De ce se tem elitele de democrație?

„2024 este anul alegerilor, iar acest fapt reprezintă o amenințare la adresa democrației”. Dacă ați dori să rezumați ideologia elitelor occidentale într-un singur titlu, v-ați strădui să îl întreceți pe acesta – dintr-un articol recent al Bloomberg despre ororile aparente care ne așteaptă în următoarele 12 luni.

Bloomberg nu este singura publicație jurnalistică înfrigurată până la os de ceea ce ar fi normal să fie un motiv de sărbătoare. Și anume, faptul că acest an reprezintă un punct culminant istoric pentru democrație. În 2024, aproape jumătate din lume va merge la urne, cu alegeri în cel puțin 64 de țări, plus UE. În total, vor vota mai mulți alegători decât în orice alt an.

Primul mare scrutin a avut loc în Taiwan.

Dar atât de profundă este neîncrederea în democrație în rândul elitelor noastre pretins luminate, încât perspectiva ca miliarde de oameni din întreaga lume să aibă ocazia de a-și conduce națiunile respective, deodată, este suficientă pentru a-i face pe formatorii de opinie profesioniști din Londra, Paris sau New York să întindă mâna după al treilea pahar de Sancerre.

„Poate democrația să supraviețuiască anului 2024?”, se întreabă Financial Times . Aproape că poți auzi cum se strâng acele perle.

Un episod recent al Podcastului Today – noul companion audio al emisiunii Today de la BBC Radio 4; pentru că trei ore în fiecare dimineață se pare că nu sunt suficiente pentru Nick Robinson – a optat pentru un titlu la fel de isteric, „Este democrația pe moarte?”.

Deci, de ce sunt atât de îngrijorate clasele de trăncănitori? Ei bine, atunci când un anumit tip de comentator declară că ceva este o „amenințare la adresa democrației” în zilele noastre, ceea ce vor să spună de obicei, de fapt, este că reprezintă o „amenințare la adresa partidului meu politic și/sau a ideologiei mele”. Cea mai mare teamă a lor nu este atât de mult că democrația ar putea fi răsturnată în acest an, ci că unele partide populiste care nu le plac ar putea fi alese.

Aceasta este cu siguranță vibrația pe care o simți dintr-un articol recent din Foreign Policy, îngrozit de faptul că „populismul de dreapta este gata să măture Occidentul în 2024 și, prin urmare, să fie un dezastru pentru democrația liberală”. Va fi, totuși, așa ceva? Unii parveniți de dreapta au, cu siguranță, tendințe neliberale, unii sunt cu adevărat de rea-credință, dar niciun pretendent viabil la putere în Occident nu face campanie pentru a arunca la gunoi dreptul de vot sau statul de drept. Din punct de vedere electoral, este un eșec. Nu ar putea realiza aceasta nici dacă ar vrea.

În schimb, ei se poziționează ca fiind singurii dispuși să curteze oamenii obișnuiți, din clasa muncitoare – să le accepte preocupările presupus „deplorabile” legate de frontiere, suveranitate, multiculturalism și woke-ism. Iar acest demers le-a fost extrem de mult facilitat de către o clasă politică distantă și de o stângă dezorientată care continuă să-i trateze cu condescendență pe alegători chiar dacă le cer votul.

Sigur, există o mulțime de alegeri în acest an care nu vor fi deloc carnavaluri ale democrației. Nimeni nu se așteaptă ca cele din Rusia să fie strânse. Întotdeauna au existat autoritariști care au încercat să se folosească de alegeri fraudate pentru a-și legitima regimul autocratic. Dar a pune în aceeași balanță partidele populiste care vin la putere în Olanda sau Italia cu preluarea dictatorială a Rusiei de către Putin, așa cum o face în prezent un articol răsuflat după altul, este în mod evident absurd.

Ar fi indicat să ne ferim de politicienii de toate culorile atunci când vine vorba de libertățile noastre democratice și liberale. Aceasta este valabil atât pentru extremistul olandez Geert Wilders, care a fost nevoit să renunțe la aberațiile sale cu privire la „interzicerea Coranului” în timp ce încerca să formeze un guvern, cât și pentru membrii sistemului tehnocrat, ale căror discursuri despre libertate și democrație ascund adesea tendințe profund iliberale și antidemocratice.

Într-adevăr, elitele tehnocrate care pozează în campioni ai democrației liberale seamănă un pic cu situația în care Iranul ar prezida un forum al ONU privind drepturile omului (așa cum s-a petrecut în mod remarcabil anul trecut). Fie că iau măsuri drastice împotriva așa-numitului discurs al urii, fie că investesc tot mai multă putere în birocrația neoliberală de la Bruxelles, ele reprezintă o amenințare cu mult mai mare la adresa drepturilor noastre câștigate cu greu.

