Pe de altă parte, Departamentul Educație și Știință al regiunii Odesa, drept răspuns la solicitările noastre asupra celor patru modificări în denumirea limbii de predare în școlile din Bugeac, susține că „nu dispune de informații privind trecerea de la limba moldovenească de predare la limba română de predare, de la limba română de predare la română (moldovenească), de la română (moldovenească) la moldovenească (română), de la moldovenească (română) la moldovenească în școlile minorităților naționale din regiunea Odesa în 1992, 1998, 1999 și 2000” (răspunsul nr. 871/02/52-02 din 23.02.2021). În același răspuns însă, Departamentul precizează că anume Ministerul Educației și Științei a aprobat programele la limba moldovenească, prin ordinele sale. Să vezi și să nu crezi! Deși într-un alt răspuns (nr. 02-05/588 din 19.04.2001) al aceluiași Departament, vedem o altă abordare: „conform prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Ucrainei privind funcționarea limbilor, Legii Educației privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și opțiunea pentru limba de predare, inspectoratul pentru învățământ a stabilit următoarea denumire a limbii de predare în școlile unde învață elevii moldoveni: limba și literatura moldovenească (română). Opțiunea pentru limba de predare intră în competența adunării generale a instituției de învățământ”. O altă abordare, dar care nu face altceva decât să confirme regula.
Iar directorii de școli, fiind la cheremul șefilor, recunosc, care mai deschis, care mai cu jumătate de gură, că nu pot face nimic, întrucât toate deciziile privind denumirea limbii de predare în școli se iau fără voia lor, a părinților sau a consiliilor pedagogice. Unii și-au declinat competența în materie către Minister și în punctele de vedere scrise adresate instanței de judecată.
Totodată, deciziile părinților și ale consiliilor pedagogice privind această problemă nu contează deloc. Nicio hotărâre din 2020 a consiliilor pedagogice de a reveni la limba română n-a fost luată în seamă, iar noile statute, aprobate recent de noile comune, ignoră în totalitate acest aspect.
Una cer părinții și hotărăsc consiliile pedagogice și alta stabilesc consiliile locale, la recomandările primite de sus sau promovate prin intermediul „persoanelor de încredere”. Așa s-a petrecut în mai toate școlile care acum se află în proces de judecată. Exemplificăm doar cazul școlilor din Frumușica Veche, Manjiu și Furatu, ale căror consilii pedagogice, pentru început au decis ca limba procesului de învățământ să fie cea română.
La momentul când directorii au solicitat ca și în statut să fie trecut acest aspect, primăria Petropavlovca a refuzat. Neavând o altă decizie, directorii au reformulat denumirea limbii de predare, numind-o „limba moldovenească/română”. Nici în această formulă denumirea limbii n-a putut să treacă, căci cei de la primărie n-au catadicsit să stabilească în statutul școlii denumirea limbii în care să fie predate materiile școlare. Iar pe site-ul de management al sistemului de învățământ al regiunii Odesa (od.isuo.org), subordonat Ministerului Educației și Științei, aceste școli apar deja cu limba ucraineană de predare, eventual „conform legii” sau „în limba minorității naționale” Un adevărat babilonism lingvistic politic! Asta este realitatea!
Recent, la editura Bukrek din Cernăuți au apărut două dicționare – dicționarul ucrainean-român (cu un tiraj de 1564 ex.) și dicționarul ucrainean-moldovenesc (cu un tiraj de 277 ex.) – identice la conținut, cu același număr de pagini (320), recomandate cu generozitate de Ministerul Educației și Științei școlilor cu limba română de predare, și, separat, școlilor cu limba moldovenească de predare. Identitatea conținutului celor două dicționare, care se deosebesc doar prin titlul lor de pe copertă și tiraj, nu face altceva decât să dovedească netemeinicia doctrinei celor două limbi diferite, care în realitate sunt aceeași limbă cu două denumiri, una științifică și alta politică. Cele două dicționare sunt identice chiar și prin greșelile pe care le conțin. Dar pentru Minister aceasta nu contează, după cum nu contează nici faptul că este nevoit să plătească de două ori același dicționar, ca și cum n-ar avea ce face cu banii – important este că se încadrează în tiparele politice de divizare a unei comunități, dictate de mai-marii zilei.
Și mai e ceva de observat: dicționarele având un conținut identic au traducători și redactori diferiți (!?). Debarasarea de trecutul totalitar nu-i ușoară. Numai că, pentru anul de învățământ 2022-2023, editura ministerului cerșește bani de la comunitate și nu de la minister pentru tipărirea manualelor destinate școlilor cu limba română și „moldovenească” de predare din Ucraina.
Autor: Av. dr. Eugen Patraș, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, Cernăuți
Citiți și:
Neobrăzata Ucraină: Comunicatul impertinent al Ambasadei Ucrainei la București referitor la legea privind minoritățile din această țară
Moldova ‒ Basarabia, Bucovina și Transnistria. De ce ne simțim obligați să „respectăm” azi hotărârea lui Stalin de acum o sută de ani?
yogaesoteric
30 iunie 2023