Diplomația românească în lupta pentru independență deplină a țării

Problema neatârnării la români este tot atât de veche ca şi statul român însuşi. Începuturile organizării politice în arealul carpato-dunărean şi constituirea statelor medievale româneşti sunt asociate în chipul cel mai strâns cu lupta de emancipare politică. Primele formaţiuni politice româneşti semnalate din secolele IX-X pe întregul spaţiu carpato-dunărean au avut de înfruntat invaziile şi cuceririle străine. Populaţia autohtonă, organizată în obştile teritoriale, numite de Nicolae Iorga Româniile Populare, ducatele şi voievodatele, au fost nevoite să reziste în faţa cotropitorilor. Ele au fost obligate să se apere şi să atenueze, dacă nu să stăvilească, şocul invaziilor pornite din stepele Asiei centrale sau nord-pontice.

La începutul secolului al X-lea, ducatele şi voievodatele româneşti din Transilvania au fost confruntate cu primul val al cuceririlor maghiare. În secolele XII-XIII, cucerirea maghiară se consolidează în Transilvania. Totuşi, regii unguri au fost nevoiţi să respecte structurile autohtone.

Voievodatul Transilvaniei îşi va păstra individualitatea în cadrul regatului maghiar până la prăbuşirea acestuia în 1526. Regalitatea maghiară, încercând să-şi extindă dominaţia dincolo de Carpaţi, s-a lovit de rezistenţa formaţiilor româneşti. În conflictul armat cu coroana arpadiană, din 1277, Litovoi cade în luptă. Fratele său Bărbat, luat prizonier, se răscumpără şi păstrează mai departe stăpânirea ţării. Conflictul cu coroana arpadiană a continuat. Basarab I – Întemeietorul – obţine o strălucită victorie la Posada (1330) împotriva trufaşului Carol Robert. Victoria de la Posada a consacrat independenţa Ţării Româneşti.

În perioada medievală, lupta pentru neatârnare şi de emancipare a cunoscut dimensiuni noi. Apariţia primejdiei otomane la Dunăre a impus domnilor români să regândească fundamental politica externă. Aşa s-a născut ideea alianţei antiotomane dintre ţările române. Primul înfăptuitor a fost Iancu de Hunedoara, care a obţinut numeroase victorii antiotomane, culminând cu victoria de la Belgrad din 1456.

Lupta de neatârnare s-a întruchipat şi a purtat numele lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, a strălucit sub Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Radu de la Afumaţi şi Mihai Viteazul.

Înţelepciunea diplomaţiei româneşti s-a concretizat în realizarea unor tratate care să asigure succesul luptei şi menţinerea neatârnării. Astfel, la 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg încheie la Braşov primul tratat de alianţă antiotomană din sud-estul Europei medievale. Poziţia de deplină egalitate între cele două părţi era un succes al diplomaţiei româneşti. Domnitorului român îi erau recunoscute titlurile de duce de Făgăraş şi de ban de Severin, contestate anterior de regele Ungariei.

Şirul lung de victorii împotriva Imperiului Otoman se explică nu numai prin tactica de luptă: pustiirea teritoriului în calea cotropitorului, hărţuirea duşmanului, atacurile prin surprindere, ci şi prin politica înţeleaptă de constituire a unui bloc comun antiotoman.

Încercările de alianţă antiotomană au fost multe. Merită să fie amintită alianţa dintre Dimitrie Cantemir şi Petru I din 1711. Tratatul semnat preciza că râul Nistru este drept graniţă dintotdeauna a Moldovei (art. XII şi XVI). Reţine atenţia formularea. Graniţa Moldovei pe râul Nistru nu era doar din 1711, ci dintotdeauna. Mai mult decât atât, prin tratat Rusia se angaja să respecte şi să apere râul Nistru drept graniţă dintotdeauna a Moldovei. Evident, era un mare succes al diplomaţiei române. Ce păcat că nu a rămas aşa pentru totdeauna.

Regimul fanariot a marcat o substanţială limitare a autonomiei ţărilor române. Mai grav, Poarta a cedat Imperiului habsburgic nordul Bucovinei (1775), iar Rusiei ţariste, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru numit Basarabia (1812). S-a produs un adevărat act tâlhăresc între Austria, Rusia şi Imperiul Otoman. Turcia nu avea dreptul să cedeze teritorii ce nu-i aparţineau. Ea nu a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. Nu avea dreptul să cedeze aceste teritorii. Capitulaţiile nu-i confereau decât dreptul de suzeranitate.

Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, s-a împotrivit furtului neruşinat – răpirea Bucovinei de Nord. Îndrăzneala sa l-a costat viaţa. A fost ucis de trimişii sultanului la Iaşi. Jaful teritorial a arătat necesitatea apărării autonomiei, dar şi transformarea ei în independenţă deplină.

Unirea Principatelor Române, de la 24 ianuarie 1859, a însemnat un mare pas înainte spre independenţa politică. Prilejul s-a ivit odată cu redeschiderea Crizei Orientale (1875). Au izbucnit puternice mişcări de eliberare naţională în Bosnia şi Herţegovina (1875). În 1876, Serbia şi Muntenegru declară război Turciei. Este un mare merit al diplomaţiei române în frunte cu Mihail Kogălniceanu, care a ştiut să adopte tactica potrivită în momentul istoric dat.