Poate că este revelator faptul că, printre toate discuțiile îngrijorătoare despre „regresul democratic” într-o politică sau alta, Uniunea Europeană nu este menționată. Chiar dacă UE nu este o democrație, a fost concepută în mod conștient pentru a limita democrațiile naționale, iar așa-numitul său parlament este o instituție de discuții fals-democratică care nu poate alege un guvern sau propune legislație.

Se vorbește despre alegerile prezidențiale americane din noiembrie ca despre „testul” suprem al democrației, împotriva presupusei amenințări mortale pe care o reprezintă Donald Trump. Dar acesta este un alt caz spectaculos de proiecție. Au existat deja încercări flagrante și antidemocratice de a-l doborî pe Trump, de la procurorii districtuali democrați care l-au împiedicat cu acuzații false până la judecători și funcționari numiți de democrați care l-au interzis efectiv de pe buletinul de vot în Colorado și Maine.

Refuzul rușinos al lui Trump de a recunoaște alegerile din 2020 și faptul că timp de mulți ani a cerut ca proprii săi adversari să fie închiși nu îl fac deloc un democrat cu principii. Dar panto-autoritarismul nu este nimic în comparație cu autoritarismul „respectabil” al establishmentului „centrist”, anti-Trump, care pare să fi decis că trebuie să distrugă democrația pentru a o salva.

De ce se tem atât de mult elitele de populism? Indiciul se află în denumire. Definiția din dicționar este „idei și activități politice care au ca scop obținerea sprijinului oamenilor obișnuiți, oferindu-le ceea ce își doresc”. Pentru majoritatea oamenilor, asta sună a democrație. Dar elitele noastre proletarofobe, disperate să se agațe de putere, s-au convins că este vorba de tiranie.

Ne aflăm în mijlocul a ceea ce autorul Thomas Frank a numit „spaima democrației”. Atunci când establishmentul se dezlănțuie împotriva populismului, se dezlănțuie de fapt împotriva acelei noțiuni încă radicale că oamenii obișnuiți, mai degrabă decât clișeele elitelor, ar fi normal să conducă. Nimic nu umple clasa politică de spaimă mai mult decât faptul că oamenii obțin de fapt ceea ce își doresc.

Indiferent ce altceva se poate spune despre populiștii de astăzi – unii, de exemplu, ar prefera ca acest domeniu să nu fie atât de dominat de dreapta iliberală – aceștia sunt uniți în agitația lor împotriva organismelor nealese și lipsite de răspundere, de la serviciul public la UE, care au ca scop să izoleze politica de presiunea populară. Atunci când auziți un tehnocrat plângându-se despre asaltul populist asupra „instituțiilor”, de obicei la aceste instituții se referă.

La fel ca orice elită din istorie, superiorii noștri tehnocrați cred că sunt cu mult mai raționali, mai informați și mai calificați decât marii neisprăviți pentru a decide ce curs ar fi indicat să urmeze societățile noastre. Masca a căzut cu adevărat în 2016, în urma șocurilor seismice ale Brexit și alegerii lui Trump. „Este timpul ca elitele să se ridice împotriva maselor ignorante”, a titrat un articol infam.

Marea ironie este că presupușii experți greșesc de zeci de ani, iar elitele și-au pierdut complet rațiunea, îmbrățișând tot felul de credințe otrăvitoare, cvasi-religioase, de la ideologia de gen la „antirasismul” woke și până la eco-austeritate. Și pentru că tot se vorbește despre „știri false” și „dezinformare”, elitele liberale sunt încă prinse de teoria conspirației de rang înalt conform căreia Putin s-ar afla în spatele lui Trump și al Brexitului.

În realitate, elitele sunt îngrozite de populism pentru că sunt îngrozite de democrație. Și știți ce, au dreptate să fie. Acum, ca întotdeauna, aceasta are puterea de a răsturna status quo-ul și de a răsturna tiranii, fie că sunt de tip autocratic sau tehnocrat. Așadar, să ciocnim pentru anul alegerilor, pentru 12 luni istorice de putere populară.

Haideți să le facem să conteze.

Autor: Tom Slater

Citiți și:
„UE se va dezintegra, SUA nu vor mai fi democrație.” Scenariu sumbru
China a construit un sistem care lovește la temelia democrației din SUA

 

yogaesoteric
28 ianuarie 2024