După o chibzuire înţeleaptă, România a aplicat tactica expectativei şi a neutralităţii, străduindu-se să evite transformarea teritoriului său în teatru de război. Prin tradiţia istorică şi aşezarea geografică, România era profund interesată de evoluţia evenimentelor din Balcani. Succesiunea rapidă a evenimentelor putea, la un moment dat, să ofere condiţii prielnice obţinerii independenţei.

Diplomaţia românească a apreciat realist evenimentele. România a acţionat cu prudenţă, a evitat angajarea pe căi aventuriste, riscante pentru destinele statului român. „Sondajul” Catargiu, din ianuarie 1876, urmărea să cunoască poziţia puterilor europene în eventuala prăbuşire a Turciei și faţă de proclamarea independenţei României.

Diplomaţia românească folosea toate mijloacele pentru a obține concesii de la Imperiul Otoman. Astfel, la 14/26 mai 1876, Mihail Kogălniceanu cerea agentului României pe lângă Poartă să obţină, în schimbul neutralităţii, recunoaşterea cel puţin a denumirii de România. La 16/28 iunie 1876, Mihail Kogălniceanu a înaintat agenţilor diplomatici români din străinătate o notă însoţită de un memoriu în care erau expuse pe larg revendicările româneşti faţă de Poartă. Kogălniceanu cerea din nou recunoaşterea denumirii de România, dar şi a individualităţii statului român.

Între recunoaşterea individualităţii şi independenţă nu era decât un singur pas, aspect rezultat din celelalte revendicări: admiterea reprezentantului României în corpul diplomatic, inviolabilitatea teritoriului român, inclusiv delimitarea insulelor dunărene, fixarea graniţei dintre România şi Turcia la gurile Dunării, recunoaşterea paşaportului românesc şi abţinerea consulilor turci de la a se amesteca în afacerile privind românii din străinătate. Nota elaborată de Kogălniceanu, în întregul ei cuprins, revendica de fapt recunoaşterea independenţei României.

Este interesant de urmărit reacţia marilor puteri europene. La Berlin s-a apreciat că „cererile României sunt drepte şi moderate şi că Turcia ar fi bine să le satisfacă”. La Viena se considera că sprijinul Austriei era insuficient. La Petersburg se aprecia că demersul lui Kogălniceanu era „legitim dar inoportun”. Ministrul de Externe al Turciei, Savfet Paşa, a apreciat că multe din revendicările noastre sunt de competenţa puterilor garante şi că la Constantinopol erau de rezolvat „aspecte mai importante”. Mai grav, Poarta considera România, alături de alte zone din Balcani, drept provincie turcească. Noua constituţie otomană din 11/23 decembrie 1876 menţiona România ca o provincie privilegiată a imperiului. Aceasta a stârnit numeroase proteste la Bucureşti.

La Conferinţa de la Constantinopol din 1876, cererile României nu au fost luate în considerare. Eşecul Conferinţei de la Constantinopol a clarificat calea pe care urma să se angajeze România spre a-şi dobândi independenţa. Calea armelor era singura modalitate pentru obţinerea independenţei de stat a ţării.

România singură nu avea capacitatea de a se confrunta cu Imperiul Otoman. Aceasta explică alianţa cu Rusia. Este meritul diplomaţiei române care a început tratative secrete cu Rusia. Astfel, în 1876, la Livadia, în Crimeea, au avut loc convorbiri între delegaţia română condusă de şeful guvernului I.C. Brătianu şi ţarul Alexandru al II-lea. S-a negociat trecerea trupelor ruse prin România şi o eventuală colaborare. A fost stipulat expres respectarea individualităţii şi integrităţii teritoriale, precum şi evitarea transformării teritoriului naţional în teatru de război. România avea o experienţă amară în această privință și nu dorea să o mai repete.

În primăvara anului 1877, Rusia a cerut României să semneze Convenţia privind trecerea trupelor pe teritoriul ţării noastre în drum spre Balcani. După multe tratative, la 4/16 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti Convenţia româno-rusă. Toate cheltuielile legate de trecerea trupelor urmau să fie suportate de Rusia. Traseul trupelor ruse a fost fixat în detaliu, urmând ca Bucureştiul să fie ocolit.

Articolul II al Convenţiei avea o importanţă cu totul deosebită. El stipula că Rusia ţaristă se obliga să respecte şi să menţină integritatea României şi drepturile politice ale statului român aşa cum rezultau din legile istorice şi tratatele existente. Convenţia specială reglementa amănunţit îndatoririle ce reveneau trupelor ruseşti în cursul trecerii pe teritoriul românesc către teatrul de război din sudul Dunării.

Convenţia a reprezentat un act important pe calea afirmării de sine stătătoare a României.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei şi a început trecerea Prutului. Otomanii au bombardat localităţile Calafat, Bechet, Izlaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande înarmate. Românii au ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. Practic, s-a instaurat, deşi nedeclarată oficial, starea de război între România şi Turcia.

La 29-30 aprilie 1877, Parlamentul a votat în ambele camere moţiuni prin care cerea ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman și declararea stării de război între ţara noastră şi Poartă. Consacrarea oficială a independenţei ţării a avut loc la 9 mai 1877. Printr-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, a rostit cuvintele rămase celebre: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Adunarea deputaţilor a votat moţiunea de rupere a legăturilor cu Poarta şi independenţa absolută a României.

Proclamarea independenţei de stat a fost apogeul unei politici bine pregătite de diplomaţia română. Europa a fost pusă în faţa faptului împlinit. În capitalele europene, gestul României a fost interpretat însă în mod diferit, în funcţie de interesele particulare ale statelor respective.

Rusia a acceptat independenţa ca un fapt împlinit. Poarta a acuzat România de „rebeliune”. Italia a manifestat simpatie. Prusia, Anglia şi Austro-Ungaria se vor pronunţa la finele războiului.

Independenţa fiind proclamată, era necesară consfinţirea sa pe câmpul de luptă şi impusă spre recunoaşterea Europei. Primele tentative de cooperare militară cu Rusia au fost respinse. Experţii ruşi au apreciat că armata ţaristă este capabilă de a-i înfrânge singură pe otomani. Rusia nu dorea să împartă cu altcineva roadele victoriei pe care o considera foarte apropiată şi nici să vadă România la masa tratativelor de pace, mai ales că intenţiona să obţină noi teritorii de la aceasta. Calculele comandamentului rusesc s-au dovedit greşite. Înaintarea armatei ţariste s-a lovit de rezistenţa otomană la Plevna.

Apărată de un complex de fortificaţii numite redute care adăposteau 50.000 de militari otomani, bine înarmaţi, conduşi de un general încercat, Osman Paşa, s-a dovedit greu de străpuns. Comandantul rus a fost nevoit să solicite concursul armatei române. La 19/31 iulie 1877, marele duce Nicolae, comandantul frontului din Balcani, a trimis o telegramă principelui Carol I în care spunea: „Turcii la Plevna ne nimicesc. Rog să faceţi fuziune şi, dacă-i posibil, să treci Dunărea cu armata ta”. După noi apeluri ale comandantului ţarist, au fost trimise în Balcani Diviziile II şi III române.

Armata română s-a acoperit de glorie la Griviţa, Plevna, Vidin, Rahova şi Smârdan. Astfel, România şi-a consfinţit independenţa pe câmpurile de bătălie. Au căzut în luptă 10.000 de oameni, morţi şi răniţi. Spiritul de sacrificiu, curajul şi eroismul armatei române au fost larg apreciate de către opinia publică internaţională, de cercurile militare şi politice europene. „Der Osten”, „Le bien publique”, „Le messager de Vienne”, „Neues Freie Presse” şi altele au subliniat eficacitatea participării României la operaţiunile militare.

Din păcate, la tratatele de pace de la Berlin (1878), România nu a fost acceptată ca parte la discuţii. După repetate insistenţe, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu au expus doleanţele României. Ei au pledat pentru recunoaşterea independenţei şi integrităţii naţionale, garantarea neutralităţii ţării, acordarea unor indemnizaţii pentru efortul de război. Delegaţia română a fost doar „auzită”, nu şi „ascultată”. Hotărârile Congresului s-au înscris în acelaşi mod în care Marile Puteri decideau pe seama statelor mici.

S-a recunoscut independenţa României dar în mod condiţionat. S-a cerut modificarea Constituţiei din 1866 privind acordarea cetăţeniei locuitorilor străini. Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au intrat în componenţa României. În compensaţie, Rusia a smuls din nou României cele trei judeţele din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail. României i s-a produs o nouă nedreptate prin cedarea acestora Rusiei. Dobrogea, un vechi teritoriu getic pe care l-a stăpânit Mircea cel Bătrân, îşi menţinuse caracterul românesc chiar și în anii dominaţiei otomane, când Poarta colonizase acolo populaţie de origine turcă. Rusia, practic, ceda un teritoriul românesc și revendica un alt teritoriu românesc. Tipic pentru comportamentul politic al marilor puteri de atunci și dintotdeauna.

Privind peste arcul de timp, constatăm că Tratatul de Pace de la Berlin, din 1878, cu toate imperfecţiunile şi condiţionările impuse, recunoştea independenţa României şi intrarea ei cu drepturi depline în concertul european.

Realitatea istorică ne arată că independenţa României nu a fost un act spontan, conjunctural, ci urmarea logică a evoluţiei ascendente a societăţii româneşti, rezultat al strădaniilor şi al luptei întregului popor român. În lupta seculară pentru neatârnare, abilitatea politico-diplomatică a avut un rol important.

Autor: Col. (r) Dr. Gheorghe Cristache

Citiți și:
Eminescu: Neutralitatea este singura politică bună pentru România
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (I)

 

yogaesoteric
17 ianuarie 2024